România „la poarta furtunilor[1]” și fără narativ strategic (Corneliu Pivariu)

„O națiune fără viziune strategică nu are viitor, ci doar reflexe.” -adaptare după Raymond Aron

Autor: Corneliu Pivariu – General-maior (cu două stele) în retragere, expert in geopolitică și relații internaționale, cu o experiență de peste 30 de ani în domeniile militar, diplomatic și economic.

I. Semnificația unui semnal strategic

Anunțul privind retragerea unei părți a militarilor americani din România[2] nu reprezintă doar o ajustare operațională a prezenței SUA pe frontul estic al NATO. Este, mai degrabă, un semnal strategic care trebuie citit în cheia unei lumi aflate în reconfigurare. Într-o perioadă în care echilibrul de putere global este supus unor presiuni multiple – de la conflictele din Ucraina și Orientul Mijlociu până la emergența unei noi axe economice eurasiatice – orice schimbare în prezența militară americană din Europa de Est capătă semnificații majore. Este o dovadă a evoluției spre lumea multipolară, SUA nemaifiind capabilă să fie “jandarmul lumii”.

România, situată „la poarta furtunilor”, într-o zonă-tampon între Rusia, Balcani și Marea Neagră, este expusă direct acestor mutații. Retragerea parțială nu trebuie privită prin prisma panicii sau a teoriilor conspiraționiste, ci ca un test de maturitate strategică: are România o viziune proprie asupra locului său în ecuația de securitate euroatlantică? Sau continuă să își definească poziția doar prin reflexe de loialitate față de parteneri?

Neștiind sa-și susțină propriile interese si sa-și prezinte importanța strategică așa cum este, România trebuie să iasă din băltirea politică in care se află și să acționeze cu viziune strategică pentru a-și prezerva viitorul.

II. Palierul politic – între loialitate și absența viziunii

Pe plan politic, Washingtonul își ajustează permanent dispozitivul global. Dacă în perioada 2022–2024 accentul a fost pus pe consolidarea flancului estic, în prezent asistăm la o reechilibrare – o redistribuire a resurselor spre alte zone de interes, inclusiv Indo-Pacificul și Orientul Mijlociu. Nu este vorba despre o retragere din angajamentul NATO, ci despre o optimizare strategică, într-o lume în care SUA trebuie să-și dozeze prezența militară și financiară. Totuși nu putem să nu remarcăm că această reechilibrare se efectuează în România și nu in Polonia, aflată și ea tot pe frontul estic. Cel mai probabil aceasta se datorează unei “defazări” politice, de care România a dat dovadă în cei 35 de ani de după evenimentele din decembrie 1989 și în care a trebuit să trăim conform viziunii politicienilor care ne-au condus în această perioadă[3].

Problema nu este ceea ce fac Statele Unite, ci ceea ce nu face România. De peste trei decenii, discursul strategic românesc s-a limitat la formule de tipul „parteneriat strategic”, „angajament ferm”, „sprijin deplin pentru aliați”. Acestea, deși corecte diplomatic, nu constituie o narațiune strategică. România are nevoie de o poveste proprie despre sine: despre rolul său în regiune, despre interesele sale naționale, despre echilibrul dintre securitate și dezvoltare.

Absența unui asemenea narativ duce la o dependență de percepțiile altora. Țările din regiune oferă modele contrastante: Polonia își afirmă liderul regional prin investiții masive în apărare; Ungaria își cultivă profilul suveranist și de mediator; Turcia joacă rolul de pivot între blocuri geopolitice. România, în schimb, se definește prin tăcere strategică – reacționează, de multe ori chiar tardiv, dar rareori acționează.

III. Palierul militar – între prezență și relevanță

Din perspectivă militară, retragerea parțială a trupelor americane nu înseamnă abandon, ci un test de reziliență pentru armata și sistemul de apărare românesc. De ani de zile, România beneficiază de prezența aliată ca garanție de securitate. Însă garanția externă nu poate substitui responsabilitatea internă.

Fără o strategie națională de apărare realistă, bazată pe priorități proprii, România riscă să devină doar un spațiu logistic, nu un actor strategic. Infrastructura militară dezvoltată cu sprijin aliat (baza de la Mihail Kogălniceanu, facilitățile de la Câmpia Turzii sau Deveselu) trebuie dublată de o industrie națională de apărare competitivă, capabilă să asigure autonomia minimală în situații de criză.

În prezent, România continuă să se sprijine pe simbolismul „umbrelei NATO”, fără a-și construi un scut propriu. Într-o lume multipolară, în care alianțele devin tot mai flexibile, securitatea reală se măsoară în capacitate internă, nu în numărul de declarații comune.

Situația actuală a Armatei României reflectă, din păcate, un decalaj tot mai evident între retorica politică și realitatea operațională.

La nivel de personal, armata se confruntă cu un deficit cronic de cadre active și rezerviști. Media de vârstă depășește 40 de ani, iar procesul de recrutare voluntară nu reușește să acopere pierderile prin pensionare și migrație profesională. Educația militară a fost parțial modernizată, însă pregătirea tactică și adaptarea la noile forme de război (hibrid, cibernetic, informațional) rămân insuficiente, mai ales la nivelul unităților de execuție.

În privința înzestrării, România a făcut progrese punctuale (sistemele Patriot, HIMARS, transportoarele Piranha, modernizarea F-16), dar fără o coerență industrială și logistică națională. Lipsa unei strategii integrate face ca achizițiile să rămână, în mare parte, dependente de importuri și de inițiativele aliate, fără o contribuție semnificativă la economia internă de apărare.

Cât privește industria națională de apărare, aceasta supraviețuiește mai degrabă prin inerție decât prin viziune[4]. Multe capacități sunt neutilizate sau depășite tehnologic, iar lanțul de producție nu mai acoperă nici măcar nevoile de bază în muniție, mentenanță și echipamente individuale. Tentativele recente de revitalizare (precum relansarea producției de pulberi la Făgăraș[5]) sunt binevenite, dar nu pot substitui absența unei politici industriale de apărare coerente, coordonate între Ministerul Economiei și Ministerul Apărării Naționale.

În ansamblu, sistemul militar românesc funcționează sub un dezechilibru structural: personal insuficient și parțial nepregătit, echipamente moderne dar fragmentar integrate, industrie de apărare inertă și o dependență tot mai mare de infrastructura aliată. Fără un program național pe termen lung care să reconecteze pregătirea, înzestrarea și producția internă, România riscă să rămână un spațiu de tranzit militar, nu un factor de reziliență strategică regională.

IV. România între globalism și suveranism strategic

Lipsa unui narativ strategic național devine vizibilă și în raportarea la marile tendințe globale. În contextul confruntării dintre globalism și suveranism, România nu a reușit să definească o poziție proprie. Țara oscilează între atașamentul total față de structurile occidentale și un suveranism latent, dar fără conținut strategic.

Un stat care nu își cunoaște prioritățile nu poate pretinde un rol de lider regional. Narativul strategic nu este un simplu exercițiu de comunicare, ci un cadru de gândire națională: el leagă obiectivele de politică externă cu cele economice, energetice, de apărare și culturale.

Fără un asemenea cadru, România riscă să devină o poartă de tranzit pentru interesele altora – o zonă tampon între sfere de influență, dar fără putere de decizie reală. În absența unei strategii articulate, chiar și cele mai bune parteneriate devin dependențe, iar prezența aliată riscă să fie percepută mai degrabă ca substitut al viziunii interne decât ca rezultat al unei planificări conștiente.

V. Concluzii – nevoia unei busole strategice

Retragerea parțială a trupelor americane din România este un test de luciditate geopolitică. Nu este o pierdere de protecție, ci un prilej de reflecție. Ea arată că România are nevoie, mai mult ca oricând, de o busolă strategică proprie – o viziune integrată asupra apărării, economiei și diplomației.

Un stat care aspiră la stabilitate și respect trebuie să vorbească prin inițiativă, nu prin reflex. România dispune de resurse, de poziție geografică și de experiență istorică pentru a deveni un pilon de echilibru regional, dar acest lucru nu se poate realiza fără o viziune internă coerentă. Ori politicienii noștri care ne conduc de 35 de ani până azi se limitează la urmărirea unor interese mărunte, sunt preocupați să facă pe placul unora sau altora pentru a-și prezerva privilegiile si sunt lipsiți de viziune strategică.

Un centru național de reflecție strategică, o elită politică educată geopolitic și o societate informată sunt condițiile minime pentru formularea unei narațiuni naționale credibile.

În lipsa ei, România riscă să rămână ceea ce a devenit treptat: o poartă deschisă spre furtuni, dar fără un far care să le prevestească. Dar, România nu este condamnată să fie poartă spre furtuni, ci să devină farul care le anunță. Totul depinde numai de noi.

[1] Expresie inspirată de titlul cărții lui Eusebiu Camilar – Poarta furtunilor, Editura Militară 1955, cu episoade din  istoria medievala, când România era la confluența a trei imperii: rus, otoman și habsburgic.

[2] Decizia de a suspenda rotaţia unei brigăzi americane – care urma să fie dislocată între o serie de ţări aliate (inclusiv România) – a fost comunicată de Ministerul Apărării Naţionale al României la data de 29 octombrie 2025, precizându-se că aproximativ 1.000 de militari americani vor rămâne pe teritoriul român, iar modificarea vizează bazele de la Baza Aeriană Mihail Kogălniceanu (singura unde rotaţia brigăzii nu va mai avea loc).

[3] Imediat după 1989 România a ratat posibilitatea unificării cu Republica Moldova, ba chiar a încheiat un tratat cu URSS, aflată pe cale de dispariție. Integrarea României în Uniunea Europeană și NATO, s-a făcut cu o întârziere de 5-6 ani, după ce alte țări din estul Europei au fost acceptate. Aceasta din motive interne: lipsa unei elite politice consecvente, fragmentarea economică și întârzierea unor reforme.

Deși puterea din  SUA s-a schimbat, România a rămas tributară orientării politice din regimurile Obama si Biden, fără a se adapta la puternica reacție conservatoare din 2024-25. Aceasta este demonstrată și de prezentă în guvernul de la București, în poziții de primă importanță,  a unor personalități bine cunoscute cu opțiuni politice si reacții publice deschise opuse actualei administrații de la Washington, inclusiv recent prin nominalizarea unui nou viceprim-ministru și menținerea la Washington a unui ambasador neperformant.

[4]Conform datelor disponibile din septembrie–octombrie 2025 arată că o parte semnificativă dintre întreprinderile din Compania Națională Romarm S.A. și din rețeaua de filiale cu profil militar (Uzina Mecanică Cugir, Plopeni, Dragomirești, Sadu, Mija, Carfil, Moreni, Metrom, etc.) nu au bugetele de venituri și cheltuieli aprobate pe anul în curs.

[5] În decembrie 2005 producţia de pulberi la Fabrica de Pulberi Făgăraş a fost oprită în mare parte. Abia în 27 august 2025 statul român a semnat cu Rheinmetall – Germania un contract pentru construirea unei noi fabrici strategice de pulberi pentru muniție, deci la mai mult de trei ani de la declanșarea conflictului din Ucraina.