-
„Siria devine noul laborator al puterii în Orientul Mijlociu, pe măsură ce, se pare, Libanul își pierde rolul său strategic tradițional.”
Autor: Corneliu Pivariu – General-maior (cu două stele) în retragere, expert in geopolitică și relații internaționale, cu o experiență de peste 30 de ani în domeniile militar, diplomatic și economic.
I. Siria 2025 – Introducere și context strategic general
În anul 2025, Siria reapare în centrul ecuației strategice a Orientului Mijlociu, dar într-o formă radical diferită de cea cu care comunitatea internațională s-a obișnuit în ultimul sfert de secol. Prăbușirea ordinii instaurate de regimul Assad, destrămarea rețelelor regionale care îl susțineau și realinierea accelerată a actorilor externi au transformat Levantul într-un spațiu fluid, aflat într-o tranziție profundă care reconfigurează nu doar raporturile regionale, ci și parametrii securității globale. Siria nu mai este epicentrul unui conflict înghețat, ci pivotul unei strategii mai ample prin care Washingtonul încearcă să reechilibreze Orientul Mijlociu în contextul retragerii sale treptate din postura de garant direct al ordinii regionale.
Trei evoluții recente au accelerat această schimbare de paradigmă. Prima este încheierea confruntării din Gaza[1], un moment care a reconfigurat raporturile de putere în regiune și a slăbit decisiv influența Iranului în Levant prin distrugerea unei părți importante a infrastructurii militare a Hezbollah și pierderea coridorului logistic operațional iranian prin Siria, care constituia mecanismul esențial de aprovizionare și proiecție strategică al organizației. A doua evoluție o reprezintă vizita președintelui sirian Ahmed al-Sharaa la Washington[2], prima vizită oficială a unui șef de stat sirian în Statele Unite[3] de la proclamarea independenței Siriei după încheierea mandatului francez, un semnal clar al orientării noii conduceri siriene spre o strategie de legitimare internațională prin distanțare de Teheran și repoziționare în proximitatea Washingtonului și Ankarei.
A treia schimbare majoră de paradigmă, cu impact direct asupra dosarului sirian, o reprezintă vizita prințului moștenitor Mohammed bin Salman în Statele Unite, vizită care a semnalat reancorarea Arabiei Saudite în relația strategică cu Washingtonul[4] după ani de ambiguitate, tensiuni bilaterale și tentativă de reechilibrare spre China. Riyadh își asumă din nou rolul de actor pivot în arhitectura de securitate a Orientului Mijlociu și, implicit, de principal garant arab al procesului de reintegrare a Siriei după Assad. În contextul post-Gaza și al repoziționării Damascului, revenirea Arabiei Saudite în orbita strategică a Statelor Unite conferă consistență cadrului regional emergent, limitează manevrabilitatea Iranului și contrabalansează influența crescândă a Turciei asupra nordului Siriei. Această mutație geopolitică reflectă o logică strategică pragmatică: dacă Statele Unite urmăresc reducerea amprentei lor militare directe, trebuie să construiască un sistem regional de responsabilizare în care actorii locali să preia o parte din povara stabilității și securității. Din această perspectivă, o Sirie stabilizată, reorientată și integrată într-un cadru de cooperare cu Turcia, Israelul și statele arabe devine un element cheie pentru a împiedica revenirea Iranului, pentru a limita necesitatea unei prezențe americane directe și pentru a facilita emergența unei arhitecturi regionale autonome.
În paralel cu această repoziționare externă, Siria se confruntă intern cu o fragilitate structurală severă. Prăbușirea regimului Assad nu a generat o tranziție instituțională robustă, ci a creat un vid de autoritate gestionat printr-un aranjament de putere dependent de Ankara. Această realitate reflectă incapacitatea structurilor statului sirian de a funcționa independent după peste patru decenii de guvernare personalizată și dependența profundă de suportul militar, financiar și ideologic al Iranului. Reculul strategic al Teheranului după Gaza, amplificat de izolarea internațională, a lăsat Siria fără pilonul său principal de sprijin extern, impunând necesitatea găsirii unei soluții în acest sens.
Astfel, Siria se regăsește în 2025 într-o dinamică accelerată de repoziționare: între nevoia de legitimitate externă, presiunile Turciei, așteptările Washingtonului și constrângerile impuse de Israel, toate suprapuse peste realitatea unei economii în colaps, a unei populații epuizate și a unei elite politice abia emergente după dispariția vechiului sistem.
În acest context, influența Rusiei s-a redus drastic. Spre deosebire de perioada 2014–2018, când Moscova putea proiecta putere, gestiona spațiul aerian sirian și proteja regimul Assad, Rusia anului 2025 este un actor slăbit militar, izolat internațional și fragil financiar, concentrat pe propriul front din Ucraina. Rolul său a devenit secundar, aproape simbolic, iar capacitatea de a influența evoluțiile siriene a scăzut proporțional cu deteriorarea pozițiilor sale globale.
În același timp, Iranul traversează cel mai sever recul strategic din ultimele două decenii, pierzând pârghiile operaționale din Siria și conexiunile critice care alimentau Hezbollah. Eliminarea coridorului terestru dintre Teheran și Mediterana, distrugerea depozitelor de rachete din Liban, slăbirea capacităților Quds Force și izolarea regională au dezmembrat ceea ce fusese „axa de rezistență”. Noua conducere siriană nu are nici interesul, nici capacitatea de a reveni la un asemenea aranjament.
În contrapondere, Israelul intră într-o etapă de putere reorganizată, în care prioritățile sale sunt reconfigurate în jurul a două obiective: prevenirea reîntoarcerii Iranului în Siria și gestionarea riscurilor asociate ascensiunii Turciei ca actor dominant în nordul Siriei. Apariția unui regim sirian sunnit cu sprijin turc nu este un scenariu confortabil pentru Tel Aviv, dar este semnificativ preferabil unuia iranian. Prin urmare, Israelul urmărește o înțelegere pragmatică cu Ankara și Washington, menită să ofere un minim cadru de stabilitate și să prevină întărirea militară a grupărilor potențial ostile.
În ansamblu, Siria devine în 2025 terenul unui experiment strategic: poate o fostă dictatură clientelară, devastată de un deceniu de război, să fie integrată într-o nouă arhitectură regională care să permită retragerea treptată a Statelor Unite fără a genera un nou vacuum de securitate?
Aceasta este întrebarea centrală care animă calculele actorilor regionali și globali:
– Turcia vede în Siria spațiul principal pentru proiectul său neo-otoman;
– Statele Unite caută un model viabil de „împărțire a poverii”;
– Israelul urmărește o zonă-tampon non-iraniană;
– statele arabe doresc reintegrarea Siriei într-o ordine predictibilă;
– Rusia și Iranul încearcă, fiecare în felul său, să limiteze pierderile.
În consecință, Siria nu mai este doar un dosar de criză, ci o cheie geopolitică pentru înțelegerea viitoarei ordini din Orientul Mijlociu.
II. Câteva direcții strategice principale ale tranziției siriene
1. Identitate, religie, legitimitate și destrămarea axei Iran–Siria–Hezbollah
Reconstrucția Siriei post-Assad nu poate fi înțeleasă fără analiza noii ecuații identitare și religioase, care începe să se contureze odată cu erodarea progresivă a axei Iran–Siria–Hezbollah — structura care a susținut influența iraniană în Levant timp de peste două decenii. Timp de ani, regimul Assad s-a sprijinit pe trei piloni externi: sprijinul militar și financiar iranian, capacitățile Hezbollah și umbrela politico-militară oferită de Rusia. În câțiva ani, toți acești piloni s-au erodat profund, dar Iranul este actorul care a suferit cel mai sever recul, cu implicații structurale asupra viitorului Siriei.
Confruntarea din Gaza a accelerat această transformare. Degradarea infrastructurii militare a Hezbollah[5] — eliminarea depozitelor de rachete, pierderea liderului, a multor cadre de conducere și operaționale, perturbarea fluxurilor logistice — a transformat organizația dintr-un actor ofensiv într-un actor defensiv, concentrat pe supraviețuire. Această evoluție limitează decisiv capacitatea Teheranului de proiecție strategică până la Mediterana și afectează direct influența sa în Siria.
În paralel, Siria traversează o schimbare subtilă, dar profundă de legitimitate internă. După cinci decenii de dominare politică și instituțională a minorității alawite, noul mediu geopolitic și demografic favorizează emergența unui sunnism pragmatic, cu o mai mică încărcătură ideologică, orientat spre stabilitate, reintegrare regională și recunoaștere internațională. În interiorul elitelor siriene se conturează, destul de încet, un început de consens: supraviețuirea statului necesită o resetare identitară în care elementul sectar nu poate rămâne fundația exclusivă a puterii.
Noul echilibru confesional nu presupune marginalizarea minorităților, ci o revenire la structura naturală a societății siriene, în care comunitatea sunnită reprezintă aproape două treimi din populație. Modelul emergent este unul de guvernare pragmatică, orientat spre consens și stabilitate, în care religia își reduce rolul de instrument de dominație și capătă unul de identitate comunitară gestionată prin coabitare.
Această reașezare a legitimității a generat apariția unor noi grupuri aspirante în interiorul Siriei: elite economice sunnite din Alep și Hama, cadre administrative moderate din Damasc, tehnocrați marginalizați în ultimele două decenii. Ei compun nucleul unei noi clase politice, interesată de reintegrarea Siriei în sistemul arab și de reechilibrarea relațiilor cu Turcia, statele arabe și Statele Unite.
În ansamblu, această axă dezvăluie fundamentele transformării Siriei: destrămarea modelului iranian de control, emergența unei identități politice sunnite moderate și nașterea unei elite care urmărește integrarea în ordinea regională, nu rezistența împotriva acesteia.
2. Dimensiunea militar-strategică a Siriei după prăbușirea sistemului Assad
Dacă identitatea și legitimitatea definesc cadrul simbolic al schimbării, dimensiunea militară reprezintă terenul pe care transformarea se manifestă cel mai direct. Siria post-Assad este un stat în care armata tradițională a fost practic desființată, iar pozițiile lăsate libere au fost ocupate de actori externi cu agende divergente.
Primul element fundamental îl reprezintă retracția Iranului. Pentru prima dată după 2013, Teheranul nu mai are capacitatea operațională de a menține infrastructuri militare în Siria. Rețeaua logistică Irak–Siria–Liban a fost în mare măsură neutralizată, Quds Force nu mai dispune de libertatea de mișcare necesară, iar milițiile pro-iraniene au pierdut coeziunea. În lipsa unui aliat sirian robust și a unei rețele eficiente de proxy, Iranul devine un actor marginal.
Rusia, la rândul ei, a redus drastic prezența militară. Baza de la Hmeimim[6] funcționează mai degrabă ca vestigiu al unei epoci trecute decât ca un centru real de putere. O situație similară se regăsește și la baza militară de la Tartus[7]. Resursele necesare pentru operațiuni majore lipsesc, iar influența Moscovei asupra dinamicii interne este minimală. Siria nu mai este un teatru strategic principal pentru Rusia, ci un dosar de mai mică importanță, gestionat cu resurse minime.
În acest vacuum, Turcia a devenit principalul actor militar de facto în nordul și nord-vestul Siriei. Ankara controlează teritorii-cheie, gestionează milițiile locale, supraveghează infrastructurile de securitate și sprijină reorganizarea forțelor siriene asociate regimului al-Sharaa. Ambițiile sale regionale transformă Turcia în arhitectul informal al noii ordini de securitate din nordul Siriei, iar rolul său este indispensabil în actualul context strategic.
Israelul a dobândit, în paralel, o libertate operațională extinsă în sudul Siriei[8], pe care o utilizează nu doar pentru a preveni reinstalarea infrastructurii iraniene și pentru a menține o zonă-tampon strategică, ci și pentru a influența indirect dinamica internă siriană. Prin sprijin selectiv acordat unor comunități locale — în special segmentelor druze din Jabal al-Druze și din zona frontierei — Israelul urmărește să creeze presiune asupra prezenței iraniene și asupra capacității regimului de la Damasc de a controla sudul. Acest tip de proiecție de influență, tolerat tacit de Washington și Ankara, reprezintă una dintre evoluțiile strategice majore din Levant, întrucât combină libertatea de acțiune militară cu instrumente de modelare politico-socială la nivel local.
Statele Unite, în fine, aplică în Siria o strategie de „externalizare a ordinii”. Stabilizarea țării este delegată unei rețele de actori locali — Turcia, Israelul și statele arabe — fiecare având roluri complementare. Washingtonul nu își dorește o revenire militară, ci transformarea Siriei într-un laborator pentru un nou model de securitate bazat pe burden sharing real.
Această direcție arată că Siria nu mai este un câmp de luptă haotic, ci un spațiu strategic în care actorii regionali exercită influență diferențiată și complementarități de interes.
3. Reconstrucția economică: între distrugere sistemică și competiția actorilor externi
Economia Siriei intră în etapa post-conflict într-o stare de colaps structural. După 14 ani de război, peste 40% din infrastructura urbană și industrială este distrusă, rețelele de energie și transport funcționează fragmentar, iar pierderile economice totale sunt estimate la peste 325–400 miliarde USD. Moneda siriană s-a devalorizat cu 99%. Agricultura – care reprezenta înainte de 2011 una dintre principalele surse de export – a suferit un declin dramatic, cu terenuri necultivate, sisteme de irigații devastate și o reducere semnificativă a forței de muncă, pe fondul migrației masive. Industriile chimică, textilă și farmaceutică, odinioară competitive, sunt acum reduse la insule dispersate în enclave controlate de diferiți actori locali.
În acest context, reconstrucția Siriei nu reprezintă doar un proces financiar, ci un câmp strategic în care se confruntă interesele regionale și globale. Iranul, Rusia, Turcia, Emiratele Arabe Unite și, în anumite sectoare, China, urmăresc acces preferențial la proiecte de infrastructură, energie, porturi, rețele feroviare și reconstrucție urbană. Totuși, multe dintre planurile elaborate între 2017 și 2021 au devenit caduce, fie din cauza schimbărilor de control teritorial, fie a instabilității politice interne. Damascul, confruntat cu sancțiuni internaționale severe și cu o administrație slăbită, nu dispune de capacitatea necesară pentru a coordona un program coerent de reconstrucție națională.
Estimările realiste indică faptul că procesul de reconstrucție[9] va necesita cel puțin 15–20 de ani, pornind de la stabilizarea politică și de securitate, care rămân incerte. În lipsa unui acord internațional larg și a unui cadru instituțional funcțional, Siria riscă un model de reconstrucție „fărâmițată”, în care fiecare actor extern investește strict în zonele aflate sub propriul control sau influență. Aceasta ar perpetua fragmentarea economică a țării și ar transforma reconstrucția într-un instrument geopolitic de lungă durată.
4. Echilibrul regional: SUA, Turcia, Israel, Iran și Arabia Saudită în jocul redesenării Siriei
Această axă concentrează esența dilemei strategice din 2025: cum poate Siria deveni pivotul unui nou sistem regional, în condițiile în care ambițiile actorilor implicați diferă, iar interesele lor coincid doar parțial?
Pentru Statele Unite, Siria este terenul de testare al unei noi paradigme: dacă un stat devastat poate fi reintegrat prin eforturi regionale coordonate, atunci retragerea americană poate continua fără riscul apariției unui nou vacuum. Vizita președintelui sirian la Washington simbolizează această pivotare și readucerea Siriei în sfera occidentală.
Pentru Turcia, Siria reprezintă centrul propriului proiect geopolitic. Ankara nu caută control total, ci influență structurală: reorganizarea politicilor de securitate, sprijinirea rețelelor sunnite și menținerea pozițiilor-cheie în nord îi permit să modeleze arhitectura politică și militară a Siriei.
Israelul percepe Siria ca pe un spațiu de risc controlat. Deși un stat sunnit susținut de Turcia ridică întrebări privind stabilitatea pe termen lung, el este preferabil unui aranjament dominat de Iran. Astfel, Israelul urmărește o strategie de stabilizare minimală, fără dependențe politice sau militare.
Iranul este marele perdant. Slăbit economic, contestat intern și privat de capacitatea de proiecție în Siria și Liban, Teheranul nu mai dispune de instrumente esențiale necesare pentru a influența Levantul.
Arabia Saudită, sprijinită de Pakistan, urmărește echilibrarea ascensiunii Turciei: nu prin mijloace militare, ci prin resurse economice și legitimitate arabă, esențiale pentru procesul de reconstrucție.
Această direcție arată că Siria nu este doar terenul intersectării intereselor, ci pilonul pe care se testează noua ordine regională emergentă.
III. Concluzie strategică: Siria ca pivot al noii ordini regionale
Siria a evoluat în scurt timp, de la statutul de stat prăbușit, manipulat de puteri externe, la cel de pivot al unei strategii regionale menite să redefinească echilibrul de putere în Orientul Mijlociu. Această transformare nu derivă din reforme interne, ci din convergența a trei dinamici: slăbirea Iranului și Rusiei, repoziționarea pragmatică a noii conduceri siriene și schimbarea paradigmei americane de securitate, orientată spre externalizarea ordinii.
Pentru Washington, succesul integrării Siriei într-un sistem de cooperare regională condus de Turcia și securizat de Israel și statele arabe reprezintă testul decisiv al unui nou model de retragere controlată. Pentru Turcia, Siria este centru al ambițiilor sale regionale. Pentru Israel, un spațiu de risc controlabil. Pentru Arabia Saudită, un teren de contrabalansare. Pentru Iran și Rusia, un dosar pierdut aproape ireversibil.
Pentru Siria însăși, aceasta este o șansă rară de a transforma contextul extern într-o stabilizare internă minimală și într-o reintegrare graduală în ordinea regională.
În acest sens, Siria devine nu doar un dosar de politică externă, ci un indicator al viitorului ordinii din Orientul Mijlociu — un test pentru capacitatea actorilor locali și globali de a menține stabilitatea într-un sistem internațional în reconfigurare.
Bibliografie selectivă
- International Crisis Group. Syria: Shoring Up Fragile Lines of Authority. ICG Middle East Report, 2024.
- UNESCWA & World Bank. Syria Damage and Needs Assessment (DANA): 2024 Update. Beirut/Washington, 2024.
- UNICEF. Syria Humanitarian Situation Report. June 2025.
- Institute for the Study of War (ISW). Iran’s Declining Influence in Syria and the Fragmentation of Its Regional Network. ISW Report, 2024.
- Carnegie Middle East Center. Aron Lund. The Remnants of the Syrian State: Power, Fragmentation and Survival. Carnegie, 2023–2025.
- Chatham House. Lina Khatib. Syria’s New Political Landscape After Assad. Middle East Programme Paper, 2025.
- RAND Corporation. Jeffrey Martini et al. Turkey’s Strategy in Northern Syria: Objectives, Constraints and Prospects. RAND, 2024.
- IISS – International Institute for Strategic Studies. Middle East Strategic Survey 2025. London, 2025.
- Middle East Institute (MEI). Charles Lister. The Future of Syria After Iran’s Strategic Retreat. MEI Policy Paper, 2025.
- Reuters / AP News Dossiers. Saudi Arabia–U.S. Strategic Reset & the Regional Implications for Syria. News Analysis Series, November 2025.
[1] Confruntarea din Gaza s-a încheiat odată cu acceptarea, la începutul lunii octombrie 2025, a acordului preliminar care a instituit un armistițiu, un schimb de prizonieri și începutul unui proces gradual de demilitarizare. Acest aranjament a fost ulterior consacrat prin Rezoluția Consiliului de Securitate al ONU din 17 noiembrie 2025 ( 13 voturi pentru si două abțineri- Rusia și China), care a stabilit un cadru internațional de stabilizare a zonei Gaza, incluzând crearea unei autorități de tranziție, desfășurarea unei forțe internaționale de securitate și deschiderea, în termeni atent formulați, a unei perspective politice pentru viitorul statut al palestinienilor. Situația este însă departe de a fi soluționată definitiv.
[2] Președintele sirian Ahmed al-Sharaa, în primul interviu public acordat în contextul vizitei sale la Washington, (Washington Post, 11 noiembrie 2025) conturează axele strategice ale noii conduceri siriene și parametrii unei posibile „normalizări condiționate” cu SUA. Obiectivul declarat: reconstruirea relației bilaterale și ridicarea sancțiunilor, discuții aflate „în curs” de mai multe luni. Confirmă existența a circa 250.000 de persoane dispărute și anunță cooperare cu SUA, inclusiv predarea unei persoane eliberate recent.
Al-Sharaa își prezintă trecutul de combatant ca „apărare a țării” și evocă tranziția dificilă după decenii de dictatură, insistând pe tradiția siriană a coexistenței religioase. Propune ca trupele americane din est să supravegheze integrarea SDF în structurile statului, după care Siria ar prelua integral securitatea teritoriului — o formulă care ar necesita garanții pentru kurzi și acceptul Turciei.
În privința Israelului, acuză încălcarea acordului de separare din 1974, expulzarea misiunii ONU, extinderea controlului teritorial și peste 1.000 de lovituri aeriene după 8 decembrie, inclusiv asupra Palatului Prezidențial. Susține că Siria nu a ripostat pentru a nu compromite reconstrucția. Declară că Iranul și Hezbollah au fost îndepărtați din Siria și că există negocieri directe cu Israelul, mediate de SUA; condiția Damascului este revenirea la liniile „pre-8 decembrie”.
Raportarea la Rusia rămâne ambiguă: deși afirmă că Siria a fost „în război cu Rusia 10 ani”, recunoaște dependența de sprijinul diplomatic rusesc la ONU și nevoia menținerii unei relații pragmatice, inclusiv în dosarul Assad.
[3] Episodul neobișnuit al parfumului, în care președintele american i-a pulverizat un parfum lui Ahmed al-Sharaa în Biroul Oval, a fost interpretat diferit în principalele capitale. La Washington, gestul a fost văzut ca o combinație de informalitate caracteristică președintelui american și semnal simbolic al apropierii, deși unii analiști au remarcat nuanțe de dominanță protocolară. La Damasc, momentul a fost perceput ca o confirmare a reintegrării internaționale a Siriei, chiar dacă stilul neconvențional a părut, pentru unii, că minimizează gravitatea contextului strategic. În capitalele arabe din Golf, scena a fost citită ca un semnal al dezghețului dintre Washington și Damasc, cu implicații pentru arhitectura regională, însă nu lipsit de scepticism privind echilibrul dintre simbol și substanță. La Moscova, în schimb, episodul a fost interpretat ca un semnal al pierderii influenței ruse în Siria, gestul fiind văzut ca o afirmare a dominanței americane asupra unui lider pe care Kremlinul îl considera, măcar implicit, în aria sa de influență — o confirmare suplimentară a marginalizării Rusiei în Levant.
[4] Vizita oficială a lui Mohammed bin Salman la Washington a marcat consolidarea relației strategice saudito-americane, prin anunțul privind intenția SUA de a vinde avioane F-35 Arabiei Saudite și de a desemna regatul drept „aliat major non-NATO”. Discuțiile au inclus cooperarea în domeniul apărării, tehnologiilor avansate, energiei nucleare civile și investițiilor în infrastructura critică. Deși nu a fost anunțată o normalizare imediată a relațiilor cu Israelul, vizita a semnalat revenirea lui MBS în centrul diplomatic al Washingtonului și reafirmarea Arabiei Saudite ca actor indispensabil în arhitectura de securitate a Orientului Mijlociu.
[5] În septembrie 2024, un atac executat împotriva Hezbollah a cuprins două etape: pe 17–18 septembrie, explozii în pagere şi staţii radio din dotarea grupării — atribuite de media israeliene serviciului Mossad — au rănit circa 1.500 de combatanţi şi destabilizat reţeaua de comunicaţii a Hezbollah. Apoi, pe 27 septembrie, o lovitură aeriană israeliană în suburbia Dahieh din Beirut i-a vizat pe Hassan Nasrallah, liderul Hezbollah, l-a eliminat împreună cu mai mulţi comandanţi de rang înalt şi aproape jumătate din consiliul de conducere militară al grupării.
[6] În toamna anului 2025, Rusia a reluat zborurile militare regulate către baza Hmeimim, după o pauză de câteva luni, trimițând transportoare grele (Il-62, An-124) și noi loturi de echipamente prin conexiunea logistică Tartus–Latakia. Moscova încearcă să-și consolideze prezența în Siria, în paralel cu negocierile privind statutul pe termen lung al bazelor Hmeimim și Tartus într-un context politic sirian aflat în schimbare. Deși infrastructura rămâne operațională, baza prezintă vulnerabilități crescute: presiuni logistice, risc de atacuri și incertitudini privind acordurile bilaterale ruso-siriene.
[7] În 2025, statutul bazei ruse de la Tartus a devenit incert, după ce noua guvernare siriană a reziliat acordul comercial privind administrarea portului și a inițiat renegocieri asupra drepturilor de acces ale Rusiei. Imagini satelitare din prima parte a anului indică retragerea unei părți din echipamentele ruse și diminuarea activității logistice, iar prezența navală rusă s-a redus la 1–2 nave de sprijin și patrulare, fără desfășurări majore ale Flotei Mării Negre sau ale Flotei Mediteranei. Deși baza rămâne funcțională, rolul său strategic este în declin, iar Rusia operează în regim restrâns, sub presiunea negocierilor politice cu Damascul.
[8] Vizita prim-ministrului israelian Benjamin Netanyahu în sudul Siriei la 19 noiembrie 2025, în zone aflate sub control israelian, a readus în prim-plan chestiunea statutului teritoriilor ocupate și a extinderilor militare realizate după prăbușirea regimului Bashar al-Assad la 8 decembrie 2024. Platoul Golan a fost ocupat de Israel în iunie 1967, iar anexarea de facto a fost oficializată prin Golan Heights Law la 14 decembrie 1981, recunoscută internațional doar de Statele Unite.
După 2024, Israelul și-a extins prezența militară dincolo de linia de încetare a focului stabilită în 1974, ocupând segmente semnificative ale zonei-tampon monitorizate anterior de UNDOF, inclusiv în provinciile Quneitra, Daraa, Suweida și în bazinele Yarmouk. Estimările variază între 400 km² (Guardian) și 600 km² (Etana), adiționali suprafeței de aproximativ 1 200 km² controlate anterior în Platoul Golan.
Un element strategic distinct îl reprezintă Muntele Hermon, unde Israelul controla deja pantele sudice, dar după decembrie 2024 a instalat noi posturi militare pe versantul sirian, consolidând o poziție dominantă asupra frontierelor siriano-libaneze și a culoarelor logistice regionale. Prezența oficialilor israelieni în aceste zone, inclusiv a lui Netanyahu, este percepută la Damasc drept o legitimare politică a unui statu-quo contestat și o încălcare directă a suveranității siriene. Pentru Israel, controlul asupra sudului Siriei și asupra Hermonului este prezentat ca un atu de securitate menit să prevină regruparea forțelor iraniene sau pro-iraniene; pentru Siria, însă, acceptarea acestor realități ar echivala cu o pierdere gravă de suveranitate, cu consecințe interne majore.
[9] Alep și Homs au devenit emblematice pentru amploarea distrugerilor urbane din Siria. La Alep, anii de asediu și bombardamente (mai ales 2012–2016) au transformat cartiere întregi – în special zona de est – în câmpuri de ruine: evaluări internaționale indică zeci de mii de clădiri avariate sau prăbușite, cu distrugeri masive în orașul vechi, unde o mare parte din souk, moschei și clădiri istorice este fie grav avariată, fie complet distrusă. Reconstrucția infrastructurii de bază (apă, canalizare, sănătate, transport) avansează lent, fragmentar, subfinanțată, ceea ce face ca o parte importantă a populației dislocate să nu se poată întoarce în condiții minime de siguranță și trai decent.
Homs, al treilea oraș ca mărime, a suferit un destin similar: bombardamentele îndelungate au ras cartiere întregi, cu zeci de mii de clădiri distruse total sau grav avariate. Zone odinioară dens populate au fost reduse la structuri goale, fără acoperișuri, fără utilități, cu străzi blocate de dărâmături. Chiar dacă linia frontului a dispărut, „războiul de după război” – lipsa fondurilor, sancțiunile, neîncrederea investitorilor și insecuritatea juridică – face ca procesul de reconstrucție să rămână mai mult declarativ decât efectiv. În ambele orașe, distrugerile nu sunt doar materiale, ci și sociale: ruperea țesutului comunitar, exodul clasei mijlocii și pierderea capitalului uman complică suplimentar orice strategie realistă de refacere urbană pe termen scurt și mediu.
| Știri BVB