-
„Occidentul nu se destramă, dar nici nu mai este ceea ce a fost. Se reconstruiește după alte reguli.”
Autor: Corneliu Pivariu – General-maior (cu două stele) în retragere, expert in geopolitică și relații internaționale, cu o experiență de peste 30 de ani în domeniile militar, diplomatic și economic.
Introducere
Relația transatlantică, una dintre axele de stabilitate ale sistemului internațional postbelic, traversează un proces profund de reevaluare strategică. Transformările economice, tehnologice și geopolitice ale ultimului deceniu au modificat raporturile de putere globale într-un ritm mai rapid decât capacitatea Europei de adaptare instituțională și strategică. Documentele recente ale administrației americane – în special Strategia Națională de Securitate a SUA pentru 2025 – reflectă această realitate printr-un diagnostic mult mai sever asupra Europei, tratată nu ca un partener implicit egal, ci ca un actor vulnerabil, insuficient pregătit pentru competiția dură a secolului XXI.
Această schimbare de ton nu semnifică o ruptură transatlantică, ci o recalibrare realistă a așteptărilor. Solidaritatea automată a fost înlocuită de condiționalitate, iar „burden sharing”-ul a devenit criteriu de credibilitate strategică.
I. Contextul istoric al relației transatlantice: de la Occident unitar la divergență strategică
Pentru a înțelege mutația actuală a relației dintre Statele Unite și Europa, este necesară o privire retrospectivă asupra evoluției acesteia după sfârșitul Războiului Rece. În anii ’90, relația transatlantică s-a construit pe un consens aparent solid: victoria comună în Războiul Rece, extinderea NATO și a Uniunii Europene, globalizarea economică și supremația normativă a Occidentului.
Această etapă a fost caracterizată de ceea ce se poate numi un „Occident unitar”, în care diferențele de interese dintre SUA și Europa erau estompate de sentimentul unei misiuni istorice comune. În realitate, însă, această unitate a fost facilitată de absența unei competiții strategice majore și de supremația incontestabilă a puterii americane.
Criza financiară din 2008, ascensiunea Chinei, revenirea Rusiei ca actor revizionist și eșecurile intervențiilor occidentale în Orientul Mijlociu au erodat treptat acest consens. Europa a rămas ancorată într-o paradigmă normativă și procedurală, în timp ce Statele Unite au început, după o perioadă de puternică orientare neomarxistă, să revină la un realism strategic explicit.
Această asimetrie de adaptare explică ruptura de ton și substanță sesizabilă în documentele americane recente.
Criza venezueleană din ianuarie 2026 introduce un nou element de fricțiune în relația transatlantică, nu prin obiectivul politic declarat al Washingtonului – schimbarea de regim – ci prin metoda utilizată.
Intervenția directă a Statelor Unite în Venezuela, desfășurată în afara unui mandat internațional explicit și fără o coordonare politică prealabilă cu aliații europeni, a reactivat vechi reflexe critice în capitalele UE privind unilateralismul strategic american.
Reacția europeană a fost una prudentă, fragmentată și juridic centrată: sprijin declarativ pentru o tranziție democratică la Caracas, dar rezerve explicite față de precedentul creat în materie de suveranitate și drept internațional. Această ambivalență confirmă existența unei falii conceptuale persistente între Washington și Bruxelles în gestionarea crizelor din afara spațiului euro-atlantic, în special în America Latină.
Pentru Europa, Venezuela nu este un dosar strategic prioritar; pentru SUA, este un dosar de securitate directă. Această asimetrie explică atât lipsa unei reacții europene unitare, cât și absența unei susțineri explicite pentru acțiunea americană.
II. Diagnosticul american: NSS 2025 și trecerea la realism strategic explicit
Strategia Națională de Securitate a Statelor Unite din 2025 (NSS 2025) reprezintă un document de inflexiune. Dincolo de formulările standard ale unei strategii guvernamentale, NSS 2025 introduce o schimbare de paradigmă: relația cu Europa este reîncadrată din registrul solidarității reflexe în cel al utilității strategice măsurabile.
Limbajul documentului este deliberat mai sobru și mai puțin normativ. Referințele la „valori comune” sunt reduse, iar accentul cade pe capacitate, contribuție și relevanță. Europa nu mai este tratată ca un bloc omogen și indispensabil, ci ca un ansamblu eterogen de state cu niveluri diferite de voință politică, capacitate militară și coerență strategică.
Un detaliu semantic cu valoare strategică este utilizarea predominantă a termenului „Europe”, în detrimentul „European Union”. Această opțiune nu este neutră: ea sugerează o preferință americană pentru relații diferențiate și, în ultimă instanță, bilaterale, cu state considerate capabile să producă securitate, nu doar să o consume.
NSS 2025 identifică explicit un set de vulnerabilități europene – economice, demografice, politice și militare – și le tratează ca factori de risc pentru securitatea occidentală în ansamblu. În această logică, dependența excesivă a Europei de garanțiile americane nu mai este văzută doar ca o problemă europeană, ci ca o vulnerabilitate strategică pentru Statele Unite în competiția globală cu China.
III. Dincolo de documentul public: discuții neoficiale, semnale informale și reacții europene
În paralel cu versiunea publică a NSS 2025, în mediile diplomatice și analitice au circulat, neoficial, informații privind existența unor variante de lucru mai dure[1], care nu au fost făcute publice. Potrivit acestor discuții informale, una dintre ipotezele analizate la nivel exploratoriu ar fi vizat o abordare radical diferențiată față de anumite state membre ale Uniunii Europene, considerate persistent nerelevante sau necooperante din punct de vedere strategic.
Este esențial de subliniat că aceste informații nu au fost confirmate oficial și trebuie tratate cu prudență analitică. Ele indică însă climatul intelectual și strategic din jurul procesului de elaborare a NSS 2025, caracterizat de o frustrare crescândă față de incapacitatea Europei de a acționa coerent și de a-și asuma povara securității colective.
În acest context neoficial a fost menționată și reacția Poloniei, care ar fi respins explicit orice scenariu ce ar presupune marginalizarea sau excluderea unor state europene din arhitectura de securitate occidentală. Poziția Varșoviei este relevantă nu doar ca gest de solidaritate europeană, ci și ca expresie a unei înțelegeri strategice profunde: fragmentarea Europei ar slăbi, nu ar consolida, flancul estic al NATO și ar crea vulnerabilități exploatabile de Rusia.
Chiar dacă aceste elemente nu fac parte din documentul oficial, ele sunt semnificative pentru că arată direcția de gândire a unor cercuri de decizie de la Washington și presiunea exercitată asupra Europei pentru a se reforma rapid. Mesajul implicit este că apartenența la „Occident” nu mai este automată, ci condiționată de performanță strategică.
IV. Războiul din Ucraina ca test sistemic al Europei și catalizator al NSS 2025
Războiul din Ucraina a funcționat, pentru Washington, ca un test de stres aplicat întregii arhitecturi europene de securitate. Dincolo de dimensiunea morală și politică a sprijinului pentru Kiev, conflictul a scos la iveală limitele structurale ale capacității europene de a susține un război de mare intensitate în proximitatea propriilor frontiere.
Din perspectivă americană, lecțiile sunt clare și incomode pentru Europa. În primul rând, sprijinul militar decisiv – muniție, sisteme de lovire, apărare aeriană, intelligence, ISR și logistică – a provenit preponderent din Statele Unite[2]. Fără această contribuție, capacitatea Ucrainei de a rezista ar fi fost sever compromisă într-un interval relativ scurt.
În al doilea rând, conflictul a revelat slăbiciunea industriei europene de apărare. Capacitatea de producție a munițiilor, fragmentarea lanțurilor industriale, lipsa standardizării și dependența de furnizori externi au limitat grav autonomia de acțiune a Europei. Din această perspectivă, războiul a infirmat ipoteza conform căreia Uniunea Europeană ar dispune deja de instrumentele necesare pentru o autonomie strategică efectivă.
În al treilea rând, războiul a evidențiat constrângerile politice interne ale statelor europene. Polarizarea societăților, presiunea electorală, fragilitatea coalițiilor guvernamentale și oboseala opiniei publice au redus capacitatea de susținere pe termen lung a unui efort strategic coerent. Washingtonul a observat cu atenție această dimensiune, evaluând nu doar capabilitățile militare, ci și reziliența politică a partenerilor europeni.
Paradoxal, conflictul care trebuia să accelereze autonomia strategică europeană a produs, pe termen scurt și mediu, o dependență și mai accentuată de Statele Unite. Acest paradox se regăsește implicit în NSS 2025, unde Ucraina apare nu doar ca teatru de conflict, ci ca studiu de caz privind limitele Europei.
Pe baza evoluției situației de pe front și a negocierilor în curs, perspectiva cea mai probabilă este că Ucraina va pierde teritorii suplimentare și va ieși din conflict cu o suveranitate și autonomie decizională restrânse. Echilibrul militar favorizează Rusia, iar sprijinul occidental, deși semnificativ, nu pare calibrat pentru a inversa raportul de forțe, ci mai degrabă pentru a evita colapsul. Din această cauză, rezultatul final se întrevede nu ca o victorie ucraineană, ci ca o înfrângere limitată, gestionată diplomatic.
V. Recalibrarea așteptărilor americane: de la sprijin nelimitat la condiționalitate strategică
Concluzia Washingtonului, reflectată în NSS 2025, este că sprijinul american pentru securitatea europeană rămâne esențial, dar nu mai poate fi necondiționat. Războiul din Ucraina a demonstrat că Europa trebuie să devină capabilă să preia o parte substanțială a poverii securității regionale, atât din punct de vedere militar, cât și industrial și politic.
Această recalibrare se traduce printr-o ierarhizare implicită a partenerilor europeni. Statele care investesc constant în apărare, care dezvoltă capacități industriale și care demonstrează voință strategică sunt tratate ca actori relevanți. Celelalte riscă o marginalizare funcțională, chiar dacă rămân formal în cadrul alianței.
Pentru Statele Unite, această abordare nu este o formă de abandon, ci o adaptare la competiția globală cu China. Resursele americane sunt finite, iar Europa este chemată să devină furnizor de securitate, nu doar beneficiar. Mesajul este unul de responsabilizare, nu de retragere.
VI. Delegitimarea convergentă a Uniunii Europene: Rusia, segmente ale establishmentului american și Big Tech
Unul dintre cele mai relevante și mai puțin analizate fenomene ale momentului actual este convergența discursivă – paradoxală, dar eficientă – dintre actori care, în mod tradițional, aparțin unor lumi ideologice opuse. Rusia, anumite segmente ale establishmentului politic și economic american, precum și lideri ai marilor companii tehnologice globale ajung, din rațiuni diferite, la o concluzie similară: Uniunea Europeană este percepută ca un actor incomod, vulnerabil sau chiar ilegitim.
Această convergență nu presupune coordonare explicită, dar produce efecte cumulative semnificative asupra poziției internaționale a UE și asupra percepției sale interne.
VI.1. Rusia: delegitimare explicită și logică revizionistă
Pentru Federația Rusă, Uniunea Europeană reprezintă un obstacol strategic major. Sprijinul economic, politic și militar acordat Ucrainei a transformat UE, în discursul oficial de la Moscova, din actor normativ într-un adversar legitim. Declarațiile repetate ale liderilor ruși – de la Dmitri Medvedev la Serghei Lavrov și Vladimir Putin – urmăresc construirea unei narațiuni în care UE este prezentată ca parte direct implicată într-un „război real” împotriva Rusiei.
Amenințările privind confiscarea activelor rusești înghețate, descrise drept posibil „casus belli”, fac parte din aceeași strategie de intimidare și delegitimare. Scopul nu este doar descurajarea unor decizii concrete, ci erodarea coeziunii interne europene și stimularea diviziunilor dintre statele membre.
Pentru Kremlin, o Uniune Europeană fragmentată, delegitimată și lipsită de voință strategică este mult mai ușor de gestionat decât un bloc coerent capabil să exercite putere economică, normativă și, potențial, militară.
VI.2. Segmente ale establishmentului american: critică implicită și bilateralism strategic
În paralel, anumite cercuri politice și economice din Statele Unite privesc Uniunea Europeană cu o combinație de frustrare și oportunism. Criticile vizează caracterul perceput ca excesiv birocratic, hiper-reglementat și ostil intereselor marilor corporații americane, în special în domeniul tehnologiei.
Preferința pentru utilizarea termenului „Europe” în documentele strategice americane, în detrimentul „European Union”, reflectă o viziune care minimalizează rolul instituțiilor supranaționale și favorizează relațiile bilaterale cu state individuale. Această abordare nu implică neapărat dorința explicită de destructurare a UE, dar reduce relevanța sa ca interlocutor strategic unic.
În acest cadru, ideea că Europa ar trebui să fie tratată ca un ansamblu de state cu performanțe diferite devine tot mai prezentă. Relevanța nu mai este derivată din apartenența la UE, ci din capacitatea de a contribui concret la securitatea occidentală.
VI.3. Big Tech: contestarea modelului european de guvernanță
Un al treilea vector al delegitimării îl constituie marile companii tehnologice globale. Reglementările europene recente – precum Digital Services Act și Digital Markets Act – sunt percepute de Big Tech ca o amenințare directă la adresa modelului lor de afaceri.
În acest context, Uniunea Europeană este portretizată ca un actor ostil inovației, excesiv de normativ și rupt de dinamica economiei globale. Reacțiile publice ale unor lideri ai industriei tehnologice, inclusiv convergența discursivă accidentală cu narațiuni rusești, amplifică această imagine negativă.
Diferența fundamentală dintre modelul european și cel american devine evidentă: în UE, legea este menită să limiteze puterea economică; în SUA, puterea economică tinde să influențeze cadrul normativ. Această divergență structurală alimentează tensiuni politice și simbolice în relația transatlantică.
În plan economic, reconfigurarea relației transatlantice nu se limitează la domeniul securității, ci implică o reașezare mai amplă a lanțurilor de aprovizionare și a capacităților industriale. Atât Statele Unite, cât și Europa sunt obligate să își reconstruiască reziliența în sectoare strategice – energie, tehnologie avansată, industrie militară, materii prime critice – pentru a face față unei lumi marcate de competiție sistemică și precaritatea globalizării. Fragmentarea piețelor, decuplarea tehnologică dintre SUA și China și reducerea expunerii Europei la resursele rusești forțează Occidentul să adopte un model economic mai defensiv, în care securitatea industrială devine complementul inevitabil al securității militare.
VII. Europa între ambiție geopolitică și limite structurale
În fața presiunilor convergente exercitate din exterior și a propriilor limitări interne, Uniunea Europeană se află într-un punct de inflexiune strategică. Discursul despre „Europa geopolitică” reflectă o conștientizare crescândă a faptului că supraviețuirea proiectului european depinde de capacitatea sa de a produce putere, nu doar norme. Totuși, decalajul dintre ambiție și capacitate rămâne substanțial.
Fragmentarea intereselor naționale, lentoarea decizională, deficitul de cultură strategică comună și slăbiciunile persistente în domeniul apărării limitează transformarea rapidă a UE într-un actor geopolitic matur. În lipsa unei consolidări reale a puterii strategice, Uniunea riscă să devină mai degrabă obiect al competiției globale decât subiect activ al acesteia.
Franța rămâne un actor esențial în arhitectura strategică europeană, însă poziționarea sa actuală este marcată de ambivalență. Pe de o parte, Parisul aspiră la un rol de lider al „autonomiei strategice europene”; pe de altă parte, capacitățile sale industriale și militare sunt insuficiente pentru a susține această ambiție într-un context de confruntare prelungită cu Rusia. Absența unei viziuni coerente privind extinderea industrială militară și dificultatea de a mobiliza partenerii europeni în jurul unei agende comune fac ca influența Franței în relația transatlantică să fie mai puțin determinativă decât în ciclurile geopolitice anterioare. În noul peisaj strategic, Parisul rămâne un actor indispensabil, dar nu mai este centrul de greutate al deciziei europene în materie de securitate.
Germania traversează o contradicție strategică severă: este cea mai mare economie a Europei, dar dispune de un instrumentar militar redus, o industrie de apărare subdimensionată și o cultură strategică insuficient adaptată la lumea emergentă. „Zeitenwende[3]”-ul anunțat în 2022 nu s-a materializat pe măsura promisiunilor, ceea ce amplifică percepția Washingtonului că Berlinul rămâne un actor ezitant, prins între presiunile interne ale modelului său economic și imperativele externe ale unei Europe aflate în tranziție spre un model de securitate robustă. În noua balanță transatlantică, Germania este importantă prin masa sa economică, dar insuficientă din punct de vedere al proiecției de putere – o disonanță care complică atât coeziunea europeană, cât și evaluarea americană a partenerilor din Europa.
VII.1.Groenlanda – testul tăcut al suveranității europene în relația cu SUA
Dosarul Groenlandei reprezintă una dintre cele mai sensibile și subevaluate surse de tensiune latentă în relația Statelor Unite cu Europa, cu implicații directe asupra suveranității europene, securității arctice și competiției globale cu China și Rusia.
Interesul strategic al SUA pentru Groenlanda – justificat prin poziția geografică, infrastructura militară existentă[4] și accesul la resurse critice[5] – intră în coliziune directă cu statutul juridic al teritoriului, aflat sub suveranitatea Regatului Danemarcei și, implicit, în spațiul european.
Spre deosebire de alte dosare, aici nu există un adversar declarat, ci o tensiune între aliat și aliat, mascată de discursul comun despre securitatea arctică. Presiunile americane, explicite sau implicite, pentru un control sporit asupra Groenlandei sunt percepute în unele capitale europene ca un precedent periculos, ce relativizează conceptul de suveranitate în interiorul alianței.
Groenlanda devine astfel un test strategic major:
– pentru UE, privind capacitatea de a-și apăra interesele teritoriale indirecte;
– pentru SUA, privind limitele leadershipului aliat într-o lume multipolară;
– pentru relația transatlantică, ca probă a echilibrului dintre securitate și respectul față de parteneri.
În acest sens, Groenlanda anticipează tipul de fricțiuni care vor caracteriza relația SUA–Europa în următorul deceniu: nu conflicte deschise, ci dispute structurale între interese strategice convergente, dar nu identice.
VIII. România ca studiu de caz strategic: între ancorare transatlantică și responsabilitate europeană
Transformările semnificative din relația transatlantică nu sunt doar un exercițiu analitic, ci o reașezare structurală a ordinii de securitate. România se regăsește într-o poziție strategică esențială pentru această evoluție: flancul estic al NATO, Marea Neagră ca zonă de competiție geopolitică ridicată, proximitatea războiului din Ucraina și rolul de stat-cheie între Europa centrală și spațiul pontic. În această configurație, România devine relevantă nu prin apartenență, ci prin potențialul real de proiecție strategică.
În acest nou cadru, mesajul american adresat regiunii este explicit: securitatea nu mai poate fi înțeleasă ca un beneficiu unilateral, ci ca un efort comun. România este încurajată să treacă de la statutul de beneficiar al umbrelei de securitate la statutul de furnizor, capabil să contribuie semnificativ la arhitectura militară și geopolitică a NATO. Conceptul de „securitate asumată”, nu doar „securitate garantată”, devine criteriul prin care relevanța va fi evaluată.
Un flanc[6] estic redefinit
Flancul estic al NATO nu mai este perceput ca zonă periferică, ci ca linie de contact direct cu Rusia și ca platformă centrală a descurajării. România se află în punctul de întâlnire dintre Europa de sud-est, regiunea pontică și spațiul extins al Mării Negre, beneficiind de o poziție geopolitică în care infrastructura militară, transportul strategic, cooperarea alianței și dislocarea forțelor capătă valoare operațională maximă.
Pentru prima dată după 1989, relevanța strategică regională nu mai este un potențial, ci o realitate recunoscută, ceea ce schimbă fundamental raportul dintre București, Washington și Bruxelles.
Industrializarea militară – premisă pentru credibilitate
Un pilon central al acestei tranziții este industria de apărare. Fără infrastructură industrială robustă, fără producție proprie de muniție, sisteme de artilerie, drone, senzori și capacități tehnologice de ultimă generație, România va rămâne într-o poziție de dependență structurală.
Strategia americană pune un accent evident pe capacitățile industriale europene și pe nevoia lor de expansiune accelerată. În oglindă, securitatea României nu mai poate fi construită exclusiv pe achiziții externe fragmentare, ci pe dezvoltarea unei baze industrial-militare naționale integrate, în concordanță cu standardele NATO.
În acest sens, o transformare reală ar implica trecerea de la achiziții disparate la un concept coerent de producție și mentenanță strategică. Aceasta ar ancora România în lanțurile de aprovizionare și operare transatlantice, consolidându-i statutul de contributor, nu doar beneficiar.
Modernizare militară – de la interoperabilitate formală la performanță operațională
În ultimele două decenii, România a făcut pași importanți în direcția interoperabilității NATO. Totuși, în noua ordine strategică, interoperabilitatea nu mai este suficientă. Washingtonul urmărește astăzi criterii mult mai concrete: gradul de mobilitate strategică, capacitatea de reacție rapidă, volumul logistic, integrarea în sisteme C4ISR, disponibilitatea rezervelor, nivelul de instruire și viteza de modernizare tehnologică.
România dispune de progrese vizibile în unele dintre aceste direcții, dar decalajul dintre ambiție și realitate rămâne substanțial. Noua competiție geopolitică obligă la trecerea accelerată de la interoperabilitatea formală la performanța operațională masurabilă.
Un parteneriat strategic redefinit cu Statele Unite
Relația bilaterală cu Statele Unite, fundament al securității naționale, intră într-o fază diferită: de la garanție unilaterală la co-producție strategică. România este din ce în ce mai prezentă în infrastructura militară a SUA în regiune, iar această interconectare diluează linia dintre rezonabil și esențial.
În contextul pivotului spre flancul estic, poziția României capătă valoare operațională, nu doar politică. Iar această valoare depinde, tot mai mult, de capacitatea națională de a susține efortul colectiv – atât prin capabilități interne, cât și prin reziliență instituțională și societală.
Momentul deciziei strategice
România se află la un prag istoric. Poziția sa poate evolua către o centralitate strategică reală în regiunea Mării Negre și în NATO, dar numai dacă își consolidează infrastructura militară, industrială și tehnologică.
Altfel, riscul este pierderea ritmului în competiția pentru relevanță strategică, într-un context în care flancul estic devine zona cea mai activă, contestată și tranzacțională din arhitectura euroatlantică.
Într-o lume în reechilibrare, statele care nu își definesc rolul riscă să fie definite de alții. România se află în fața unei alegeri strategice fundamentale: adaptare lucidă și asumare sau marginalizare progresivă. Aceasta este, în esență, miza relației sale cu Statele Unite și cu Europa în secolul XXI.
IX. Flancul Estic în noua relație SUA–Europa: Polonia și România ca indicator strategic al viitorului transatlantic
Reconfigurarea relației dintre Statele Unite și Europa devine vizibilă, măsurabilă și incontestabilă în arhitectura de securitate a flancului estic al NATO. Aici se poate observa cel mai limpede trecerea de la paradigma solidarității reflexe la paradigma responsabilității distribuite. În această zonă critică – întinsă de la Baltica la Marea Neagră – interesele american și european se suprapun, dar nu se mai confundă; converg, dar nu se mai contopesc.
Dacă în anii post-Război Rece centrul de greutate al alianței transatlantice a fost ancorat în Vestul Europei, în prezent el migrează accelerat către Est. Factorul determinant îl reprezintă războiul din Ucraina, care a transformat flancul estic din spațiu strategic de margine în spațiu de contact direct, în care se proiectează decizia, costul și voința Occidentului.
În această nouă geometrie, Polonia și România se afirmă ca doi indicatori majori ai direcției transatlantice: prin capacitățile pe care le dezvoltă, prin infrastructura militară pe care o găzduiesc și prin ritmul în care își ajustează profilul strategic.
Polonia – articularea nordică a relației transatlantice
Polonia a devenit expresia cea mai vizibilă a tranziției Europei către un model de apărare orientat spre capabilitate reală, nu doar spre conformitate instituțională. Investițiile militare accelerate, dezvoltarea industriei de apărare, extinderea forțelor terestre și integrarea sistemelor americane de ultimă generație reprezintă elemente cheie ale unui proces de maturizare strategică care oferă Washingtonului un partener solid, predictibil și interoperabil.
Legătura dintre Statele Unite și Polonia depășește logica apartenenței la alianță și se apropie de un parteneriat strategic bilateral, în care Varșovia devine principalul pilon militar al Europei continentale. Acest profil nu este doar rezultatul unor opțiuni politice curente, ci expresia unei repoziționări profunde în cadrul relației transatlantice – o repoziționare în care criteriul central nu este simbolic, ci operațional.
România – articularea sudică și pontică a aceleiași arhitecturi
La capătul sudic al flancului estic, România se află într-o poziție strategică unică: frontiera NATO la Marea Neagră, pivot logistic al sprijinului acordat Ucrainei, stat-gazdă al infrastructurii americane în creștere și actor crucial în menținerea echilibrului de securitate între Balcani, Caucaz și spațiul pontic.
Relația cu Statele Unite trece de la paradigma garantării securității la cea a co-producerii securității: România este partener militar activ, acces logistic esențial și potențial pol de dezvoltare industrială militară. Ritmul în care Bucureștiul își consolidează capabilitățile interne va determina, pe termen mediu, nivelul său de relevanță în ochii Washingtonului. În noul model strategic american, contribuția contează mai mult decât presupoziția.
Ucraina – punct de intersecție între cele două axe
Între Polonia și România se află Ucraina, care devine elementul delimitator al viitorului arhitecturii transatlantice. Rezultatul războiului nu va decide doar raportul dintre Kiev și Moscova, ci și raportul dintre Washington și Bruxelles, dintre statele estice și cele vestice, dintre realitatea industrială și discursul normativ european.
Dacă Ucraina va ieși slăbită – inclusiv prin pierderi teritoriale și autonomie decizională limitată – presiunea strategică asupra flancului estic va crește proporțional. În această situație, Statele Unite vor evalua Polonia și România nu prin prisma simbolismului estic, ci prin prisma capacității lor reale de a susține arhitectura de securitate euroatlantică.
Reuniunea Coaliției de Voință de la Paris (ianuarie 2026) marchează o tentativă de recentrare a relației transatlantice în jurul securității europene, într-un moment în care încrederea politică este supusă unor presiuni multiple.
Spre deosebire de cazul venezuelean, unde SUA au acționat unilateral, dosarul ucrainean rămâne cadrul principal de cooperare strategică SUA–Europa. Discuțiile de la Paris au vizat explicit arhitectura de securitate post-armistițiu, rolul garanțiilor de securitate și posibila implicare a unei forțe europene, susținută indirect de Washington.
Mesajul implicit al reuniunii este dublu:
– Europa acceptă că fără sprijinul american nu poate construi o descurajare credibilă;
– Statele Unite transmit că securitatea Europei rămâne o prioritate, dar nu una gestionată exclusiv prin NATO, ci prin formule flexibile, ad-hoc, de tip „coalition of the willing”.
Această abordare confirmă tranziția de la o alianță transatlantică rigidă la un parteneriat funcțional, selectiv, dependent de dosar și context. Mai mult, cred că mesajul subliminal al Conferinței este recunoașterea faptului că nu poate influența decât nesemnificativ negocierile de pace.
Un flanc, două repere, o direcție comună
Polonia și România nu sunt doar două țări importante pe o hartă sensibilă. Ele sunt testele operaționale ale Occidentului. Evoluția lor militară, industrială și strategică va determina ritmul și profunzimea reconfigurării transatlantice.
În această perspectivă, flancul estic nu mai este o zonă de frontieră.
Este nucleul unui nou echilibru atlantic.
Un echilibru în care Statele Unite rămân actorul indispensabil, iar Europa este obligată să devină actorul responsabil.
Aceasta este esența relației SUA–Europa în etapa care urmează: o alianță filtrată prin performanța flancului estic, măsurată prin capacitățile Poloniei și României și definită, inevitabil, de rezultatul conflictului din Ucraina.
X. Concluzii finale: o alianță în tranziție structurală, nu în retragere
Relația dintre Statele Unite și Europa traversează astăzi cea mai profundă transformare strategică de la sfârșitul Războiului Rece. Nu asistăm la destrămarea axei transatlantice, ci la redefinirea fundamentelor ei. Dacă secolul XXI a început sub semnul inerției geopolitice și al confortului strategic european, actualul deceniu obligă Occidentul să revină la parametrii clasici ai puterii: industrie, tehnologie militară, capabilitate, reziliență și cost strategic.
NSS 2025 marchează ruptura de ton: Europa nu mai este privită ca un partener garantat, ci ca o variabilă a interesului american, evaluată după criteriul capacității reale de contribuție. Termenul definitoriu nu mai este „solidaritate”, ci „performanță”. Statele nu mai sunt judecate prin prisma valorilor declarate, ci prin prisma utilității strategice demonstrate.
În acest nou cadru, Ucraina devine testul sistemic al Occidentului. Concluzia strategică emergentă este lipsită de ambiguități: cel mai probabil, Ucraina va pierde teritorii, iar suveranitatea sa va fi limitată. Acest rezultat, gestionat diplomatic, nu va redefini doar realitatea regională, ci va accelera și redistribuirea responsabilităților de securitate în Europa.
Pentru Uniunea Europeană, consecința directă este obligativitatea maturizării geopolitice. Europa nu mai poate conta pe asimetria strategică care, timp de decenii, a transferat povara militară către SUA. Fără reindustrializare militară, fără unitate strategică, fără o viziune comună asupra modului în care se produce și se exercită puterea, proiectul european rămâne vulnerabil la presiuni interne și externe, atât din partea Rusiei, cât și din partea unor segmente din establishmentul american și din industria Big Tech.
Pentru România, schimbarea reprezintă cea mai mare oportunitate strategică din ultimele decenii. Țara trece de la statutul de frontieră geopolitică la statutul de pivot operațional pe flancul estic. Dar această poziție, deși favorabilă, este condiționată de capacitatea națională de a genera securitate internă: producție militară, dezvoltare tehnologică, modernizare operațională și consolidarea poziției în Marea Neagră. Relevanța nu este un cadou, ci un contract strategic.
Evoluțiile recente din Venezuela, Ucraina și Groenlanda confirmă faptul că relația transatlantică a intrat într-o fază de maturitate strategică tensionată, caracterizată nu de ruptură, ci de pierderea automatismului politic.
Statele Unite și Europa nu mai funcționează pe baza unei presupuse unități de viziune, ci printr-un proces permanent de negociere a intereselor, în care convergența este contextuală, iar divergența devine gestionabilă, nu excepțională.
Dosarul venezuelean a scos în evidență limitele solidarității politice atunci când Washingtonul acționează unilateral în afara spațiului euro-atlantic, prioritizând securitatea națională proprie în detrimentul consultării aliate. Reacția europeană, juridic centrată și precaută, nu exprimă ostilitate față de SUA, ci refuzul de a valida precedente care pot fragiliza ordinea internațională pe care UE își fundamentează legitimitatea strategică.
Groenlanda introduce o dimensiune nouă și profund strategică a relației transatlantice: competiția tăcută între aliați. Aici nu se mai confruntă viziuni ideologice sau interpretări juridice, ci interese geostrategice directe, într-un spațiu unde securitatea arctică, resursele critice și competiția globală se intersectează. Modul în care acest dosar va fi gestionat va deveni un indicator esențial al capacității alianței de a-și regla tensiunile interne fără a-și eroda coeziunea.
În ansamblu, relația SUA–Europa nu se află într-o criză, ci într-un proces de reconfigurare structurală. America rămâne furnizorul ultim de securitate, dar nu mai este dispusă să fie și garantul automat al consensului. Europa își afirmă tot mai clar autonomia de judecată, dar fără a putea substitui sprijinul strategic american. Cred că relația trebuie privită și in perspectivă, pe termen mediu și lung, adică cum va evolua, funcție de situația politică internă din cele două entități.
Această realitate definește noua ecuație transatlantică: cooperare fără iluzia unității totale, solidaritate fără subordonare, alianță fără automatism. Într-o lume multipolară, relația dintre Statele Unite și Europa va fi mai puțin despre consens declarativ și mai mult despre gestionarea inteligentă a diferențelor, ca premisă a stabilității comune.
Privind ansamblul, axa atlantică rămâne esențială pentru ordinea occidentală. Dar natura ei se schimbă: de la alianță identitară la alianță funcțională, de la garanție unilaterală la responsabilitate distribuită. Dacă în secolul XX unitatea transatlantică era fundamentată pe victoriile repurtate împreună, în secolul XXI ea va fi fundamentată pe capacitatea fiecărui stat de a participa efectiv la proiectul de securitate comună.
Noua ordine nu se construiește în sfera simbolică, ci în cea materială.
Nu în discurs, ci în industrie.
Nu în memorie, ci în putere.
Statele Unite și Europa intră într-o etapă de reechilibrare durabilă, inevitabilă și necesară.
România are șansa rară de a face parte din nucleul acestei transformări.
Iar Ucraina va marca limitele ei.
Restul depinde de voință, resurse și felul în care actorii implicați vor folosi conjuncturile care se vor crea. Occidentul nu se destramă, oricât e mult ar dori unele forțe, dar nici nu mai este ce a fost, în principal din motive interne. Se reconstruiește, după alte reguli.
……………..
[1] În mass-media internațională au apărut relatări despre o presupusă versiune nepublicată („fuller” sau extinsă) a Strategiei de Securitate Națională a SUA pentru 2025, circulată înainte ca administrația să publice textul oficial. Conform unor extrase citate de Defense One și preluate de diverse surse, această versiune ar fi inclus elemente care merg dincolo de textul oficial — printre altele, propunerea ca Washingtonul să-și concentreze relațiile europene asupra unor țări precum Austria, Italia, Ungaria și Polonia, într-un efort de a le „trage departe” de Uniunea Europeană și de a le apropia de sfera de influență americană. Documentul neoficial ar fi sugerat sprijin pentru partidele, mișcările și personalitățile care urmăresc suveranitatea națională și păstrarea modului de viață tradițional european, dar rămân pro-americane, ceea ce a fost interpretat de unii analiști ca o tentativă de recalibrare a arhitecturii transatlantice prin alianțe bilaterale directe mai degrabă decât prin intermediul instituțiilor UE. Casa Albă a respins aceste relatări, infirmând existența unei versiuni alternative a NSS și subliniind că singurul document oficial este cel publicat de administrație.
[2] Un precedent relevant privind discrepanța dintre ambiția politică europeană și capacitatea militară reală îl constituie intervenția NATO în Libia din 2011 (Operation Unified Protector). Deși inițiativa politică a aparținut în principal Franței și Regatului Unit, acestea au epuizat rapid stocurile de muniții ghidate de precizie (în special rachete de croazieră SCALP-EG și Storm Shadow), fiind nevoite să solicite sprijinul Statelor Unite. În faza inițială a operației, SUA au lansat peste 100 de rachete de croazieră Tomahawk asupra infrastructurii militare libiene, asigurând neutralizarea apărării antiaeriene și funcționalitatea campaniei aeriene aliate. Episodul a generat critici publice dure din partea secretarului american al apărării de la acel moment, Robert Gates, și este frecvent invocat în analiza americană ca moment revelator al dependenței structurale europene de capabilitățile militare ale SUA.
[3] „Zeitenwende” anunțat în 2022 de Germania se referă la un moment de cotitură în politica sa externă și de apărare declanșat de războiul din Ucraina, implicând o redefinire a rolului său strategic în securitatea europeană și transatlantică, în special prin majorarea bugetului militar și sprijinul pentru Ucraina.
[4] Prezența militară americană în Groenlanda datează din Al Doilea Război Mondial (aerodromuri și stații meteo/radio pentru coridorul transatlantic). În Războiul Rece, aceasta este formalizată prin Acordul SUA–Danemarca din 1951, iar Thule Air Base (astăzi Pituffik Space Base) devine nod strategic pentru avertizare timpurie și supraveghere spațială/antirachetă (NORAD). Alte facilități, precum Søndre Strømfjord/Kangerlussuaq, au fost închise în 1992. În contextul actual al competiției arctice, scenariul realist nu este redeschiderea completă a vechilor baze, ci modernizarea și extinderea capacităților existente și eventuala reactivare limitată a unor puncte logistice, în cadrul apărării antirachetă și al monitorizării spațiului arctic.
[5] Groenlanda dispune de resurse minerale strategice semnificative, insuficient exploatate: pământuri rare (REE), uraniu, zinc, plumb, fier, aur, grafit și potențial litiu, esențiale pentru tranziția energetică și industriile de apărare și high-tech. Platforma continentală sugerează potențial hidrocarburifer offshore (petrol și gaze), deocamdată limitat de constrângeri economice și de mediu. De asemenea, insula are resurse hidroelectrice importante și rezerve majore de apă dulce sub formă de calote glaciare. Combinația dintre aceste resurse și poziția geostrategică face din Groenlanda un activ critic în competiția SUA–China–UE pentru lanțurile de aprovizionare și securitatea arctică.
[6] Am păstrat pe tot parcursul materialului denumirea de flanc, așa cum este menționat în toate documentele NATO, deși îmi păstrez opinia menționată anterior de mai multe ori ca, denumirea corectă, în termeni militari, este de front.
| Știri BVB