Opinie Florin Cîțu
România nu se află (încă) într-o criză economică. Dar nici departe nu este.
Diferența dintre cele două stări este, în momentul de față, doar una de timp – și de luciditate în deciziile politice.
Deficitul bugetar rămâne mare, chiar crește — aproape de 9% din PIB in 2025 (poate chiar peste). Datoria publică depășește 60% și crește spre 80% in cativa ani, mult peste limitele impuse (de formă) de Bruxelles. Impozitele și taxele cresc de 4 ani.
Cota de TVA a fost majorată și există premise clare pentru o nouă creștere — la 23-24% până la mijlocul anului viitor.
Costurile de finanțare se mențin ridicate, dar, în mod paradoxal, politica monetară nu este una restrictivă. În termeni reali, cu inflația la 10%, ea este încă acomodativă.
Aceasta este situația la zi, care este foarte departe de o situație stabilă. Ne aflăm într-o spirală fiscală care s-a închis în jurul economiei și din care nu se poate ieși doar cu discursuri despre „disciplină” și „responsabilitate”.
Când riscul sistemic poartă semnătura statului
Statul cheltuie consistent mai mult decât produce. Iar această diferență crește în fiecare an. Prima problemă. A doua, corecția dezechilibrului vine invariabil prin majorarea poverii fiscale. Aceasta înseamnă TVA mai mare, accize mai mari, impozite majorate.
Aceasta nu este reformă, ci dependență fiscală.
Inflația, în loc să fie combătută decisiv, este tolerată – deoarece devine convenabilă pentru finanțele publice. Este mai facil să finanțezi datoria guvernamentală prin erodarea valorii banilor (inflație) decât prin tăieri de cheltuieli politice dureroase.
Așa se ajunge la o formă de dominanță fiscală: politica monetară nu mai poate duce inflația la țintă în orizontul de doi ani; ea este forțată să o urmeze unde o duce politica fiscală.
Când deficitul persistă la cote înalte și datoria crește, statul devine, de fapt, principalul generator de risc din economie. Iar când același stat este și cel mai mare debitor, și principalul reglementator, întreaga economie devine captivă.
Iluzia stabilității
Dobânzile par mari, dar sunt mici (negative) în raport cu rata inflației. Așa îi păcălește statul pe unii să investească în obligațiuni de stat. Le promite dobânzi mari după care lasă inflația să le topească.
Taxele par corecții, dar nu fac decât să mute problema în viitor.
Ceea ce este perceput drept „stabilitate” este, de fapt, o amânare costisitoare a ajustării structurale.
În realitate, se produce un fenomen mult mai periculos: sistemul slăbește în loc să se întărească când apar șocuri. Orice șoc, oricât de mic, se transmite instantaneu pe întreg lanțul economic – de la buget, la sistemul bancar și la piața muncii.
Băncile românești dețin deja aproximativ 30% din active în obligațiuni de stat — cea mai mare expunere suverană din întreaga Uniune Europeană. Fondurile de pensii sunt pe aceeași traiectorie. Populația este, de asemenea, încurajată să economisească tot în titluri de stat.
Riscul este același, doar că este distribuit pe o bază mai largă. Este o concentrare tăcută a vulnerabilității în întreg sistemul financiar intern. De aceea o corecție a deficitului lovește în toată lumea, nu doar în câteva sectoare. Este exact ca atunci când toată România avea banii băgați la Caritas și Caritas a dat faliment.
Convergența presiunilor
Creșterea taxelor ridică prețurile. Nu mai este un secret la care au acces doar economiștii. Prețurile mai mari mențin inflația. Inflația erodează puterea de cumpărare și veniturile reale. Iar statul, în loc să ajusteze cheltuielile structurale, creste taxele.
Este un cerc vicios. O spirală fiscal-monetară în care fiecare măsură care trebuia să corecteze dezechilibrul ajunge să-l adâncească.
Nu este vorba de o explozie bruscă, de o criză de tip Lehman. Este vorba de o stagnare cu efecte cumulative, în care fiecare lună de „stabilitate” aparentă înseamnă o pierdere ireversibilă de spațiu fiscal și de credibilitate. Acumularea de risc erodează economia din interior, dar imperceptibil. Într-o zi ne trezim doar cu o carcasă, fără economie reală. Această realizare o să producă prăbușirea.
Realismul, nu optimismul irational, ne salveaza
România nu mai are nevoie de discursuri sfoaraitoare despre „stabilitate”. Are nevoie de echilibru economic real.
Acest echilibru presupune cheltuieli care pot fi finanțate fără a genera inflație, taxe care pot fi plătite fără a sufoca motorul economic și o monedă care nu depinde de deficitul bugetar.
Există ieșire: reformă reală a pensiilor care să reflecte demografia, disciplină salarială în sectorul public cu creșteri sub inflație, eficiență administrativă prin eliminarea agențiilor redundante. Dar fiecare lună de ezitare face ajustarea mai costisitoare și mai brutală.
Adevărul este simplu: dezechilibrul nu dispare de la sine dacă nu este corectat. El se acumulează. Și, mai devreme sau mai târziu, cedează ceva – o piață, un sector, o instituție cheie.
Scriu acest text nu ca un avertisment apocaliptic, ci ca un apel la luciditate și acțiune imediată.
România nu este condamnată la criză. Dar dacă persistă în acest model de amânare și dependență fiscală, va ajunge acolo nu printr-un șoc extern, ci prin inerție politică. Și atunci putem spune că a fost condamnată la criză de cei care au ignorat toate aceste semne.
| Știri BVB