„Spectacol sau realitate?” – LOVIREA MOSCOVEI – ÎNTRE DISPERARE STRATEGICĂ ȘI ECHILIBRU PRIN FORȚĂ (opinie Col. (rz.) dr. Cătălin BALOG) – Partea a II-a

Col. (rz.) dr. Cătălin BALOG[1], 24.08.2025

REZUMAT. „Spectacol sau realitate?”

Aceasta este dilema centrală a celei de-a doua părți a analizei privind confruntarea multipolară actuală. Dincolo de demonstrațiile vizibile – submarine americane și bombardiere rusești – și declarațiile belicoase se poartă o bătălie nevăzută pentru controlul percepțiilor, unde puterea se definește și prin narațiuni și emoții, nu doar prin arme. Lucrarea introduce concepte precum disuasiunea emoțională, spectacolul controlat și adevărul normativ pentru a explica registrele distincte ale marilor actori: pokerul american, șahul rusesc, go-ul chinezesc și normativitatea europeană. Analiza se încheie cu trei scenarii – negociere, accident sau impunere unilaterală – și cu concluzia că războaiele viitorului vor fi câștigate prin capacitatea de a impune propria versiune a realității.

I. Prolog – Teatrul vizibil și culisele nevăzute

În epoca actuală, confruntările strategice nu se reduc la mișcările de trupe, la exercițiile militare sau la declarațiile oficiale. Tot mai des, realitatea se joacă pe două planuri simultane: cel vizibil, destinat opiniei publice, și cel invizibil, al percepțiilor, iluziilor și manipulărilor. Dilema centrală este dacă ne aflăm în fața unor fapte solide sau a unui spectacol regizat, conceput să transmită mesaje și să condiționeze comportamente. „Spectacol sau realitate?” devine astfel întrebarea-cheie prin care se descifrează multipolarismul contemporan.

Încă din Antichitate, gânditori precum Sun Tzu observau că „arta războiului este arta înșelăciunii”[2], subliniind primatul iluziei asupra confruntării directe. În modernitate, Niccolò Machiavelli recomanda liderilor să manipuleze percepțiile pentru a-și consolida autoritatea[3], iar Otto von Bismarck demonstra că echilibrul marilor puteri depindea nu doar de raportul forțelor armate, ci și de percepția voinței politice[4]. În epoca nucleară, administrația Nixon a rafinat aceste intuiții prin „Madman Theory”, miza fiind proiectarea unei imprevizibilități calculate pentru constrângerea adversarului[5].

Această ambivalență – între realitate și spectacol – poate fi înțeleasă prin trei paradigme distincte: „Teoria nebunului (Madman Theory)” în cazul Statelor Unite, „Controlul profund (Deep Control)” în cazul Rusiei și „Puterea Tăcerii (Silence Power)” în cazul Chinei. Fiecare reprezintă un mod diferit de a orchestra percepțiile, de a manipula emoțiile și de a impune propriul ritm strategic.

Instrumentele prin care se modelează percepțiile nu sunt noi, dar au căpătat o sofisticare fără precedent. Încadrarea morală (framing), selecția sau omisiunea deliberată a informațiilor și multiplicarea narațiunilor concurente au devenit arme cognitive[6]. Așa cum observa Thomas Schelling, „amenințarea care funcționează este aceea care condiționează psihologic comportamentul adversarului”[7]. În lumea actuală, războiul nu se câștigă doar prin distrugerea infrastructurii sau prin sancțiuni economice, ci prin erodarea încrederii, manipularea emoțiilor colective și inducerea sentimentului de inevitabilitate.

Multipolarismul nu aduce stabilitate, ci o competiție între registre diferite ale puterii: spectacolul american, ambiguitatea rusească, răbdarea chinezească și normativitatea europeană. Aceste registre se confruntă pe scena globală într-un „teatru vizibil”, dominat de gesturi și simboluri, dar și în „culise nevăzute”, unde adevărata luptă se poartă pentru controlul percepțiilor. Într-o astfel de lume, întrebarea „spectacol sau realitate?” nu are un răspuns unic: cele două dimensiuni coexistă, iar victoria aparține celui care reușește să le facă să se confunde.

II. Puterea între spectacol și realitate

În prezent, relațiile internaționale sunt marcate de o tensiune structurală: puterea nu se exprimă doar prin fapte, ci și prin modul în care acestea sunt prezentate, interpretate și interiorizate. Într-o lume dominată de fluxuri informaționale accelerate, spectacolul devine parte integrantă a realității politice. Gesturile publice, declarațiile provocatoare și demonstrațiile de forță nu mai sunt simple manifestări de prestigiu, ci instrumente de modelare a percepțiilor strategice.

Această logică nu este nouă. În Republica, Platon observa că oamenii confundă adesea umbrele cu realitatea însăși (mitul peșterii)[8]. În lumea contemporană, umbrele sunt generate de media globală și de rețelele sociale, unde imaginea unui eveniment poate avea un impact mai puternic decât evenimentul în sine. În aceeași linie de reflecție, în Gânduri către sine însuși, Marcus Aurelius atrăgea atenția că percepțiile și emoțiile distorsionează judecata dacă nu sunt controlate[9]. Lecția este actuală: între spectacol și realitate, politica internațională se joacă adesea în zona gri a percepțiilor.

În plan strategic, spectacolul devine o resursă atunci când este folosit pentru a transmite semnale multiple simultan. Donald Trump cultivă deliberat această logică prin gesturi teatrale, schimbări bruște de ton și declarații contradictorii. Declarațiile sale privind limitele sprijinului pentru Ucraina nu trebuie citite doar ca opinii politice, ci ca instrumente de negociere: ele transmit Moscovei disponibilitatea de a ridica miza și Europei avertismentul că protecția americană are niște costuri, nu este nelimitată și poate fi stratificată[10]. În acest sens, spectacolul devine parte a calculului, iar imprevizibilitatea este transformată în armă diplomatică.

Vladimir Putin, în schimb, preferă alternanța între perioade de liniște și gesturi de forță. Loviturile simbolice asupra infrastructurii ucrainene nu schimbă decisiv balanța militară, dar transmit un mesaj de control și mențin adversarul într-o stare de incertitudine[11]. Spectacolul, în acest caz, nu este zgomotul constant, ci crearea unui ritm impus: Rusia decide când și cum ridică tensiunea, menținând iluzia că deține inițiativa.

Această tensiune între spectacol și realitate este vizibilă și în cazul Chinei. Spre deosebire de Statele Unite și Rusia, Xi Jinping cultivă tăcerea strategică. Absența Chinei de pe scena confruntărilor directe nu reflectă neutralitate, ci o strategie a răbdării: lăsându-i pe ceilalți să se epuizeze în conflicte costisitoare, Beijingul capitalizează în liniște pe plan economic și diplomatic[12]. În acest registru, spectacolul este înlocuit de discreție, iar realitatea este construită prin acumulare lentă și inevitabilă.

În schimb, UE și NATO se confruntă cu o problemă structurală: deși liderii acestor organizații vorbesc despre garanții colective și despre accelerarea reînarmării, lipsa unei capacități autonome și diviziunile interne reduc credibilitatea mesajului. Normativitatea – apelul la valori, reguli și instituții – rămâne principala resursă euro-atlantică, dar într-un joc global dominat de spectacolul american, ambiguitatea rusească și răbdarea chinezească, atitudinea UE riscă să fie percepută ca moralism fără forță materială[13].

Astfel, „spectacol sau realitate?” nu este doar o întrebare retorică, ci o dilemă structurală a ordinii multipolare. Într-o lume în care percepțiile sunt la fel de importante ca faptele, puterea nu se mai măsoară doar prin resurse, ci prin abilitatea de a controla narativul.

III. Adevărul ca ideologie și armă

În politica internațională contemporană, adevărul nu mai este o categorie neutră, ci o armă utilizată pentru a modela percepții și a legitima acțiuni. Fiecare actor major încearcă să-și impună propria versiune a realității, transformând faptele în narațiuni și narațiunile în instrumente de putere. În acest sens, adevărul nu mai este universal, ci multiplu, fragmentat și negociabil.

De-a lungul istoriei, controlul adevărului a fost asociat cu exercitarea autorității. Machiavelli, în Principele, sublinia că liderul trebuie să manipuleze aparențele pentru a-și menține puterea[14]. În modernitate, regimurile totalitare au perfecționat această practică prin monopolizarea informației și rescrierea istoriei. În prezent, tehnologiile digitale au deschis un nou câmp de luptă: adevărul este diseminat, contestat și reconfigurat în timp real, prin canale oficiale, platforme sociale și operațiuni psihologice.

Statele Unite utilizează adevărul ca instrument de presiune și de legitimare. Declarațiile lui Donald Trump, chiar și atunci când par contradictorii, au rolul de a fixa cadre cognitive pentru publicul american și pentru aliați. „Adevărul” transmis de Washington nu este neapărat fidel realității, dar este suficient de credibil pentru a condiționa percepțiile. Adevărul devine aici o ideologie: o construcție adaptată contextului, menită să producă efecte strategice.

Rusia lui Vladimir Putin practică un model diferit, pe care cercetătorii l-au numit „Active Measures”: adevărul este fragmentat, relativizat și multiplicat[15]. În locul unei versiuni unice și coerente, Moscova lansează simultan narațiuni divergente pentru a produce confuzie. Obiectivul nu este convingerea publicului asupra unei versiuni unice, ci erodarea încrederii în existența oricărui adevăr. Astfel, adversarul este împins într-un câmp al incertitudinii permanente.

China preferă strategia tăcerii. În loc să concureze direct în planul narațiunilor, Xi Jinping lasă impresia că adevărul chinezesc se definește prin fapte economice și prin stabilitate socială. Tăcerea nu semnifică neutralitate, ci o formă de putere: refuzul de a intra în competiția imediată a narațiunilor și plasarea conflictului într-un orizont temporal mai lung[16].

Dacă Rusia și China folosesc adevărul ca instrument prin metode directe – propaganda brutală și cenzura sistematică –, Occidentul îl instrumentalizează într-o manieră mai subtilă, dar nu mai puțin eficientă. Statele Unite, cel puțin în etapa actuală, s-au desprins parțial de constrângerile corectitudinii politice, mizând pe un discurs direct și adesea provocator. Europa, în schimb, continuă să își îmbrace narațiunile într-un limbaj normativ – democrație, solidaritate, climă – transformând adevărul într-o armă „soft” pe care o folosește în mod perfid, blocând alternativele nu prin interdicție explicită, ci prin stigmatizare morală. Astfel, UE invocă „adevărul normativ” – stat de drept, democrație și solidaritate –, în timp ce NATO oferă brațul militar colectiv care să dea greutate acestor valori. Problema este că, fără suport material și fără coeziune internă, normativitatea rămâne vulnerabilă și riscă să fie percepută ca moralism.

În consecință, transformarea adevărului în ideologie și armă devine una dintre preocupările centrale ale confruntării multipolare actuale. În această competiție, nu câștigă cel care controlează realitatea obiectivă, ci cel care reușește să-și impună propria versiune asupra publicului și să facă imposibilă dovedirea contrariului.

IV. Vulnerabilități umane și disuasiune emoțională

Dacă spectacolul și adevărul pot fi regizate, vulnerabilitățile umane rămân terenul pe care aceste instrumente devin eficace. Războiul modern nu se câștigă doar prin forța armelor, ci prin capacitatea de a modela emoțiile colective, de a exploata fisurile interioare ale societăților și de a condiționa comportamentele decidenților. Disuasiunea emoțională devine, astfel, o componentă centrală a confruntării multipolare.

La nivel strategic, disuasiunea emoțională urmărește modelarea stărilor afective ale publicului. Teama, vinovăția, euforia sau resemnarea devin resurse politice. Două tehnici predomină: încadrarea morală, prin care conflictul este definit în termeni etici, blocând compromisurile prin stigmatizarea lor ca „vină”; și ambiguitatea controlată, care menține deliberat incertitudinea pentru a forța adversarul să-și disperseze resursele. Psihologia deciziei confirmă eficiența acestor mecanisme: aversiunea la pierdere face ca actorii să reacționeze disproporționat la perspectiva cedării unor teritorii sau simboluri[17].

La nivel operațional, istoria demonstrează că sistemele pot fi destabilizate prin fisuri umane aparent minore. Simple Sabotage Field Manual, elaborat de Office of Strategic Services – OSS în 1944, recomanda exploatarea birocrației, a conflictelor interne și a suspiciunii pentru a paraliza organizații fără violență directă[18]. În prezent, aceste tehnici sunt adaptate prin:

• cicluri HUMINT bazate pe motivații precum bani, ideologie, coerciție și ego (Money, Ideology, Coercion, Ego – MICE), cu accent pe fragilitatea identității;
• programe de prevenire a amenințărilor interne (insider threat), care analizează indicatori comportamentali și folosesc modele predictive;
• operații psihologice (MISO/PSYOP) menite să inducă sentimentul de inevitabilitate și să erodeze coeziunea adversarului[19].

La nivel tactic, arsenalul este granular și diversificat: zvonuri, scurgeri de informații, deepfakes, „ferestre de tăcere” instituțională, kompromat, micro-targeting digital, campanii de dezinformare coordonate și operațiuni de amplificare în mediul online. Toate urmăresc activarea tribalismului afectiv – opoziția instinctivă între „noi” și „ei” – o adaptare psihologică modernă a vechii maxime „divide et impera”. Societatea nu mai este fragmentată prin decizii politice, ci prin exploatarea emoțiilor primare care separă instinctiv grupurile, reducând spațiul soluțiilor intermediare. Într-un asemenea context, emoțiile devin nu doar instrumente, ci și câmpul de luptă pe care se decide victoria.

Disuasiunea emoțională transformă războiul modern într-o confruntare psihologică de durată. Forța brută contează, dar decisive sunt capacitatea de a gestiona percepții, de a manipula emoții și de a exploata vulnerabilitățile interne ale adversarului. Într-o lume multipolară, cel care reușește să controleze emoțiile colective câștigă bătălia chiar înainte de primul foc de armă – așa cum a demonstrat anexarea Crimeei, în 2014.

V. Multipolarismul și logica puterii

Multipolarismul nu este doar o descriere a echilibrului global, ci expresia unei competiții între registre diferite de exercitare a puterii. În lipsa unei hegemonii clare, statele nu acționează doar pentru a-și atinge obiectivele imediate, ci și pentru a regiza modul în care sunt percepute. Din această perspectivă, multipolarismul nu generează stabilitate, ci o confruntare continuă între stiluri de putere, fiecare cu propriul cod strategic.

Statele Unite cultivă spectacolul controlat: „Madman Theory”. Donald Trump ridică volumul, folosește imprevizibilitatea și transformă escaladarea ca resurse de negociere. Declarațiile sale privind limitele sprijinului pentru Ucraina nu sunt simple opinii politice, ci instrumente tactice: un semnal pentru Moscova că Washingtonul este dispus să riște și un avertisment pentru Europa că protecția americană are costuri, niveluri de securitate și întindere de timp[20]. În această logică, spectacolul nu este retorică, ci calcul.

Rusia practică „Deep Control”. Vladimir Putin evită demonstrațiile constante de forță și alternează loviturile simbolice cu perioadele de liniște strategică. Atacurile asupra infrastructurii ucrainene nu schimbă decisiv balanța militară, dar mențin incertitudinea și erodează moralul adversarului[21]. Refuzul de a accepta un summit fără precondiții confirmă această strategie: Rusia transmite că nu se lasă atrasă într-un joc regizat de alții, ci preferă să-și mențină inițiativa.

China adoptă „Silence Power”. Xi Jinping evită confruntarea deschisă și acumulează capital economic și diplomatic în tăcere. Absența vizibilă de pe scena negocierilor nu exprimă neutralitate, ci o strategie a timpului: lăsându-i pe ceilalți să se erodeze în conflicte costisitoare, Beijingul câștigă prin persistență și inevitabilitate[22]. În acest registru, tăcerea nu este pasivitate, ci o armă de durată.

UE și NATO se află într-o poziție structural fragilă. Ursula von der Leyen și Mark Rutte vorbesc despre garanții colective și reînarmare accelerată, dar lipsa unor capacități militare autonome și diviziunile interne reduc credibilitatea acestor declarații. Așa cum am mai spus, Uniunea Europeană se sprijină pe normativitate – stat de drept, solidaritate, democrație –, dar fără suport militar propriu aceste valori riscă să fie percepute ca moralism. Iar, dacă NATO oferă o umbrelă de securitate, UE încă nu are un joc strategic propriu[23].

Marile puteri și jocurile lor

• America: jocul de poker. Pokerul este un joc scurt, bazat pe intensitate și miză mare. Strategia depinde de bluf, semnale nonverbale și manipularea percepției adversarului. Nu contează doar cărțile, ci și felul în care sunt jucate. Donald Trump întruchipează perfect această logică: ridică tonul, face gesturi teatrale, își schimbă pozițiile aparent brusc, totul pentru a proiecta imprevizibilitate. În poker, spectacolul și zgomotul sunt parte integrantă a strategiei.
• Rusia: jocul de șah. Șahul este un joc mai lung, unde fiecare mutare pregătește terenul pentru următoarea. Vladimir Putin practică această logică: ambiguitate calculată, sacrificii tactice pentru poziționări strategice, răbdare combinată cu lovituri simbolice. La șah, victoria nu vine dintr-un singur atac, ci dintr-o succesiune de mutări care îți oferă inițiativa. Mesajul Rusiei – imaginar, bineînțeles – pare să fiu clar: „Nu ne puteți impune un final, noi decidem ce și când mutăm.”
• China: jocul de go. Go-ul este un joc de teritoriu, nu de piese. Nu urmărește eliminarea adversarului, ci încercuirea treptată, consolidarea pozițiilor și erodarea opțiunilor celuilalt. Xi Jinping aplică exact această logică: tăcere strategică, acumulare discretă, extindere graduală a influenței economice și diplomatice. La go, victoria nu se vede la început, dar devine inevitabilă prin acumulări lente.
• Uniunea Europeană: arbitrul fără tablă. Europa aspiră să fie simultan crupierul din cazinoul american, arbitrul de la competiția de șah și observatorul la jocul de go. Problema este că nu deține propria tablă de joc. Normele și regulile pe care le invocă nu sunt suficiente pentru a impune ritmul; ele devin relevante doar dacă sunt sprijinite de resurse comune și coeziune internă.

Lecția celor patru jocuri

Aceste registre nu reflectă doar expresii culturale, ci definesc dinamica multipolară actuală. Pokerul american creează tensiune imediată și presiune psihologică. Șahul rusesc urmărește poziționarea pe termen mediu, cu sacrificii tactice pentru avantaje strategice. Go-ul chinezesc amplifică timpul, transformând răbdarea în armă. În schimb, Europa rămâne prinsă între rolul de arbitru și lipsa propriei strategii.

Multipolarismul actual nu echivalează, așadar, cu un echilibru stabil între centre de putere, ci cu o confruntare între stiluri divergente de exercitare a forței. Washingtonul escaladează pentru a obține concesii, Moscova cultivă ambiguitatea pentru a paraliza decizia, Beijingul transformă timpul în resursă strategică, iar Europa compensează prin apel la norme. Într-o astfel de lume, cine reușește să-și impună propriul registru devine, chiar și temporar, arhitect al ordinii globale.

VI. Scenarii posibile și evaluare strategică

Multipolarismul actual nu echivalează cu un echilibru stabil, ci cu o confruntare continuă între registre divergente de putere care încearcă să-și impună propriul ritm, propriul narativ și propriile reguli ale jocului. În acest context, viitorul apropiat poate fi înțeles prin trei scenarii majore – negociere, accident sau impunere unilaterală – care nu sunt exclusive, ci se pot suprapune, succeda sau contamina reciproc.

Negocierea – improbabilă, deocamdată; posibilă în condiții limită. Negocierea presupune o reciprocitate în recunoașterea limitelor și disponibilitatea marilor puteri de a face concesii. Problema centrală este însă asimetria obiectivelor: pentru Statele Unite, prioritatea absolută rămâne menținerea credibilității alianțelor și a umbrelei nucleare, fără de care întreaga arhitectură occidentală ar fi compromisă; pentru Rusia, miza este recunoașterea unei sfere de influență în Europa de Est, o recunoaștere pe care Occidentul nu o poate accepta oficial fără a-și contrazice propriile principii; pentru China, obiectivul nu este rezolvarea imediată a conflictului în sine, ci prelungirea timpului strategic, lăsând rivalii să se consume în confruntări costisitoare, în timp ce Beijingul acumulează putere.

Negocierile devin posibile doar atunci când anumite condiții ating un prag critic. În Statele Unite, acestea sunt economice și politice – deficitul bugetar și polarizarea ideologică. În Uniunea Europeană, ele combină vulnerabilități de securitate, economice, demografice și normative: dependența energetică, declinul natalității, presiunea migrației și agenda climatică. În Rusia, presiunile sunt economice, sociale și demografice – sancțiunile, izolarea tehnologică și declinul populațional. În China, ele sunt structurale – îmbătrânirea populației, dezechilibrele economice și rigiditatea sistemului politic. Numai în fața unor asemenea constrângeri cumulative liderii pot fi forțați să caute o ieșire controlată. În lipsa lor, dialogul rămâne un exercițiu retoric: în Occident, narațiuni soft, prezentate ca inevitabile în logica valorilor; în Rusia și China, discursuri menite să proiecteze reziliență. În toate cazurile, rezultatul este același: absența disponibilității pentru un compromis real.

Un element suplimentar care poate influența probabilitatea negocierilor pe termen mediu (3-5 ani) este schimbarea liderilor. În Statele Unite, alegerile democratice pot modifica tonul și ritmul politicii externe, dar nu și direcția de fond, constrânsă de deficit și polarizare. În Rusia, unde liderul este însăși întruchiparea regimului, o tranziție forțată ar aduce mai degrabă o luptă între facțiuni decât o schimbare strategică, cu eventuale deschideri temporare spre negociere din poziție de slăbiciune. În China, concentrarea puterii în jurul lui Xi Jinping face ca o eventuală schimbare să semnaleze criză internă, dar continuitatea partidului ar asigura persistența strategiei de răbdare și acumulare graduală. În toate cazurile, liderii pot accelera sau frâna procesele, dar presiunile structurale rămân factorul determinant.

Impunerea unilaterală – tentantă, dar cu risc crescut de destabilizare. Acest scenariu este cel mai periculos, dar și cel mai atractiv pentru actorii care cred că au un avantaj temporar. Statele Unite ar putea încerca să forțeze o înțelegere printr-o combinație de presiune militară, sancțiuni și spectacol diplomatic. Rusia, simțind presiunea timpului și fragilitatea economică, ar putea miza pe o victorie simbolică pentru a forța recunoașterea internațională. China ar putea continua prin impunere graduală: extinderea inevitabilă a influenței sale economice și tehnologice, dublată de tăcere strategică.

Fiecare dintre aceste traiectorii riscă să destabilizeze ordinea globală și să declanșeze reacții în lanț. Descurajarea nu este un mecanism static, ci un proces fragil, dependent de percepții și semnale[24]. Orice dezechilibru poate face ca un gest menit să intimideze să fie perceput ca o agresiune, împingând conflictul într-o zonă ireversibilă.

Accidentul – catalizatorul cel mai probabil al unei crize. Într-un mediu saturat de demonstrații de forță, operațiuni cibernetice și retorici contradictorii, riscul accidentului este ridicat. O rachetă rătăcită, un incident naval în Marea Neagră sau o operațiune de hacking scăpată de sub control pot declanșa o spirală de escaladare pe care niciun actor nu și-o dorește inițial. Lecția istoriei confirmă acest tipar: izbucnirea Primului Război Mondial[25] sau criza rachetelor din Cuba din 1962 arată cât de ușor accidentele și interpretările greșite pot aprinde o conflagrație globală.

Astăzi, densitatea militară de pe flancul estic al NATO și proximitatea dintre forțe adverse pot face ca riscul unui astfel de accident să fie chiar mai ridicat. Pericolul nu vine doar din ciocnirea directă, ci și din ambiguitatea intențiilor: atunci când spectacolul devine strategie, un semnal calculat poate fi interpretat drept o agresiune. Iar, pericolul real nu este accidentul în sine, ci modul în care este exploatat politic.

Apreciere probabilistică. Dintre cele trei scenarii, accidentul este cel mai probabil: densitatea forțelor militare și volatilitatea spațiului informațional cresc șansele erorilor de calcul. Impunerea unilaterală este posibilă, dar pe termen scurt rămâne limitată de costurile uriașe pentru actorul care o inițiază. Negocierea este cel mai puțin probabilă acum, dar poate redeveni fezabilă dacă tensiunile interne – economice, sociale, politice – devin insuportabile pentru lideri.

Referindu-ne strict la Ucraina: dacă ar trebui să privim situația cu realism, cele mai mari șanse sunt pentru intrarea într-o fază de uzură cu presiuni pentru armistițiu, nu într-o fază de „pace” – și cu o bătălie a percepțiilor cel puțin la fel de intensă ca pe linia frontului.

România: între geografie și reziliență

Pentru România, fiecare scenariu aduce provocări majore. În cazul negocierii, țara riscă să fie tratată marginal, ca obiect și nu ca subiect al deciziei, așa cum s-a întâmplat deja atunci când, după anularea turului doi al alegerilor prezidențiale din 2024, România a fost privită prin lentile diferite la Washington și Bruxelles, fiind redusă la statutul de caz de manual despre fragilitatea instituțională. În scenariul accidentului, România devine teren de risc direct, dată fiind proximitatea față de teatrul ucrainean și rolul de stat-gazdă al infrastructurii NATO. În cazul impunerii unilaterale, vulnerabilitatea crește prin presiuni hibride ce exploatează slăbiciuni economice, fracturi sociale și o indiferență politică reală față de consolidarea rezilienței naționale.

În fiecare dintre aceste scenarii, problema structurală a României este clasa politică, care continuă să mizeze aproape exclusiv pe poziția geografică drept garanție de securitate, în timp ce reziliența internă este tratată cu nonșalanță, improvizație și lipsă de viziune strategică. România are nevoie de investiții sistematice în apărare, energie, infrastructură critică, educație tehnologică și coeziune socială – domenii în care reformele sunt adesea amânate sau fragmentare. Fără acest efort, avantajul geografic se transformă inevitabil în vulnerabilitate strategică.

VII. Epilog – Mitul peșterii și algoritmul Matrix

Încă din Antichitate, filosofia a arătat că realitatea nu este ceea ce este, ci ceea ce oamenii cred că este. Platon descria în Republica (mitul peșterii) prizonieri care confundau umbrele cu adevărul[26]. Marcus Aurelius avertiza în Gânduri către sine însuși că „viața este ceea ce gândurile noastre o fac să fie”, punând în centru disciplina percepției și reziliența interioară[27]. Această linie de reflecție a fost adaptată de politică: Niccolò Machiavelli recomanda manipularea aparențelor pentru a menține puterea[28], Otto von Bismarck demonstra că echilibrul european depindea de impresia voinței politice[29], iar Richard Nixon, în plin Război Rece, rafina aceste intuiții prin teoria nebunului, cultivând impresia de imprevizibilitate pentru a constrânge adversarii[30].

Astăzi, aceste lecții capătă o dimensiune tehnologică fără precedent. Umbrele din peștera lui Platon nu mai sunt simple metafore, ci simulări digitale. Algoritmii filtrează informațiile, inteligența artificială produce imagini și voci credibile, iar narațiunile fabricate se răspândesc cu viteza rețelelor globale. Matrix nu mai pare doar o ficțiune culturală, ci o descriere a mediului în care se iau deciziile strategice[31].

Puterea se exercită simultan pe mai multe planuri. În primul rând, prin forța materială – armate, resurse, arme nucleare. În al doilea rând, prin narațiuni ideologice, care transformă adevărul în armă, mobilizând sprijin și blocând compromisuri. În al treilea rând, prin modelarea percepțiilor pe bază algoritmică, redefinindu-se ce vedem, ce știm și ce credem că este posibil. Dar, mai profund decât toate acestea, puterea se „joacă” în spațiul interior al minții umane. Mintea este terenul, emoțiile sunt armele. Cine reușește să modeleze frica, speranța sau resemnarea controlează decizia politică înainte ca adversarul să intre pe câmpul de luptă.

Pentru statele de frontieră, precum România, această realitate ridică miza. În trecut, supraviețuirea depindea de geografie și alianțe; astăzi, ea depinde și de capacitatea de a rezista manipulării, de a distinge între realitate și simulare, de a cultiva luciditatea ca resursă strategică. Chiar dacă România nu are luxul de a dicta regulile jocului global, ea poate decide dacă rămâne terenul confruntării altora sau își asumă rolul de actor prin reziliență internă și claritate strategică.

Astfel, dialogul „Poți lovi Moscova?” – „Absolut!” nu privește doar posibilitatea militară de a ataca un centru de putere, ci și abilitatea de a controla percepția despre o asemenea lovitură. Căci, într-o ordine mondială fluidă, nu câștigă cel care are cele mai multe arme, ci cel care reușește să convingă lumea că realitatea este cea pe care o prezintă el.

În loc de concluzie, un exercițiu de imaginație: America joacă poker, Rusia joacă șah, China joacă go, iar Europa se joacă pur și simplu de-a normele. Diferența nu este doar de stil, ci și de timp: pokerul se joacă în minute, șahul în ore, go-ul în zile. Dacă ar fi să aruncăm o privire psiho-comportamentală asupra jucătorilor de la masă, am putea spune că jucătorul de poker are cele mai multe șanse să se ridice brusc, chiar răsturnând masa. Dar jocul nu se încheie acolo: ceilalți vor continua să mute piesele sau să așeze pietrele în logica pokerului, adaptându-se tensiunilor și mizelor impuse, cu speranța unui viitor în care jocul se va schimba și le va fi favorabil.

În multipolarism, câștigă cel care reușește să-și impună nu doar propriul ritm și propria narațiune în fața publicului global, ci și propriul joc în raport cu ceilalți jucători de la masă – înainte ca aceștia să fi căzut de acord asupra mizei și compromisurilor. În definitiv, multipolarismul nu oferă liniște, ci doar continuitatea unei partide în care regulile se rescriu mereu. Altfel spus, într-o lume a multipolarismului, stabilitatea nu este obiectivul, ci doar interludiul dintre două crize.

Bibliografie selectivă

Cărți și volume

1. Aurelius, Marcus. Gânduri către sine însuși. Traducere de Constantin Noica. București: Humanitas, 1993.
2. Baudrillard, Jean. Simulacre și simulare. Traducere de Ciprian Mihali. Cluj-Napoca: Idea Design & Print, 2008.
3. Bismarck, Otto von. Gedanken und Erinnerungen. Stuttgart: Cotta, 1898.
4. Clark, Christopher. Cum a intrat Europa în război în 1914. București: Humanitas, 2014.
5. Doshi, Rush. The Long Game: China’s Grand Strategy to Displace American Order. Oxford: Oxford University Press, 2021.
6. Freedman, Lawrence. Deterrence. Cambridge: Polity Press, 2004.
7. Krastev, Ivan și Mark Leonard. The Crisis of European Foreign Policy. London: ECFR, 2023.
8. Machiavelli, Niccolò. Principele. București: Humanitas, 1998.
9. Moore, Andrew P. et al. The CERT Guide to Insider Threats. Boston: Addison-Wesley, 2012.
10. Nixon, Richard. RN: The Memoirs of Richard Nixon. New York: Grosset & Dunlap, 1978.
11. Republica. Traducere de Andrei Cornea. București: Polirom, 2004.
12. Rid, Thomas. Active Measures: The Secret History of Disinformation and Political Warfare. New York: Farrar, Straus and Giroux, 2020.
13. Schelling, Thomas C. Arms and Influence. New Haven: Yale University Press, 1966.
14. Sun Tzu. Arta războiului. Traducere de Maria Magdalena Cristea. București: Antet, 2008.

Reviste (articole științifice)

15. Entman, Robert M. „Framing: Toward Clarification of a Fractured Paradigm.” Journal of Communication 43, nr. 4 (1993): 51–58.
16. Kahneman, Daniel și Amos Tversky. „Prospect Theory: An Analysis of Decision under Risk.” Econometrica 47, nr. 2 (1979): 263–291.
17. Mitchell, Wess. „The Return of Great Power Diplomacy.” Foreign Affairs, august 2025.

Documente (manuale, rapoarte, ghiduri)

18. Countering Disinformation: NATO’s Approach to Strengthening Resilience. Brussels: StratCom, 2020.
19. Office of Strategic Services. Simple Sabotage Field Manual. 1944 (declasificat de CIA, 2008).

[1] Cătălin BALOG este analist și formator cu experiență în intelligence, securitate informațională și comunicare strategică. Doctor în Științe Militare, cu o teză dedicată managementului riscurilor de securitate în spațiul cibernetic, a activat timp de peste două decenii în structuri ale Ministerului Apărării Naționale. În prezent, este cadru didactic asociat la Universitatea din București, unde predă cursuri cu tematică de management al informației. În particular, este preocupat de analiza mecanismelor sociale și politice contemporane, cu accent pe relația dintre ideologie, tehnologie și simulare a democrației.

[2] Sun Tzu, Arta războiului. Trad. Maria Magdalena Cristea (București: Antet, 2008).

[3] Niccolò Machiavelli, Principele (București: Humanitas, 1998).

[4] Otto von Bismarck, Gedanken und Erinnerungen (Stuttgart: Cotta, 1898).

[5] Richard Nixon, RN: The Memoirs of Richard Nixon (New York: Grosset & Dunlap, 1978).

[6] Robert M. Entman, „Framing: Toward Clarification of a Fractured Paradigm,” Journal of Communication 43, nr. 4 (1993): 51–58.

[7] Thomas C. Schelling, Arms and Influence (New Haven: Yale University Press, 1966), cap. 2.

[8] Platon, Republica. Trad. Andrei Cornea (București: Polirom, 2004).

[9] Marcus Aurelius, Gânduri către sine însuși. Trad. Constantin Noica (București: Humanitas, 1993).

[10] „Trump Says Ukraine Has No Chance of Winning War Without Striking Russia,” Wall Street Journal, 19 august 2025.

[11] „Russia Rules Out European Troops in Ukraine as Trump Makes Veiled Threats,” The Guardian, 21 august 2025.

[12] Rush Doshi, The Long Game: China’s Grand Strategy to Displace American Order (Oxford: Oxford University Press, 2021).

[13] Ivan Krastev, Mark Leonard, The Crisis of European Foreign Policy (London: ECFR, 2023).

[14] Machiavelli, op.cit.

[15] Thomas Rid, Active Measures: The Secret History of Disinformation and Political Warfare (New York: Farrar, Straus and Giroux, 2020).

[16] Doshi, op.cit.

[17] Daniel Kahneman, Amos Tversky, „Prospect Theory: An Analysis of Decision under Risk,” Econometrica 47, nr. 2 (1979): 263–291.

[18] Office of Strategic Services, Simple Sabotage Field Manual (1944; declasificat de CIA, 2008).

[19] Andrew P. Moore et al., The CERT Guide to Insider Threats (Boston: Addison-Wesley, 2012).

[20] Wall Street Journal, ibidem.

[21] The Guardian, ibidem.

[22] Doshi, op.cit.

[23] Krastev, Leonard, op.cit.

[24] Lawrence Freedman, Deterrence (Cambridge: Polity Press, 2004).

[25] Christopher Clark, Somnambulii. Cum a intrat Europa în război în 1914 (București: Humanitas, 2014).

[26] Platon, op.cit.

[27] Marcus Aurelius, op.cit.

[28] Machiavelli, op.cit.

[29] Bismarck, op.cit.

[30] Nixon, op.cit.

[31] Jean Baudrillard, Simulacre și simulare, Trad. Ciprian Mihali (Cluj-Napoca: Idea Design & Print, 2008).