„Rușii” din noi – între mitul infiltrării externe și realitatea capturii interne; ANATOMIA UNEI DEMOCRAȚII IMPERFECTE – ROMÂNIA (Partea a III-a) – Col. (rz.) dr. Cătălin BALOG[1]

• REZUMAT. „Rușii” din noi – între mitul infiltrării externe și realitatea capturii interne

România contemporană își explică adesea crizele printr-o presupusă infiltrare externă, în special de origine rusă. Această narațiune, comodă și simplificatoare, maschează însă un adevăr mult mai profund: degradarea sistemului democratic nu este rezultatul unei conspirații din afară, ci al unei capturi interne, realizate prin rețele de loialitate, obediență, selecție inversă și conformism intelectual. Această parte a III-a seriei deconstruiește mitul infiltrării și examinează vulnerabilitățile structurale ale societății românești: degradarea meritului, distorsionarea procesului electoral prin influență și percepție, fragilitatea culturală și informațională în fața OSINT și PSYOPS. În locul explicațiilor conspiraționiste, textul propune o lectură incomodă, dar necesară: România este slăbită în primul rând de propriile compromisuri, de lipsa exigenței morale și de confundarea patriotismului cu iluzia salvatorilor externi. Această lucrare nu este despre dușmanii României, ci despre slăbiciunile ei și despre posibilitatea, încă existentă, a unei reașezări interioare prin asumarea lucidității și a responsabilității.

1. INTRODUCERE

Conformism intelectual, neîncredere populară și mitul infiltrării externe

România trăiește, de mai bine de trei decenii, într-o stare de tensiune permanentă între două forțe aparent opuse, dar în realitate complementare: pe de o parte, un conformism intelectual tot mai sofisticat, care mimează luciditatea și raționalitatea instituțională; pe de altă parte, o neîncredere populară adâncă, instinctivă, alimentată de dezamăgiri succesive, promisiuni trădate și o percepție acută a injustiției. Între aceste două registre se desfășoară procesul real de erodare a democrației românești.

În acest spațiu de ruptură psihologică și civică a prins contur, aproape invizibil, un mit explicativ extrem de comod: mitul infiltrării externe. De fiecare dată când un mecanism se blochează, când o instituție își pierde credibilitatea, când elita se delegitimează sau când procesul electoral pare contaminat, apare tentația unei explicații externe: „rușii”, „străinii”, „rețelele obscure”, „agenții”. Această narațiune are avantajul de a fi simplă, emoțional eficientă și, mai ales, de a deplasa responsabilitatea din interiorul comunității către un inamic îndepărtat, greu de demonstrat și imposibil de controlat.

Politocrația – noua față a democrației captive; ANATOMIA UNEI DEMOCRAȚII IMPERFECTE – ROMÂNIA (Col. (rz.) dr. Cătălin BALOG[1]) – Partea a II-a 

 

Această parte a III-a a lucrării „Anatomia unei democrații imperfecte – România” își propune tocmai inversul acestui reflex: o repliere analitică asupra realității capturii interne – un proces mult mai banal, dar infinit mai periculos decât orice presupusă conspirație externă. Nu infiltrarea este mecanismul dominant al degradării României, ci auto-captura: prin rețele de loialitate informală, prin selecție inversă, prin obediență recompensată și printr-o erodare lentă a criteriilor de merit și responsabilitate.

Această deformare structurală a fost posibilă nu în absența instituțiilor, ci în prezența lor formală. Statul a continuat să existe, dar logica sa internă a fost convertită, treptat, într-o formă de politocrație – o dominație a interesului politic de rețea asupra interesului public legitim, o substituire a competenței cu apartenența și a responsabilității individuale cu disciplina de grup.

În paralel, neîncrederea populară nu a fost tratată ca un simptom al unei patologii instituționale, ci a fost instrumentalizată, patologizată sau asociată cu extremismul, populismul și „pericolul din Est”; această etichetare a dus nu la o vindecare socială, ci la o fractură și mai profundă între discursul oficial și realitatea percepută.

Lucrarea de față nu neagă existența presiunilor, influențelor sau operațiunilor externe – ele fac parte dintotdeauna din logica relațiilor internaționale – dar susține, cu argumente și analiză sistemică, că principalul factor de vulnerabilitate al României este de natură internă: un cumul de compromisuri mici, repetate, normalizate și, în final, acceptate ca normă.

Prin urmare, această parte a lucrării nu este despre „dușmanii României”, ci despre slăbiciunile ei structurale; nu despre conspirații, ci despre responsabilitate; nu despre vinovații exteriori, ci despre mecanismele prin care o societate își subminează singură propriul viitor.

II. ROMÂNIA ȘI DOCTRINA CONTRASPIONAJULUI

Între memorie, mit și dezorientare strategică

Relația României cu doctrina contraspionajului este inseparabilă de istoria sa contradictorie din secolul XX și de trauma geopolitică a poziționării între imperii. Spre deosebire de alte state din blocul sovietic, România nu a avut niciodată un raport liniar sau lipsit de ambiguități cu Moscova. Dimpotrivă, după momentul 1968, când regimul Ceaușescu a refuzat să participe la intervenția militară împotriva Cehoslovaciei, s-a produs o fisură reală în interiorul Pactului de la Varșovia, iar logica securitară românească a început să se orienteze nu doar împotriva „inamicului occidental”, conform doctrinei oficiale, ci și împotriva „penetrării sovietice”.

Constituirea unor structuri speciale – cunoscute ulterior sub denumirea informală de „Unitatea Zero” (UM 0110) – a reflectat o realitate rar recunoscută public: faptul că, în interiorul aparatului de securitate românesc, exista o preocupare constantă pentru monitorizarea și contracararea influenței sovietice[2]. Era, desigur, un joc riscant, jucat în limitele rigide ale unei alianțe forțate, dar a creat un tip particular de reflex profesional, unul care nu poate fi redus, așa cum se face simplist astăzi, prin etichete generice.

Această cultură a suspiciunii selective – îndreptate inclusiv spre „aliatul oficial” – a generat nu doar un anumit tip de competență operativă, dar și o fractură reală în relațiile dintre România și mecanismele centrale ale URSS. În discursul public și în literatura de după 1989, această realitate este rareori discutată nuanțat, de cele mai multe ori, întregul aparat fiind fie diabolizat în bloc, fie idealizat într-o cheie eroică, fără discernământ analitic. Adevărul, ca de obicei, este mult mai incomod: existau profesioniști, dar și oportuniști; existau constrângeri structurale, dar și spații de autonomie relativă[3].

Între stat și opoziție: cetățeanul onest/ANATOMIA UNEI DEMOCRAȚII IMPERFECTE – ROMÂNIA (Col. (rz.) dr. Cătălin BALOG[1])

 

Ruptura din 1989 nu a însemnat, însă, o reconstrucție coerentă a doctrinei de contraspionaj. Dimpotrivă, ceea ce s-a pierdut atunci nu a fost doar un regim politic, ci și o continuitate instituțională asumată cu luciditate. Sub presiunea opiniei publice, a dorinței de epurare rapidă și a importului de modele occidentale lipsit de criterii critice, s-a produs o confuzie majoră între stat și regim, între doctrină și ideologie, între necesitatea funcției defensive și memoria traumelor.

Din acest moment începe vulnerabilitatea profundă a României în plan informațional. Nu pentru că structurile ar fi fost complet desființate, ci pentru că ele au rămas fără o filozofie clară, proprie, adaptată intereselor naționale. A fost o perioadă în care s-a lucrat mai degrabă prin imitație decât prin reflecție: doctrine importate, limbaj adoptat, concepte preluate mecanic, fără integrare reală în contextul românesc.

Această dependență intelectuală a produs un paradox: în timp ce discursul oficial vorbea obsesiv despre „infiltrare externă” și „amenințări hibride”, adevărata slăbiciune se instala în interior, prin pierderea criteriilor, a autonomiei reflexului profesional și, mai ales, a culturii strategice proprii. Astfel, România nu a mai știut clar împotriva cui și cum se apără.

De aici și ruptura de astăzi: o societate care invocă permanent ideea de conspirație externă, dar care a abandonat tocmai ipoteza cea mai dificil de acceptat, respectiv aceea că degradarea capacității de apărare începe prin degradarea internă a criteriilor de valoare, a curajului profesional și a onestității instituționale[4].

Înțelegerea acestui proces este esențială înainte de a vorbi despre mituri, influență sau operațiuni de manipulare. Fără o clarificare onestă a propriei istorii instituționale și a propriilor abandonuri strategice, orice discuție despre „agenți străini” rămâne un exercițiu de proiecție psihologică, nu unul de analiză strategică. De aici decurge următoarea etapă a analizei: mitologia infiltrării – mecanismul prin care frica a înlocuit luciditatea, iar explicația emoțională a ținut locul asumării raționale.

III. MITOLOGIA INFILTRĂRII ȘI MANIPULAREA FRICII COLECTIVE

Când explicația emoțională înlocuiește analiza

Societățile care traversează crize prelungite dezvoltă un mecanism psihologic aproape invariabil: căutarea unei cauze simple pentru un fenomen complex. Această nevoie de simplificare, amplificată de nesiguranță, frustrare și lipsa perspectivelor clare, conduce adesea la construirea unei figuri explicative externe – un actor ocult, o forță invizibilă, un dușman infiltrat – care ajunge să concentreze toate vulnerabilitățile interne ale sistemului. În România de după 1989, această figură a fost, aproape ritualic, asociată cu „agentul străin” și, mult mai concret, cu „agentul rus”.

Problema nu este că influențele externe nu există; ele există în toate statele, în moduri diferite, permanente și adesea sofisticate. Însă, problema apare atunci când această realitate se transformă într-o explicație unică și totalizatoare, anulând orice analiză a cauzelor interne și substituind reflecția critică printr-un reflex de apărare imaginar. În acest moment, discursul despre securitate se transformă într-o mitologie politică[5].

Această mitologie a infiltrării funcționează după un tipar previzibil: în momente de criză economică, polarizare politică, degradare instituțională sau eșec al reformelor, explicația se deplasează dinspre responsabilitatea decidenților către o presupusă intervenție ocultă. Astfel, eșecul nu mai aparține unei clase politice incompetente, unei structuri administrative viciate sau unei societăți care a tolerat compromisul, ci unui „dușman” abstract, omniprezent și imposibil de demonstrat public. În mod paradoxal, această explicație nu întărește vigilența civică, ci o paralizează, pentru că mută problema în afara oricărei posibilități de control democratic.

Din punct de vedere psiho-social, acest mecanism este perfect explicabil; experimentele clasice ale lui Solomon Asch privind conformismul și ale lui Stanley Milgram privind obediența arată cât de ușor poate fi deplasată responsabilitatea morală dinspre individ către o autoritate reală sau imaginară[6]. Atunci când o comunitate este bombardată constant cu mesaje despre pericol, infiltrare, trădare și subversiune, ea dezvoltă nu un sentiment de vigilență, ci unul de panică latentă, care poate fi ulterior direcționată în mod selectiv.

În acest context, criticii ordinii existente nu mai sunt percepuți ca actori legitimi ai dezbaterii publice, ci sunt supuși unui proces de patologizare simbolică; ei nu mai sunt „oponenți”, ci devin „extremiști”, „agenți de influență”, „propagandiști”, „elemente destabilizatoare”. Orice interogație incomodă este interpretată nu ca un exercițiu democratic, ci ca un indiciu de subversiune. Astfel, pluralismul de idei, fundamentul oricărei democrații autentice, este înlocuit de un consens forțat, susținut nu prin argumente, ci prin frică și stigmatizare[7].

Se ajunge, prin acest proces, la o inversare periculoasă a logicii democratice: nu mai este suspect cel care deține puterea și o exercită arbitrar, ci cel care o critică; nu mai este investigată incompetența sau corupția, ci presupusa „legătură externă” a celui care îndrăznește să critice. Astfel, mitologia infiltrării devine un instrument de protecție a mediocrității și un mecanism de camuflare a capturii interne.

În mod ironic, această obsesie pentru agenți străini a avut și un efect secundar grav: a deturnat atenția de la rețelele interne de interese, de la mecanismele reale prin care instituțiile au fost golite de conținut și transformate în simple decoruri democratice. În timp ce spațiul public discută febril despre scenarii invizibile, procesul vizibil al degradării merge nestingherit mai departe. De aici decurge următoarea etapă a analizei: nu infiltrarea externă este nucleul vulnerabilității românești, ci capacitatea limitată de a recunoaște și opri propria degradare internă. Iar acest mecanism – mult mai puțin spectaculos, dar infinit mai eficient – este cel care definește ceea ce poate fi numit, fără exagerare, captura internă a statului[8].

IV. CAPTURA INTERNĂ ȘI DEGRADAREA MERITULUI

De ce România se blochează din interior, nu din exterior

Una dintre cele mai persistente iluzii ale discursului public românesc este aceea că vulnerabilitatea statului provine în primul rând din exterior: de la „agenți”, „rețele”, „interese străine”, „presiuni geopolitice”. Este o formă de auto-protecție și, într-un sens, un reflex psihologic natural. Este întotdeauna mai ușor să identifici un vinovat invizibil, care nu poate răspunde, decât să privești direct mecanismele interne care au erodat, încet și sigur, capacitatea de funcționare a instituțiilor.

Realitatea ultimilor 35 de ani este însă mult mai prozaică și, tocmai de aceea, mai greu de acceptat: România nu a fost capturată din exterior, ci din interior. Captura nu are ca vector infiltrarea, ci înlocuirea treptată a meritului cu loialitatea, a profesionalismului cu apartenența rețelei, a criteriilor cu complicitatea. Este o degradare lentă, fără spectaculozitate, fără episoade conspiraționiste, dar cu efecte devastatoare[9].

Această formă de captură nu este o excepție românească; literatura internațională o numește „state capture” și o descrie ca pe un proces prin care accesul la decizie este acaparat de grupuri restrânse, interesate mai degrabă de controlul propriu decât de coerența statului[10]. Diferența, în cazul românesc, este că acest fenomen nu a apărut pe un fond al corupției clasice, ci pe un fond al fragilității structurale: instituții fără autonomie reală, elite incomplete, mecanisme de selecție profesională deteriorate încă din anii ’90, și o societate dezorientată, dispusă să confunde vizibilitatea cu competența.

Degradarea meritului nu s-a produs dintr-o dată. A început discret, cu primele schimbări de generații, când fiecare instituție a fost forțată să aleagă între doi piloni incompatibili: continuitatea profesională și obediența politică. Jumătățile de măsură, promovările improvizate, transformate rapid în regulă, au alimentat un tip de obișnuință cu mediocritatea. Iar mediocritatea, odată instalată în zonele de decizie, funcționează după o logică implacabilă: își promovează propriul gen, propriile reflexe, propria frică.

Astfel, România a intrat într-un cerc vicios în care nu incompetența punctuală este problema, ci instituționalizarea incompetenței. Atunci când criteriile dispar, apar alte tipuri de selecție: loialitatea, tăcerea, disponibilitatea la compromis, docilitatea față de rețea. Iar aceste mecanisme se propagă nu prin lege sau doctrină, ci prin mimetism administrativ – prin teama de excludere, prin reflexul conformării și prin lipsa unei sancțiuni reale pentru o decizie greșită[11].

În tot acest timp, aparențele democratice s-au păstrat impecabil: concursuri formale, declarații etice, reguli procedurale, transparență mimată. Dar conținutul s-a golit; ceea ce a rămas este o carcasă instituțională funcțională doar la suprafață, un stat care vorbește european, dar operează după o logică de rețea. Aceasta este, de fapt, politocrația: nu dictatura unui partid, ci dominația informală a unei caste politice care se auto-reproduce prin mecanisme invizibile publicului și impermeabile meritului autentic[12].

Captura internă a produs nu doar blocaj administrativ, ci și o formă de imunitate morală a celor aflați la putere. Odată ce dispare criteriul competenței, dispare și responsabilitatea. Instituțiile nu mai sunt evaluate în funcție de performanță, ci în funcție de abilitatea de a evita scandalul, de a naviga în zona gri, de a conserva aparențele. România nu este condusă prost pentru că ar fi infiltrată, ci pentru că a fost colonizată din interior de un mod de funcționare care respinge structural meritul și cultivă mediocritatea competentă în supraviețuire.

Această formă de captură este mult mai greu de combătut decât orice infiltrare externă, pentru că nu are chip, nu are un lider, nu are o structură formală; este difuză, modulară, adaptabilă, transmisă prin exemple, recompense și tăceri; este unul dintre puținele fenomene sociale care nu necesită intenție pentru a funcționa, fiindu-i suficientă lipsa de curaj.

De aceea, mitologia infiltrării a prins atât de bine: ea oferă o explicație simplă, emoțională, gestionabilă. Captura internă, dimpotrivă, ne obligă să privim în oglindă. Iar această oglindă ne arată următorul nivel al problemei: cum se intersectează degradarea meritului cu spațiul electoral, cu operațiunile de influență și cu percepția publică asupra „interferenței externe”.

V. ALEGERI, HUMINT, INFLUENȚĂ ȘI COMPROMIS

Zona gri dintre realitate, percepție și mit

Într-un regim democratic alegerile reprezintă momentul suprem al suveranității populare. În teorie, ele consfințesc voința majorității și legitimează puterea politică. În practică, însă, ele sunt rareori un exercițiu pur de rațiune civică; sunt spații de emoție, teamă, speranță, frustrare, manipulare latentă și influență – un cadru în care elementul psihologic cântărește adesea mai mult decât argumentul programatic.

În aceste zone de maximă sensibilitate colectivă apar, inevitabil, operațiunile de influență; nu în sens conspirativ, ci în sensul larg al conceptului: tentativa de a modela percepții, de a direcționa preferințe, de a accentua sau diminua anumite impulsuri politice. Influența este inerentă oricărui proces electoral; propaganda, marketingul politic, discursul strategic, tăcerea calculată, selectarea mesajului – toate fac parte din această ecuație[13].

În acest context, HUMINT (Human Intelligence) este adesea înțeles greșit în spațiul public. Nu este, așa cum sugerează imaginația populară, un domeniu exclusiv al spionajului clasic, al întâlnirilor clandestine și al recrutărilor spectaculoase. În realitate, în zona politică, HUMINT poate fi la fel de banal și de subtil precum relația personală, conversația informată, conexiunea socială, observația directă asupra stărilor de spirit, identificarea vulnerabilităților emoționale ale grupurilor sau a canalelor informale de transmitere a influenței[14].

Diferența fundamentală pe care societatea românească refuză să o interiorizeze este aceea dintre operațiune, percepție și mit. O operațiune presupune intenție, resurse, coerență, coordonare și obiectiv strategic clar. Percepția, în schimb, este fluxul dezordonat de interpretări individuale și colective, adesea alimentat de zvon, emoție și fragment de adevăr. Mitul apare atunci când percepția se organizează în narațiune și începe să funcționeze ca realitate explicativă, indiferent de dovezi.

În România, zona alegerilor este dominată mai mult de mit și percepție decât de operațiuni reale dovedite. Faptul că un actor politic se întâlnește cu un diplomat străin, că participă la un eveniment internațional, că utilizează mesaje convenabile unei părți externe sau că adoptă un discurs critic la adresa Occidentului nu constituie automat dovada unei operațiuni de infiltrare sau de control străin[15], ci este, mai degrabă, rezultatul unui reflex istoric: acela de a traduce orice abatere de la linia dominantă drept trădare sau contaminare externă.

Această interpretare grăbită este periculoasă din două motive. În primul rând, ea elimină din analiză propriile cauze interne ale votului de protest: sărăcie, umilință socială, abandon rural, inegalități cronice, lipsa perspectivelor. În al doilea rând, transformă democrația într-un teatru al suspiciunii permanente, unde alegătorul nu mai este considerat subiect politic autonom, ci victimă sau complice al unei puteri străine[16].

În realitate, zona de influență este mult mai puțin spectaculoasă și mult mai locală. Ea se manifestă prin canale informale, prin lideri de opinie secundari, prin relații personale vechi, prin dependențe economice, prin promisiuni mici și compromisuri tăcute. Este un proces fragmentar, adesea incoerent, exploatat nu doar de actori externi, ci mai ales de rețele interne care simulează interese geopolitice pentru a-și justifica pozițiile sau acțiunile.

Compromisul devine, astfel, monedă de schimb. Nu întotdeauna în sens legal, ci în sens moral: acceptarea tăcerii în schimbul protecției, evitarea adevărului în schimbul stabilității, renunțarea la criterii în schimbul apartenenței. Iar acest tip de compromitere, repetat și însumat la nivel colectiv, slăbește procesul electoral mult mai profund decât orice tentativă externă de influențare.

Paradoxul este acela că, prin obsesia pentru mâna străină, România și-a pierdut din vedere tocmai mâna internă care a reconfigurat treptat regulile jocului. Nu algoritmii externi decid rezultatul final, ci starea morală a societății, coerența instituțiilor și capacitatea cetățeanului de a distinge între mesaj și manipulare, între opțiune și reflex.

De aceea, capitolul de față nu urmărește să minimizeze riscul interferențelor externe, ci să reafirme o teză incomodă: o societate cu criterii clare, cu elite funcționale și cu cetățeni vigilenți nu poate fi deturnată cu ușurință prin influență externă. Invers, însă, o societate fragmentată, dezvrăjită și lipsită de repere devine permeabilă nu pentru că este atacată, ci pentru că este deja fisurată[17]. Iar această constatare ne conduce, inevitabil, către ultimul palier al analizei: mediul informațional de după 1989, apariția OSINT, amplificarea PSYOPS și erodarea culturii profesionale care, cândva, reprezenta un mecanism natural de apărare.

VI. OSINT & PSYOPS ÎN ROMÂNIA POST-1989 ȘI ERODAREA CULTURII MILITARE

De la reflexul profesional la vulnerabilitatea informațională

După 1989, România nu a traversat doar o tranziție politică și economică, ci și una informațională profundă. Ceea ce, inițial, a fost perceput drept o eliberare a discursului public – pluralism, acces la surse diverse, ieșirea din monopolul propagandei de stat – s-a transformat treptat într-un spațiu haotic, dominat de fragmentare, supra-abundență informațională și pierderea reperelor de verificare. În această ecuație, apariția și generalizarea OSINT (Open Source Intelligence) nu a fost însoțită de dezvoltarea unei culturi de filtrare, interpretare și validare critică a informației[18].

OSINT a devenit rapid disponibil pentru toți, dar în lipsa unei educații informaționale reale, această deschidere nu a produs o autonomie a gândirii, ci vulnerabilitate a ei. Orice sursă a fost percepută ca echivalentă cu alta, orice afirmație a dobândit statut de „adevăr alternativ”, iar diferența dintre informație, interpretare și manipulare s-a estompat complet. Paradoxal, cu cât accesul la informație a fost mai larg, cu atât capacitatea de discernământ a scăzut[19].

În acest spațiu confuz, operațiunile de influență (PSYOPS) au găsit un teren ideal. Nu prin mesaje sofisticate, ci prin exploatarea mecanismelor emoționale de bază: frică, indignare, apartenență, apartenență negativă, nevoia de confirmare. România nu a devenit o țintă ușoară pentru că ar fi fost slabă tehnologic, ci pentru că a devenit instabilă epistemic – în nesiguranță față de propriile criterii de adevăr[20].

Această vulnerabilitate informațională a fost dublată de o transformare profundă a culturii militare și instituționale. În perioada comunistă, indiferent de caracterul ideologic al regimului, exista o formă de continuitate a disciplinei, a reflexelor de securitate și a respectului pentru rigoare. După 1989, aceste elemente nu au fost reformate, ci, în mare măsură, abandonate sau ridiculizate; tot ce ținea de vigilență, strategie, doctrină sau secret profesional a fost asociat cu vechiul regim și, prin ricoșeu, respins fără nuanță[21].

Astfel, s-a produs o fractură gravă: pe măsură ce pericolele informaționale ale lumii contemporane deveneau tot mai sofisticate, România renunța tocmai la reflexele mentale care ar fi putut să o protejeze. Profesionalismul discret a fost înlocuit cu transparența demonstrativă, iar prudența – cu exhibiționismul mediatic. Nu s-a mai cultivat tăcerea inteligentă, ci „vizibilitatea”; nu s-a mai premiat discernământul, ci conformarea la discursul dominant.

În acest vid de rigoare a apărut ceea ce putem numi militarizarea discursului civil și civilizarea iresponsabilă a discursului militar[22]. Termeni precum „psy-ops”, „război hibrid”, „coloană a cincea”, „interferență externă” au intrat în vocabularul cotidian, dar fără o ancoră conceptuală, fără criterii clare și fără responsabilitate epistemică. Orice dezacord a putut fi etichetat drept „operațiune”, orice eroare drept „sabotaj”, orice întrebare drept „narațiune ostilă”.

Această confuzie a afectat profund nu doar spațiul public, ci și relația dintre societate și structurile de securitate. În locul unei încrederi obținute prin competență și discreție, s-a instaurat o dublă suspiciune: instituțiile suspectează societatea, societatea suspectează instituțiile. Este mediul ideal pentru propagarea psihozei colective și pentru amplificarea miturilor despre infiltrare, fără instrumente reale de validare sau respingere[23].

În acest context, OSINT nu mai este un instrument de clarificare, ci devine materie primă pentru PSYOPS spontane, realizate de indivizi, grupuri, influenceri, pseudo-experți sau rețele informale care manipulează fără strategie coerentă, dar cu efecte reale asupra percepției colective. Astfel, se produce un paradox periculos: operațiunile cele mai eficiente nu sunt coordonate de state străine, ci de haosul intern al unui ecosistem informațional disfuncțional.

Cultura militară autentică – cea bazată pe rigoare, tăcere, discernământ și asumare – nu ar fi anulat acest haos, dar l-ar fi putut limita. Absența ei, în schimb, îl amplifică. Ori, tocmai această absență este una dintre consecințele majore ale degradării interne analizate în capitolele precedente.

Prin urmare, concluzia acestui capitol – și, implicit, a acestei părți a III-a a seriei – nu este că România ar fi victima perfectă a unei operațiuni externe sofisticate, ci că a devenit vulnerabilă prin abandonarea propriilor mecanisme de apărare culturală, intelectuală și instituțională.

VII. CONCLUZIE

Nu infiltrarea, ci renunțarea la criterii ne-a slăbit

Dacă anterior am descris degradarea cadrului democratic și metamorfoza puterii politice într-o formă de politocrație, în această parte am încercat să răspundem unei întrebări mai incomode și mai greu de acceptat: cine ne-a slăbit, de fapt? Răspunsul care se desprinde din analiza de față nu este spectaculos și, tocmai de aceea, este greu de rostit într-o cultură sedusă de narațiuni conspiraționiste: cea mai periculoasă vulnerabilitate a României nu este infiltrarea externă, ci degradarea internă[24].

Mitologia agentului străin – reiterată obsesiv în spațiul public – a funcționat ca un paravan psihologic; a permis deplasarea vinovăției în afara comunității, în zona vagă a amenințării externe, și a diluat responsabilitatea proprie. În realitate, mecanismele care au erodat capacitatea instituțională, meritocrația și coerența decizională aparțin procesului de auto-captură: rețele informale de loialitate, inversarea selecției, recompensarea obedienței, frica de a sancționa mediocritatea și acceptarea tacită a compromisului moral[25].

Nu este vorba despre lipsa inteligenței strategice și nici despre absența resurselor sau despre incapacitatea de a învăța, ci despre abandonarea standardelor care ar fi trebuit să ne protejeze: rigoarea profesională, cultura responsabilității, spiritul critic și criteriul disciplinei. Atunci când aceste repere sunt relativizate, nici cea mai performantă arhitectură instituțională nu mai poate produce stabilitate. Astfel, statul continuă să existe formal, dar își pierde coerența internă, iar democrația devine un simplu decor[26].

În acest context, influența externă – reală, inevitabilă și prezentă în orice sistem deschis – nu mai este o cauză principală, ci un factor secundar amplificat de o fragilitate internă. Dacă o societate solidă poate absorbi, filtra și chiar transforma această influență în oportunitate, o societate dezorientată, lipsită de criterii și coeziune, o transformă în amenințare existențială[27].

Această parte finală a seriei nu propune soluții miraculoase și nu promite salvatori, ci formulează o condiție de bază, simplă și incomodă: reconstrucția începe cu reabilitarea adevărului intern. Adevărul despre competență, despre responsabilitate, despre curajul de a separa valoarea de apartenență și discernământul de obediență. Fără acest minim act de claritate morală, orice reformă rămâne doar o operațiune  de cosmetizare și orice discurs devine un limbaj de lemn.

În definitiv, democrația nu moare atunci când este atacată, ci atunci când este simulată și nu este pierdută atunci când este criticată, ci atunci când nu mai este apărată de cei care ar trebui să o trăiască, zilnic, prin propriile alegeri. Iar, dacă există o concluzie care merită reținută din această analiză, ea este aceasta: „rușii” nu sunt în instituțiile noastre, ci în reflexele noastre de a evita adevărul despre noi înșine. Iar, până când aceste reflexe nu vor fi recunoscute, orice încercare de reformare va rămâne incompletă, nefinalizată, ineficientă[28].

VIII. BIBLIOGRAFIE

1. Asch, Solomon E. (1951). Effects of group pressure upon the modification and distortion of judgments. In: Guetzkow, H. (Ed.), Groups, Leadership and Men. Pittsburgh: Carnegie Press.
2. Milgram, Stanley. (1974). Obedience to Authority: An Experimental View. New York: Harper & Row.
3. Zimbardo, Philip. (2007). The Lucifer Effect: Understanding How Good People Turn Evil. New York: Random House.
4. Hellman, Joel; Jones, Geraint; Kaufmann, Daniel. (2003). Seize the State, Seize the Day: State Capture and Influence in Transition Economies. World Bank Policy Research Working Paper No. 2444. Washington, D.C.
5. Mungiu-Pippidi, Alina. (2015). The Quest for Good Governance: How Societies Develop Control of Corruption. Cambridge: Cambridge University Press.
6. Levitsky, Steven; Ziblatt, Daniel. (2018). How Democracies Die. New York: Crown Publishing.
7. Acemoglu, Daron; Robinson, James A. (2012). Why Nations Fail: The Origins of Power, Prosperity, and Poverty. New York: Crown Business.
8. Arendt, Hannah. (1963). Eichmann in Jerusalem: A Report on the Banality of Evil. New York: Viking Press.
9. Dulles, Allen. (1963). The Craft of Intelligence. New York: Harper & Row.
10. Strano, Michele; Seerai, Darren. (2016). Introduction to Intelligence Studies. Georgetown Security Studies Review, Washington D.C.
11. Steele, Robert David. (2002). The New Craft of Intelligence: Achieving Asymmetric Advantage in the Face of Nontraditional Threats. OSS International Press.
12. Rid, Thomas. (2020). Active Measures: The Secret History of Disinformation and Political Warfare. New York: Farrar, Straus and Giroux.
13. Pomerantsev, Peter. (2014). Nothing Is True and Everything Is Possible: The Surreal Heart of the New Russia. New York: PublicAffairs.
14. Galeotti, Mark. (2016). Russian Political War: Moving Beyond the Hybrid War. Routledge Journal of Political Science.
15. Nye, Joseph S. (2004). Soft Power: The Means to Success in World Politics. New York: PublicAffairs.
16. Sun Tzu. (~500 BC / modern ed.). The Art of War. Translated by Samuel B. Griffith. Oxford University Press.
17. Huntington, Samuel P. (1968). Political Order in Changing Societies. New Haven: Yale University Press.
18. Todorov, Tzvetan. (1996). Facing the Extreme: Moral Life in the Concentration Camps. New York: Metropolitan Books.
19. Friedman, George. (2009). The Next 100 Years: A Forecast for the 21st Century. New York: Doubleday.
20. Todd, Emmanuel. (2002 / 2011). After the Empire: The Breakdown of the American Order. London: Constable & Robinson.

[1] Cătălin BALOG este analist și formator cu experiență în intelligence, securitate informațională și comunicare strategică. Doctor în Științe Militare, cu o teză dedicată managementului riscurilor de securitate în spațiul cibernetic, a activat timp de peste două decenii în structuri ale Ministerului Apărării Naționale. În prezent, este cadru didactic asociat la Universitatea din București, unde predă cursuri cu tematică de management al informației. În particular, este preocupat de analiza mecanismelor sociale și politice contemporane, cu accent pe relația dintre ideologie, tehnologie și simulare a democrației.

[2] Dulles, Allen. (1963). The Craft of Intelligence. New York: Harper & Row.

[3] Strano, Michele; Seerai, Darren. (2016). Introduction to Intelligence Studies. Georgetown Security Studies Review, Washington D.C.

[4] Steele, Robert David. (2002). The New Craft of Intelligence: Achieving Asymmetric Advantage in the Face of Nontraditional Threats. OSS International Press.

[5] Asch, Solomon E. (1951). Effects of group pressure upon the modification and distortion of judgments. In: Guetzkow, H. (Ed.), Groups, Leadership and Men. Pittsburgh: Carnegie Press.

[6] Milgram, Stanley. (1974). Obedience to Authority: An Experimental View. New York: Harper & Row.

[7] Zimbardo, Philip. (2007). The Lucifer Effect: Understanding How Good People Turn Evil. New York: Random House.

[8] Arendt, Hannah. (1963). Eichmann in Jerusalem: A Report on the Banality of Evil. New York: Viking Press.

[9] Hellman, Joel; Jones, Geraint; Kaufmann, Daniel. (2003). Seize the State, Seize the Day: State Capture and Influence in Transition Economies. World Bank Policy Research Working Paper No. 2444. Washington, D.C.

[10] Mungiu-Pippidi, Alina. (2015). The Quest for Good Governance: How Societies Develop Control of Corruption. Cambridge: Cambridge University Press.

[11] Acemoglu, Daron; Robinson, James A. (2012). Why Nations Fail: The Origins of Power, Prosperity, and Poverty. New York: Crown Business.

[12] Levitsky, Steven; Ziblatt, Daniel. (2018). How Democracies Die. New York: Crown Publishing.

[13] Nye, Joseph S. (2004). Soft Power: The Means to Success in World Politics. New York: PublicAffairs.

[14] Dulles, Allen. Op.cit.

[15] Strano, Michele; Seerai, Darren. Op.Cit.

[16] Rid, Thomas. (2020). Active Measures: The Secret History of Disinformation and Political Warfare. New York: Farrar, Straus and Giroux.

[17] Galeotti, Mark. (2016). Russian Political War: Moving Beyond the Hybrid War. Routledge Journal of Political Science.

[18] Steele, Robert David. (2002). The New Craft of Intelligence: Achieving Asymmetric Advantage in the Face of Nontraditional Threats. OSS International Press.

[19] Rid, Thomas. Op.cit.

[20] Pomerantsev, Peter. (2014). Nothing Is True and Everything Is Possible: The Surreal Heart of the New Russia. New York: PublicAffairs.

[21] Galeotti, Mark. Op.Cit.

[22] Huntington, Samuel P. (1968). Political Order in Changing Societies. New Haven: Yale University Press.

[23] Todorov, Tzvetan. (1996). Facing the Extreme: Moral Life in the Concentration Camps. New York: Metropolitan Books.

[24] Hellman, Joel; Jones, Geraint; Kaufmann, Daniel. Op.Cit.

[25] Mungiu-Pippidi, Alina. Op.Cit.

[26] Levitsky, Steven; Ziblatt, Daniel. Op.Cit.

[27] Friedman, George. (2009). The Next 100 Years: A Forecast for the 21st Century. New York: Doubleday.

[28] Todd, Emmanuel. (2002 / 2011). After the Empire: The Breakdown of the American Order. London: Constable & Robinson.