Speranța MUNTEANU, Partener Veridio Transformation: Este nevoie de educarea pieţei pentru avertizarea timpurie din restructurare – video  

• “Doar 5% din firmele aflate în primul an de succesiune reușesc să rămână în interiorul familiei și antreprenorul respectiv în funcțiune”.

• “Probleme pentru firmele “subțiri” în ceea ce priveşte contribuția în structura de finanțare a capitalului propriu”

Într-o procedură de  restructurare este esențială maniera în care se ajunge la o negociere, este de părere doamna Speranța MUNTEANU, Partener Coordonator Veridio Transformation, la Dezbaterea RESTRUCTURAREA – MĂSURĂ DE PREVENIRE A INSOLVENȚEI, organizată de Financial Intelligence, pe 9 mai.

Domnia sa a explicat: “Distincția între o pre-insolvență/insolvență și măsura în care nu apelăm deloc  la astfel de proceduri –  și avem băncile care fac frecvent acest lucru –  și reușim să închidem complet în afara instanței depinde de un singur factor: acela este nivelul de încredere care există la momentul negocierii între partenerii de negociere, adică între compania în dificultate și creditorii care trebuie să negocieze.

Dacă vă uitați la toate procedurile pe care le avem la dispoziție în momentul de față, de la acord la concordat și la reorganizarea judiciară, ați putea să vă întrebați unde este diferența de încredere, pentru că cei cu care pot să trec un plan sunt, tehnic, cam aceiași.

Practic, însă, distincția importantă este următoarea: ințiativa negocierii este dată de lege debitorului, iar în cazul în care sunt într-o insolvență, încep să am o problemă și aici intru în elementul cel mai important – este vorba de  elementul de guvernanță a debitorului în momentul în care acesta judecă toate alternativele pe care le are la dispoziție – pentru că nu trebuie să uităm că o mare deficiență a pieței noastre este faptul că tratăm debitorul – când vorbim despre insolvențe – ca o persoană cu ușoare probleme de retardat.

Or, în realitate, procedurile de insolvență, așa cum au fost introduse din ‘95 încoace, au gândit întotdeauna un debitor care să fie “pe scaunul șoferului”. De-abia la faliment eu, practicianul, preiau controlul debitorului și îl trimit acasă, din această perspectivă,  pe proprietar. Până acolo trebuie să colaborez cu el.

S-a pus aici întrebarea cum facem cu denunțarea contractelor în pre-insolvență și dacă ea este posibilă? Răspunsul este că ea este posibilă, la fel ca în reorganizarea judiciară, în condițiile contractuale existente între părți. Distincția este că în preinsolvență inițiativa aparține debitorului, în timp ce în insolvență, legea pune în mâna administratorului judiciar decizia, raționarea asupra lucrurilor și inițiativa, nu a în cea debitorului.

În general, în pre-insolvență, eu, ca administrator concordatar sau de restructurare, nu iau decizii privind operarea activității. Aceasta ține strict de inițiativa debitorului. Sigur că eu pot să îi dau un sfat, dar el își asumă deciziile, la insolvență mi le asum și eu, atunci cînd propun un plan. Or asta arată exact diferența de încredere, acolo unde creditorii nu mai încredere în deciziile debitorului și au nevoie ca astfel de măsuri luate din inițiativa clară să fie validate sau chiar asumate de administratorul judiciar. Cu alte cuvinte, procedurile de pre-insolvență sunt posibile atâta vreme cât debitorul se bucură de încrederea creditorilor. Preinsolvența este o variantă de restructurare amiabilă in care, față de restructurările in afara instanței, unde debitorul este capabil să negocieze în timp util restructurarea  și să obțină consens (acordul a 100% creditori afectați), în pre-insolvență, legea permite ca negocierile să fie structurate formal, iar când soluția propusă demonstrează evident cea mai bună alternativă pentru creditori, majoritatea cu care se aprobă cu planul propus să poată fi diminuată.

În cazul acordului negocierea poate dura atâta timp cât nu se intră în blocaj, iar în concordat se face același lucru, dar îi este debitorului oferită posibilitatea să nu fie blocat de executarea individuală decisă de creditori, neconcursual pe parcursul negocierii. Aparent asta ar putea părea o suprapunere peste starea de insolvență. Dar pentru insolvență amintiți-vă definiția: un director poate să devină responsabil pentru întârzierea intrării în insolvență dacă nu poate să demonstreze faptul că într-un termen de 60 de zile înainte de deschiderea procedurii se găsea într-un proces de negociere purtat cu bună-credință.

Aici este marea diferență! Aici trebuie debitorii educați că ei trebuie să negocieze și nu pe șest, nu aiurea, nu crezând că fac o șmecherie, pentru că sunt niște reguli care, chiar dacă lor li se par contraintuitive, ele în realitate se bazează pe o bună practică demonstrată care îți permite să negociezi în niște termeni care să-ți convingă creditorii și care țin de descrierea unei alternative la cazul la care nu se acceptă restructurarea, un tratament care să aibă o logică raportată la ce ar reuși creditorii să recupereze dacă nu s-ar face restructurarea în maniera propusă.  Toate lucrurile acestea sunt de fapt niște elemente, niște puncte esențiale ale regulilor de negociere.

Din acest punct de vedere, noi nu ne prea uităm la lege și nu o prea aplicăm în acest sens. Debitorului nu i se spun aceste lucruri, piața noastră nu a educat debitorul în acest fel.  Debitorul, când intră dificultate, se vede confruntat cu proceduri complet necunoscute, se panichează și își caută un consultant financiar sau avocat de la așteaptă soluții miraculoase și de multe ori aberante.  Indiferent la cine se duc, odată intrați sub controlul legii insolvenței majoritatea debitorilor așteaptă să li se dea un rezultat și se desesizează de răspunderea operării eficiente a activităților”.

Referitor la avertizarea timpurie, doamna Speranţa Munteanu a spus: “Singura soluție pe care o avem la dispoziție și pe care legea ne-o dă este aceea de a educa într-un timp rapid piața. Ministerul de Justiție cu cel de Finanțe și cu Ministerul Antreprenoriatul ar trebui să gândească măsurile la nivel de principiu și să nu îi forțăm pe debitori să mai facă niște acte administrative pentru că asta s-a demonstrat in timp că nu ajută, ci ar trebui să existe diverse tipologii de instrumente ale mediului de afaceri, pentru antreprenori, prin care  consultanţi fiscali, contabili, experţi, auditori să contribuie la educarea din timp a antreprenorilor locali privitor la modul in care își pot monitoriza și evalua sustenabilitatea activității. Acest lucru se obține prin dezvoltarea de ghiduri usor accesibile, platforme pe care să poată verifica indicatorii raportați la cei ai sectorului (pe dimensiuni de intreprinderi), să aibă acces la rețele de mentori cu care să se consulte, etc. Este de vocația sistemului privat să creeze aceste instrumente. Guvernul trebuie doar să creeze un cadru adecvat.

Ideea este să fie ajutat debitorul să-și înțeleagă poziția față de restul pieței și față de o bună practică pentru o existență sustenabilă.

Fără astfel de instrumente, noi vom avea acelaşi procent infim de  2%-3% reorganizări din total proceduri de toate felurile și modelele pentru că omul, când este în panică, intră în negare și amână procesul cât poate. Băncile, care s-au învățat că debitorii vin în negare, se căznesc să facă out-of-court cât pot.

Având în vedere că peste două luni Ministerul Antreprenoriatului ar trebui să ne pună la dispoziţie instrumente de avertizare timpurie, eu cred că noi, profesioniştii, ar trebui să fim proactivi în a discuta cu guvernarea din această perspectivă”.

• “Probleme pentru firmele subțiri în ceea ce priveşte capitalul”

Doamna Speranţa Munteanu nu vede o problemă în zona de real estate comercial în perioada următoare, pentru că birourile se pot reconverti în ai multe moduri. Domnia sa previzionează o modificare a ipotezelor de piață cu impact in chash-flow, pe zona rezidenţială pentru că generația care are acum 25-30 de ani, față de generația care are acum 45 de ani, are o complet altă perspectivă cu privire la modul de a lua un credit sau o casă cu chirie.

“Dacă imobilele construite trebuie vândute, atunci acestea trebuie să fie reconvertite, restructurate spre a fi închiriate, iar  acolo structura de finanțare va trebui să fie alta.

Raportul dintre total credite în piața noastră și total credit furnizor este cam de la 1 la 20-30. Dacă îți crește creditul furnizor în medie cu 7-8 zile, ai acoperit toată creșterea de credit bancar, nu ai banii aceia și deja piața este foarte stresată în momentul de față în zona creditului furnizor. Aceasa este o problemă și se va simţi unde firmele sunt subțiri în ceea ce priveşte capitalul”.

În opinia doamnei Munteanu, problema structurării capitalizării este o problemă de educație, pentru că trebuie să știi să atragi finanțare, să te consolidezi făcând fuziuni:

“O altă problemă mare este că 80% din piața noastră, mă refer la cea privată și antreprenoriat, este în fața unei perioade logice de 5-6-10 ani de succesiune.

Potrivit regulii globale, doar 5% din firmele aflate în primul an de succesiune reușesc să rămână în interiorul familiei și antreprenorul respectiv în funcțiune. Aşa este peste tot în lume. Dar asta nu înseamnă că restul de 95% trebuie să ajungă în faliment. Acei oameni trebuie să știe să își aleagă alte soluții de exit. Toate acestea sunt chestiuni de restructurare.

Early Warning Europe are trei grupuri mari de comitete prin care vor să ajute piața europeană de întreprinderi mici și mijlocii să se dezvolte cât mai bine. Unul dintre cele mai importante comitete este cel privitor la succesiune, pentru că asta este o problemă în toată lumea. Noi, în Europa Centrală și de Est, suntem mai expuși decât alții pentru că ne-am apucat toți în aceeași dimineață de business, ceea ce nu se întâmplă nicăieri în restul Europei de Vest”.