Spre un Summit UE – China la aniversarea a 75 de ani de relații bilaterale (opinie Liviu Mureșan)

În urmă cu câteva zile s-a desfășurat la Beijing Summitul UE – China în cadrul aniversării a 50 de ani de relații reciproce.

Evenimentul nu a constituit o știre care să capteze atenția principalelor media internaționale, iar estimările au fost mai degrabă sceptice privind rezultatele finale ale întâlnirii. De la Bruxelles au sosit la Beijing Antonio Costa, Președintele Consiliului European, Ursula van der Leyen, Președintele Comisiei Europene, și Kaja Kallas, Comisarul european însărcinat cu politica externă.

Partea chineză a marcat importanța momentului prin discuțiile cu Președintele Xi Jinping, Premierul Li Qiang și Wang Yi, Ministrul afacerilor externe, în condițiile unui nivel mai scăzut al protocolului, care este atât de important în tradiția autorităților de la Beijing.

După instaurarea unui climat de neîncredere între Uniunea Europeană și Statele Unite, discuțiile de la Beijing ar fi putut să fie “o reașezare” a relațiilor UE – China, țară definită ca “partener, competitor și rival strategic”.

În prezent, Uniunea Europeană nu mai deține poziția internațională de acum un deceniu, respectată și bazată pe performanțe economice de referință, cât și de actor global, cu un loc rezervat la masa celor mai importante întâlniri și negocieri. UE și China acumulează împreună 30% din comerțul mondial de bunuri și servicii, precum și un deficit al comerțului UE cu China de 305 mrd Eur în 2024.

Se pare că multe țări occidentale nu s-au acomodat încă cu actuala poziție a Chinei pe plan internațional, subestimând importanța recunoașterii performanțelor economice și a poziției sale de actor global esențial.

În ultimele cinci decenii, în special, China a dedicat resurse financiare considerabile cât și o poziție cheie pentru educație și cercetare în societatea chineză. Sute de mii de tineri chinezi pleacă anual la studii în străinătate și se întorc cu un bagaj de cunoștințe care este pus în practică atât în sectorul de stat cât și în cel particular.

“Complexul superiorității” occidentale față de tinerii chinezi studioși cât și față de cei aflați în sectoarele de cercetare se dovedește lipsit de relevanță. Promovarea criteriului meritocrației a permis ridicarea unei generații de specialiști, manageri, conducători de instituții, care s-au pregătit sistematic, din primii ani de școală, și s-au adaptat la sistemul riguros de selecție a resursei umane în diverse domenii de activitate.

Referitor la recentul Summit UE – China, comentatori avizați din zona asiatică apreciau că “UE – China se găsesc la un punct de cotitură pentru cooperarea strategică și stabilitate globală” (GSRRA, “UE – China – Turning Point for Strategic Cooperation and Global Stability”, iulie 2025). Înainte de Summit ei vedeau nevoia “unei dorințe reciproce (UE și China – nn.) de a stabiliza, adânci și recalibra unul din din cele mai complexe parteneriate din această lume multipolară”. (idem)

Kishore Mahbubani este surprins de faptul că media anglosaxonă percepe și caracterizează China, în continuare, ca o țară cu un înalt nivel de represiune, de distrugere a climei, cenzură, și rigiditate ideologică. Toate acestea în condițiile în care, afirmă el, China este cea mai dinamică economie din lume, cu cea mai rapidă creștere economică și cu impresionante rezultate în educația populației.

China a reușit performanțe tehnologice revoluționare, între care pot fi amintite ca de exemplu automobilul zburător, fabricat la Guangzhu – 1000 vehicule pe an, cu export tehnologic în 18 țări; taxiuri fără șofer – peste 7 miloane de pasageri, cu o piață care ar putea ajunge în 2030 la 50 mrd dolari; roboți umanoizi – la maratonul de la Beijing din acest an au participat peste 20 de roboți, iar în prezent China produce de 5 ori mai mulți roboți umanoizi ecât SUA; inteligența artificială; interfața creier – computer; tehnologia cuantică; noi reactoare care nu mai necesită apă de răcire, iar o alimentare asigură o funcționare fără întrerupere de 20.000 ani (primul este deja funcțional în deșertul Gobi); cipuri pentru inteligența artificială, care au ocolit sancțiunile aplicate de către SUA; biotehnologii, China controlând 24% din producția mondială de medicamente; tehnologia MAGLEV; tehnologii 6G care sunt de 50 de ori mai rapide decât 5G.

În fața acestei realități, Uniunea Europeană trebuie să se pregătească cât mai bine pentru negociere, mai ales să-și propună o dezvoltare strategică.

Charles Michel, fost Președinte al Consiliului European, în prezent profesor la China – Europe International Business School, declara că “nu este ușor, dar noi trebuie să fim mai preciși în cererile noastre adresate Chinei… Când spunem că vrem să rebalansăm relațiile economice, de exemplu, și să diversificăm lanțurile de aprovizionare, este corect să exprimăm această dorință… avem nevoie de dezbatere politică pentru a clarifica și a uni poziția europeană privind China”.

În aceste condiții, recentul Summit nu i-a adus Uniunii Europene și conducerii ei un succes care să-i consolideze poziția internă și internațională.

Unde este România? În timp ce China știe să vadă pe hartă o țară comparativ mică, cum este România, cu care a avut relații deosebite de prietenie de multe decenii, factorii politici de la București nu reușesc să identifice pe hartă colosul chinez, care se pregătește să devină viitoarea putere mondială numărul 1 în următorii 20-25 de ani.

Oare cum va arăta un probabil Summit UE – China la momentul aniversar de 75 de ani de relații bilaterale?

Autor: Liviu Mureșan
Cele prezentate reprezintă opinia personală a autorului