-
„Istoria nu impune fatalități; ele apar atunci când judecata politică abdică.” (Parafrază după Raymond Aron)
Autor: Corneliu Pivariu – General-maior (cu două stele) în retragere, expert in geopolitică și relații internaționale, cu o experiență de peste 30 de ani în domeniile militar, diplomatic și economic.
În ultimele zile, spațiul public românesc a fost traversat de afirmații alarmiste privind posibilitatea ca România să piardă teritorii „chiar în acest an”, pe fondul evoluțiilor din războiul din Ucraina și al unei presupuse reconfigurări a ordinii europene. Astfel de declarații au mai fost formulate în diferite alte ocazii și pot produce o reacție emoțională disproporționată.
O analiză lucidă impune însă separarea clară între riscurile strategice reale cu care se confruntă România și scenariile speculative, care nu au suport juridic, militar sau geopolitic.
- România nu este în 1940. Analogia este falsă
Comparația frecvent invocată cu anul 1940 este profund eronată. România de atunci era un stat izolat, fără alianțe de securitate funcționale, prins între mari puteri revizioniste și lipsit de orice garanții externe. România de astăzi este stat membru al NATO și al Uniunii Europene, integrat într-un sistem de securitate colectivă care funcționează tocmai pentru a preveni schimbarea frontierelor prin forță.
Orice pierdere teritorială a unui stat NATO ar presupune fie:
- un război major între NATO și Rusia,
- fie colapsul total al Alianței Nord-Atlantice.
Niciunul dintre aceste scenarii nu este realist „în acest an” și nici nu poate fi tratat ca evoluție probabilă.
- Precedentul ucrainean nu se transferă automat
Este adevărat că modificarea frontierelor Ucrainei prin forță ar crea un precedent periculos. Dar acest precedent nu se transferă mecanic asupra statelor membre NATO. Ucraina este stat non-aliat, aflat într-un conflict direct cu Rusia; România este stat aliat, cu trupe NATO pe teritoriul său, cu angajamente explicite de apărare colectivă.
Ideea că, în urma unei eventuale păci impuse Ucrainei, Ungaria ar primi teritorii din România este un scenariu fantezist. Ungaria este stat NATO și UE. Orice revendicare teritorială ar însemna:
- ieșire de facto din arhitectura de securitate occidentală;
- izolare diplomatică totală;
- anularea propriilor garanții de securitate.
Nicio elită politică responsabilă din Europa nu operează cu asemenea ipoteze.
- Unde există, totuși, un risc real
Influența prin economie și patrimoniu: dimensiunea ignorată a riscului
Dacă scenariile de pierdere teritorială sunt nefondate, asta nu înseamnă că presiunea asupra coeziunii strategice a României este inexistentă. În ultimii ani, Budapesta a operat în Transilvania nu prin revendicări explicite, ci printr-o strategie de ancorare economică și patrimonială, combinată cu finanțări opace și cu proiecte de consolidare a ecosistemului instituțional-maghiar local.
Pe componenta economică, există programe de finanțare derulate prin structuri precum Pro Economica, prezentate ca dezvoltare regională, dar cu efect de consolidare a rețelelor de influență: în 2020, ministrul ungar de externe a afirmat public că statul ungar a acordat 70 miliarde HUF sprijin pentru investiții în Transilvania, facilitând investiții totale de 135 miliarde HUF, la un ordin de mărime de „aprox. 6.000 de companii” implicate; în același cadru a fost menționat un pachet de investiții agricole „mari” de 40 miliarde HUF, sprijinite cu 20 miliarde HUF.
În paralel, investigații de presă au documentat alocări direcționate: în 2025, aproape 18 milioane euro au fost acordați sub formă de granturi nerambursabile către 16 companii din Transilvania, printr-o fundație care gestionează bani publici ungari cu transparență redusă.
Pe componenta patrimonial-imobiliară, achizițiile de clădiri simbolice au devenit instrument de prezență și mesaj. Un exemplu des invocat este achiziția Hotelului Dacia/Pannonia din Satu Mare, cumpărat pentru 4 milioane euro de către entități asociate statului ungar, potrivit relatărilor de presă. În zona corporativă, aceeași infrastructură a fost descrisă ca beneficiind de capitalizări considerabile (ex. majorare de capital de 148 milioane lei și un capital social cumulat care ar depăși 114 milioane euro, potrivit presei locale), ceea ce sugerează disponibilitate financiară pentru noi achiziții în patrimoniu.
Fenomenul a fost discutat în spațiul public și ca tendință de cumpărare/reabilitare a unor clădiri istorice în Ardeal, cu un impact de soft power: prezență vizibilă, control asupra unor repere urbane, proiecte culturale cu finanțare externă.
Această dimensiune nu trebuie mitologizată, dar nici ignorată: ea nu produce „pierdere de teritoriu”, ci poate produce, în timp, dependențe economice locale, captură de influență, fracturi de loialitate instituțională și, mai grav, normalizarea ideii că dezvoltarea regională vine „prin intermediar extern”, nu prin capacitatea statului român.
În mod relevant, MAE român a indicat în 2023 că nu există consimțământ sau bază de acord bilateral pentru derularea unor programe de finanțare ale statului ungar pe teritoriul României[1], ceea ce confirmă că miza este și una de suveranitate administrativă și control asupra instrumentelor de dezvoltare.
Respingerea alarmismului nu înseamnă negarea vulnerabilităților. Riscul real pentru România nu este teritorial, ci strategic și politic.
România se confruntă cu:
- slăbiciuni cronice de guvernanță;
- deficit de elită politică și strategică;
- capacitate redusă de inițiativă în cadrul UE;
- risc de marginalizare în noile formate europene[2] de decizie în domeniul securității și apărării.
Într-o Europă care tinde să se organizeze în jurul unui nucleu dur de state capabile să decidă rapid, pericolul este ca România să devină stat de execuție, nu de influență. Aceasta este miza reală a momentului, nu pierderea de teritorii.
- Alarmismul ca vulnerabilitate de securitate
Discursurile care proiectează scenarii apocaliptice fără bază factuală au un efect pervers: ele slăbesc încrederea internă, induc panică și erodează coeziunea socială. În termeni de securitate, panicarea populației este ea însăși o vulnerabilitate.
Un stat nu devine mai sigur prin amplificarea fricii, ci prin: claritate strategică; comunicare responsabilă; consolidarea instituțiilor; investiții coerente în apărare și în capitalul uman.
- Concluzie
România nu se află în pragul unei pierderi teritoriale. Afirmațiile de acest tip sunt alarmiste și nefondate. În schimb, România se află într-un moment critic în care trebuie să decidă dacă rămâne un actor pasiv, prins între marile decizii ale altora, sau dacă își consolidează statutul de stat relevant în arhitectura de securitate europeană.
Adevărata amenințare nu vine din exterior sub forma unei invazii teritoriale, ci din interior, sub forma slăbiciunii instituționale, a lipsei de viziune și a abandonului elitei strategice. Aceste vulnerabilități au consecințe directe nu doar în plan politic, ci și în plan economic, prin pierderea capacității de influență, creșterea dependențelor externe și marginalizarea în noile formate decizionale europene.
În acest context, securitatea României nu poate fi redusă la dimensiunea militară sau la garanțiile formale ale alianțelor, ci depinde în mod esențial de calitatea guvernanței, de coerența deciziei publice și de capacitatea statului de a-și defini și apăra interesele economice și strategice. Panica nu este o politică publică; luciditatea și responsabilitatea sunt.
[1] În februarie 2023 Biroul de Presă al Ministerului Afacerilor Externe al României a precizat faptul că nu există un acord bilateral privind investițiile statului ungar pe teritoriul României. Aceasta a survenit ca răspuns oficial la o declarație publică a conducerii Fundației Pro Economica, organizație care gestionează programele de investiții finanțate de statul Ungar în Transilvania.
[2] După 2022, iar cu o accelerare vizibilă în urma Conferințelor de Securitate de la München – 2026, decizia europeană în domeniul apărării și securității a evoluat către formate restrânse și flexibile, complementare cadrului instituțional UE și NATO. Pe lângă instrumentele consacrate — PSAC, PESCO, Fondul European de Apărare (EDF) și Busola Strategică a UE — s-au conturat platforme informale de coordonare între statele cu capacitate militară, industrială și decizională ridicată.
În acest context, inițiativa informală E6 (Franța, Germania, Italia, Polonia, Spania, Regatul Unit), activată ca mecanism de consultare strategică în marja MSC, reflectă tendința de concentrare a deciziei într-un cerc limitat de state cu greutate politică și militară. Pentru statele care nu participă constant la aceste formate, riscul nu este excluderea formală, ci marginalizarea practică în definirea priorităților, programelor comune de apărare și alocării resurselor.
| Știri BVB