Schimbarea la față a Serbiei (Iulian Mareş) – video

Serbia se confruntă cu un nou val de proteste la aproape un an de când s-a prăbușit acoperișul gării din Novi Sad, un accident soldat cu 16 morți pe care cetățenii acestei țări, în majoritatea lor, l-au perceput ca fiind un moment de răscruce în ce privește acceptarea corupției generalizate și centralizate a regimului condus de președintele Aleksandar Vučić. De această dată, protestele sunt violente și s-au soldat cu peste 130 de polițiști răniți^[1], ceea ce i-a oferit șefului statului prilejul să-i catalogheze din nou pe protestatari drept “teroriști”, situație în care e greu de făcut o demarcație între furia justificată a oamenilor obișnuiți ieșiți în stradă și acțiunile de infiltrare-provocare îndelung exersate de forțele speciale ale poliției din Serbia, încă din anii ’90.

Cu toate acestea, starea de fapt e clară: poporul sârb vrea o schimbare și un orizont diferit de realitatea cotidiană așa cum a fost ea până la momentul accidentului de la Novi Sad, din luna noiembrie 2024. Voinței sale majoritare i se opune intenția fermă de a rămâne la putere a lui Aleksandar Vučić și a oamenilor săi, pe care i-a instalat în funcții de conducere la nivelul tuturor instituțiilor publice din țară, timp de peste un deceniu.

În România persistă percepția că „sârbii și-au păstrat demnitatea”, spre deosebire de români care ar fi devenit “colonia Vestului”, iar ca dovadă sunt invocate des imagini ce descriu relațiile deosebit de apropiate dintre Serbia și Rusia. Deloc surprinzător, demnitatea sârbilor e o idee recurentă în propaganda suveranistă de la noi, fără legătură cu realitatea contemporană din Serbia și care ignoră complet protestele ce au loc în țara vecină. Suveraniștii români nu suflă o vorbă despre comunitatea românească din Serbia și nu a manifestat nicio preocupare cu privire la binele ei, nici acum, nici înainte, atenția lor exclusivă pe direcția comunității românești din Ucraina fiind lesne de înțeles: Serbia și Rusia sunt aliați, Ucraina și Rusia se află în război.

Conform recensământului din 2022, în Serbia trăiesc 23.044 de etnici români și complementar acestora încă 21.013 de persoane care s-au declarat de etnie „vlahă”^[2]. Oficial, sunt așadar puțin peste 44.000 de persoane față de care România are o responsabilitate morală și legală, în limitele normale derivate din faptul că sunt cetățenii altui stat. Cu singuranță că unii dintre ei participă la proteste împreună cu concetățenii lor, prin urmare sunt expuși la aceleași riscuri ca toți ceilalți, având în vedere îndeosebi agresiunile provocatoare săvârșite de grupurile de huligani^[3] și chiar falși polițiști trimiși în stradă de regimul Vučić ca să denatureze caracterul pașnic pe care l-au avut până recent protestele.

Prin urmare, orice subminare a standardelor democratice care afectează negativ poporul sârb, în ansamblul său, se răsfrânge și asupra conaționalilor noștri. Orice deteriorare a calității vieții și a nivelului de bunăstare are impact și asupra comunității de români din Serbia. Orice act de violență comis în afara cadrului legal de către autoritățile sârbe împotriva celor care protestează poate avea ca victimă un etnic român sau vlah. Ar trebui oare ca România să intervină, prin mijloace uzuale în astfel de situații? Ar trebui oare ca autoritățile de la București să manifeste o poziție cu privire la situația din Serbia? Dacă privim la modelul maghiar, atât de îndrăgit de suveraniștii noștri sau la programele de susținere financiare puse în aplicare de Ungaria sub conducerea lui Viktor Orban pentru diaspora maghiară din statele vecine, atunci răspunsul ar fi unul categoric da, așa ar trebui.

Poate că autoritățile române se vor abține, totuși, din falsă pudoare, din cauza fragilității politice de la București sau dintr-o înțelegere eronată a spiritului de bună vecinătate. Doar că în Serbia vecină momentul e unul istoric, iar albul e alb și negrul e negru, fără loc de interpretări sau de ambiguități de percepție. Oamenii din stradă luptă împotriva corupției din țara lor și ar trebui să ne facă mândri faptul că nu de puține ori protestatarii sârbi au purtat steaguri ale României sau au afișat bannere cu mesaje în care era invocată Laura Codruța Kövesi, în calitate sa actuală de Procuror Șef al Parchetului European, dar și cu referire la reputația sa din perioada în care a condus Direcția Națională Anticorupție în România.

Într-o ipotetică, dar deloc hazardată, situație extremă, în care un cetățean sârb de etnie română ar fi victima unei agresiuni comise de provocatorii regimului, oare cum vor reacționa autoritățile române? La urma urmelor, printre cei care au murit în accidentul de la Novi Sad s-a numărat și un cetățean al Macedoniei de Nord, aflat în gara căreia i s-a prăbușit acoperișul alături de celelalte victime cetățeni sârbi.

Prietenia istorică dintre România și Serbia a rămas doar o amintire în ultimele decenii, însă a venit vremea să fie trezită pe dimensiunea ei corectă, ca de la popor la popor, căci nu a existat în istoria recentă un moment în care frații noștri sârbi să aibă mai multă nevoie de sprijin ca acum. Aleksandar Vučić nu e altceva decât Ion Iliescu în variantă sârbă, omul care a frânat avansul european al țării sale și a pus-o în postura de “candidat veșnic” începând cu 2012, anul său de debut ca vicepremier și anul în care Uniunea Europeană i-a acordat Serbiei statutul de stat candidat. Au trecut mai mult de 10 ani în care acesta și-a transformat țara într-o așa-numită „autocrație electorală”^[4], situație de care a devenit conștient și Parlamentul European, fiind evidentă strategia președintelui sârb de a-și perpetua puterea indiferent de consecințele la adresa propriei națiuni.

Faptul că Serbia a solicitat luni sprijinul comunității internaționale împotriva protestatarilor, cerând o „reacție fermă” din partea Uniunii Europene, Regatului Unit al Marii Britanii și Statelor Unite ale Americii denotă nu doar o rară ipocrizie, ci reflectă și o totală negare a realității din propria țară, având în vedere că portavocea acestui apel, Ana Brnabić, actualul președinte al Parlamentului și fost premier, a pretins în conținutul aceleiași declarații că „prăbuşirea acoperişului gării din Novi Sad nu a fost un accident, ci un act de subversiune intenţionat şi planificat din străinătate pentru a declanşa o revoluţie împotriva guvernului”^[5].

Sigur, a fost o declarație menită să justifice reprimarea violentă a protestelor, făcută în stilul autocrației din Ungaria vecină, unde în mod frecvent Viktor Orban spune una pentru publicul intern, iar Péter Szijjártó spune alta pentru publicul extern. Dar astfel de aserțiuni paranoice nu pot acoperi realitatea obiectivă: Serbia a ajuns o țară în care corupția e sistemică și se află departe de aderarea la Uniunea Europeană.

Protestele reluate în forță în orașele sârbești vădesc saturația la care au ajuns vecinii noștri tocmai în raport cu această realitate obiectivă, iar mândria lor națională cere ca Serbia să revină în rândul țărilor democratice și prospere, așa cum însăși Iugoslavia a fost odată. Sprijinul comunității internaționale trebuie și poate să vină numai pe direcția poporului sârb, voința sa fiind într-adevăr suverană și nu doar atunci când acceptă acest lucru Aleksandar Vučić.

Din partea Uniunii Europene, acest sprijin ar trebui să vină în primul rând sub forma investigațiilor pe care le face Parchetul European asupra cazurilor ce implică fraude cu fonduri europene și nu puține astfel de fonduri au fost alocate pentru a susține parcursul pro-european al Serbiei. Prea mult timp, însă, acestea au alimentat corupția și clientelismul regimului Vučić, iar la Bruxelles a fost preferată politica ochilor închiși, în timp ce același regim a făcut în mod constant propagandă împotriva Uniunii Europene, prin multiple canale media pe care le controlează.

România e un stat vecin și prieten al Serbiei, cu profunde elemente de istorie comună. În virtutea obligațiilor sale față de comunitatea românească aflată pe pământ sârbesc și în calitatea sa de membru al Uniunii Europene, România are datoria să acorde sprijinul cuvenit democrației pe care astăzi o reprezintă cei care sunt în stradă la proteste și mai puțin, spre deloc, cei care ocupă funcții de conducere în instituțiile de stat de la Belgrad. Numeroasele fotografii în care steagul României poate fi văzut la protestele din Serbia ne arată că sunt așteptări din partea noastră în rândul fraților sărbi. Putem să ne ridicăm la înălțimea lor sau putem trece cu vederea faptul că acolo e nevoie de sprijinul nostru, moral în primul rând. În rândul protestatarilor sârbi, există sentimentul că se află acum la un moment de răscruce în istoria modernă a țării lor, iar noi avem prilejul să fim de partea dreaptă a acestei istorii.

^[1] https://www.digi24.ro/stiri/externe/proteste-anticoruptie-in-serbia-aleksandar-vucic-ii-numeste-pe-manifestanti-teroristi-si-promite-un-raspuns-puternic-3375995

^[2]https://belgrad.mae.ro/node/797

^[3] https://www.lemonde.fr/en/international/article/2025/08/15/in-serbia-the-protest-movement-has-turned-violent-triggered-by-government-provocations_6744414_4.html

^[4] https://dgap.org/en/research/publications/serbia-has-crossed-eus-rubicon-germany-and-its-allies-must-respond

^[5] Serbia solicită sprijin internaţional în contextul protestelor antiguvernamentale declanșate după tragedia din gara Novi Sad