Nu e o opinie pripită, nici un ecou târziu al discursurilor unor lideri controversați din Occident, ci o convingere veche a mea, articulată încă din primele zile ale conflictului. Dincolo de încrengătura geopolitică, de interesele imperiale și de jocurile marilor puteri în zonă pe care unii le știm mai bine sau mai puțin bine, există o realitate tragică, limpede pentru oricine privește cu onestitate: o țară a fost făcută praf, sute de mii de tineri au pierit în tranșeele unei iluzii eroice, alte sute de mii răniți, oameni rămași infirmi pe viață, iar peste 5,5 milioane de refugiați (cifre oficiale, probabil mult diminuate) au fost împrăștiați în lume ca niște frunze luate de vântul unei istorii scrise în grabă.
Volodimir Zelenski, cel aclamat inițial ca un simbol al rezistenței, riscă să rămână în istoria Ucrainei nu ca eroul speranței, ci ca un lider tragic al unei decizii politice sinucigașe. He got played și apoi a picat între scaune. A ales o confruntare imposibilă, într-un context în care diplomația – oricât de fragilă – putea fi încă resuscitată. A ignorat avertismentele raționale, a respins neutralitatea ca opțiune strategică și a împins o națiune între ciocanul imperial rus și nicovala intereselor euro-atlantice.
Adevărul crud e că fiecare zi de război a fost un cui bătut în viitorul Ucrainei. Iar prietenii mei, apropiații, martorii celor spuse în cercuri mai restrânse pot confirma fără echivoc: acest punct de vedere nu e influențat de cine „îl mai spune” acum. E o poziție de conștiință, susținută constant, încă de la începutul acestei tragedii absurde.
Poate că istoria îl va judeca pe Zelenski cu blândețea rezervată celor care au vrut să fie eroi, dar și-au jucat prost rolul. Sau poate îl va condamna pentru aroganța de a-și fi confundat ambiția personală (alimentată abil de diverși indivizi/actori direct interesați) cu soarta propriului popor.
În ambele cazuri, prețul a fost și rămâne inuman. Și, partea cea mai rea, acesta va crește exponențial pentru poporul ucrainean abia după încheierea conflictului.
Și într-un final, rămânem cu durerea unei lecții nespus de scumpe: uneori, curajul adevărat înseamnă să știi când să nu lupți.
Fericiți făcătorii de pace! Nu generalii, nu politicienii, ci acei oameni simpli care aleg să salveze vieți, să reconstruiască, să vindece.
Hristos a înviat!
| Știri BVB