România și capcana datoriei interne: contribuabilii, creditorii forțați ai statului (opinie Florin Cîţu)

În ultimii ani, finanțarea statului român a intrat într-o zonă periculoasă de dependență de resurse interne. Datele sunt grăitoare:

• 70% din activele fondurilor de pensii private sunt investite în obligațiuni de stat;
• 30% din activele băncilor sunt în titluri de stat;
• populația a finanțat direct 13% din împrumuturile statului în 2024 și va ajunge la 20% în 2025.

Pe hârtie, poate părea un model de „mobilizare a capitalului național”. În realitate, este un mecanism care concentrează riscul suveran chiar în mâinile celor care îl finanțează – și care, prin taxe, suportă nota de plată.

Cum funcționează ciclul

1. Deficitul bugetar rămâne ridicat, alimentat de cheltuieli recurente și lipsa reformelor structurale.
2. Fondurile de pensii și băncile devin cumpărători aproape „captivi” ai titlurilor de stat – prin reglementare, structură de piață și lipsa alternativelor interne cu randament similar.
3. Cetățenii sunt atrași direct prin programe precum Fidelis și Tezaur, unde statul oferă dobânzi mult peste nivelul pieței și scutire de impozit pe aceste câștiguri. Din perspectiva investitorului individual, e o ofertă greu de refuzat; din perspectiva sistemului, înseamnă mutarea riscului de stat în economiile personale.
4. Dobânzile mari trebuie plătite din venituri bugetare viitoare – adică prin taxe mai mari sau prin noi împrumuturi.

Rezultatul: o dependență tot mai mare de aceeași bază de finanțatori, exact ca într-un lanț de tip Ponzi fiscal.

De ce este riscant

Un asemenea model poate funcționa doar atâta timp cât populația și instituțiile interne continuă să reinvestească. Dar trei riscuri majore se conturează clar la orizont:

• Crowding out – Statul absoarbe resursele financiare interne, reducând creditarea pentru firme și investiții private.
• Șoc de încredere – Orice eveniment negativ (politic, economic sau extern) care lovește în credibilitatea statului afectează simultan pensiile, bilanțurile băncilor și economiile populației.
• Inflație sau restructurare – În caz de criză, ajustarea se face prin devalorizarea monedei (inflație) sau prin restructurarea datoriei. În ambele scenarii, pierderile se concentrează pe finanțatorii interni.

Inflația – câștiguri nominale, pierderi reale

Inflația persistentă din ultimii doi ani a erodat masiv randamentele reale ale titlurilor de stat. Orice câștig nominal obținut de cei care au investit acum un an a fost practic anulat de creșterea prețurilor, iar același risc planează asupra celor care au investit la începutul acestui an. În termeni reali, statul rambursează mai puțini bani decât a împrumutat, reducând valoarea efectivă a datoriei prin deprecierea puterii de cumpărare.

Rămâne întrebarea incomodă: este aceasta o strategie deliberată de gestionare a datoriei – un mod de a „plăti” mai puțin creditorilor interni prin inflație – sau doar consecința colaterală a unei politici economice care refuză să atace direct deficitul bugetar?

Încrederea: primul și ultimul filtru

Încrederea este dublă: în oameni și în măsuri.
Piața și cetățenii își calibrează așteptările nu doar pe baza cifrelor, ci și a calității celor care iau deciziile. Când pui în fruntea unui domeniu oameni fără legătură cu sectorul pe care îl administrează, încrederea se pierde din start. Dacă, în plus, măsurile adoptate confirmă lipsa de competență sau de înțelegere a realității economice, jocul se încheie înainte de a începe. În astfel de condiții, nici cea mai generoasă dobândă nu poate compensa deficitul de credibilitate – iar costul finanțării crește inevitabil.

Lecții din alte țări

Istoria recentă oferă suficiente exemple. Grecia, înainte de criza din 2010, avea o dependență ridicată de finanțarea internă prin bănci și fonduri de pensii. Când încrederea s-a prăbușit, pierderile s-au propagat rapid în sistemul bancar și în pensiile private, iar ajustarea a fost extrem de dureroasă.

Argentina a mers și mai departe, forțând conversia depozitelor și a obligațiunilor interne în condiții mai dure, într-un proces de „default parțial” mascat.

România nu este în aceeași situație, dar concentrarea riscului de stat în portofoliile interne urmează același tipar de vulnerabilitate.

De ce nu e normal

Un stat sănătos nu își finanțează cronic deficitul prin reciclarea banilor contribuabilului, punând aproape tot riscul pe umerii acestuia.
O ajustare sustenabilă nu se face prin atragerea agresivă a capitalului intern cu dobânzi ridicate și scutiri de taxe, ci prin reducerea cheltuielilor, creșterea eficienței fiscale și reforme structurale.

În lipsa acestora, România riscă să transforme economiile private într-o plasă de siguranță pentru finanțele publice – cu costuri sistemice uriașe în caz de șoc.