Strategia de dezvoltare a României până în 2050[1]/Renașterea Carpaților[2]: de la convergență periferică la proiecție strategică regională (opinie Corneliu PIVARIU)

• „Statele nu decad din lipsă de resurse, ci din lipsă de voință strategică.”— Henry Kissinger

Autor: Corneliu Pivariu – General-maior (cu două stele) în retragere, expert in geopolitică și relații internaționale, cu o experiență de peste 30 de ani în domeniile militar, diplomatic și economic.

Abstract

Articolul propune un cadru strategic integrator pentru dezvoltarea României până în orizontul anului 2050, pornind de la premisele schimbării ordinii globale, ale competiției strategice accentuate și ale transformărilor demografice, energetice și tehnologice. Argumentul central este că România trebuie să depășească paradigma convergenței pasive și să adopte un proiect de proiecție strategică regională, fundamentat pe securitate, reindustrializare inteligentă, valorificarea resurselor, capital uman și guvernanță strategică. Conceptul de „Renaștere a Carpaților” este introdus ca narativ național coerent, capabil să articuleze politicile publice, investițiile și poziționarea externă a României până în 2050.

1. Introducere

De la convergență la putere: problema fondatoare a României post-1989

România nu suferă de o lipsă de strategii sectoriale, programe guvernamentale sau documente de planificare, ci de absența unei viziuni integratoare de dezvoltare pe termen lung, capabile să coreleze economia, securitatea națională, demografia și poziționarea geopolitică într-un proiect coerent de stat. În ultimele trei decenii, dezvoltarea a fost tratată predominant ca un proces de convergență economică și instituțională, în care creșterea PIB-ului, absorbția fondurilor europene și integrarea în piețele occidentale au fost considerate obiective suficiente în sine.

Această abordare a produs rezultate incontestabile în planul stabilității macroeconomice și al modernizării parțiale, dar a lăsat nerezolvată problema esențială a transformării dezvoltării economice în putere strategică. România a crescut, dar nu și-a consolidat proporțional capacitatea de decizie, influență și proiecție regională.

În acest sens, România post-1989 a ales o dezvoltare predominant dependentă, bazată pe capital extern, valoare adăugată redusă și integrare periferică în lanțurile economice europene, și mai puțin o dezvoltare capabilă să genereze autonomie decizională, reziliență și relevanță strategică.

Alegerea orizontului 2050 nu este arbitrară. Acesta corespunde maturizării simultane a unor tranziții globale majore – energetice, tehnologice, demografice și geopolitice – care vor defini poziționarea structurală a statelor în noua ordine internațională. În intervalul 2026–2050 se prefigurează nu doar ritmuri de creștere, ci ierarhii de putere, capacități industriale, control asupra resurselor și arhitecturi de securitate.

În acest context, întrebarea relevantă pentru România nu este dacă va continua să crească economic, ci ce tip de actor va deveni:
– un beneficiar pasiv al deciziilor strategice luate de alții,
– sau un stat capabil să își definească și să își proiecteze propriile interese la nivel regional.

Prefigurez că strategia de dezvoltare a României până în 2050 trebuie să pornească de la premisa că simpla convergență economică nu mai este suficientă într-o lume caracterizată de competiție dură, fragmentare economică și securitizare accelerată a resurselor. Dezvoltarea trebuie înțeleasă ca proces de acumulare de putere, nu doar de bunăstare ori, din păcate, nu am văzut o preocupare permanentă nici cel puțin pentru bunăstarea populației din partea celor care s-au perindat la guvernare.

În această logică se înscrie și influența gândirii economice critice românești contemporane, care a subliniat constant limitele modelelor de dezvoltare dependente și rolul indispensabil al statului ca actor strategic. Fără a propune un model ideologic rigid, strategia 2050 își asumă explicit necesitatea unui stat capabil să orienteze dezvoltarea, să coreleze politicile sectoriale și să transforme avantajele structurale ale României în capacitate decizională reală.

Astfel, strategia României 2050 este concepută nu ca un exercițiu tehnocratic, ci ca un proiect de stat, menit să depășească paradigma convergenței pasive și să fundamenteze o traiectorie de proiecție strategică regională.

Scopul final al oricărei strategii naționale de dezvoltare nu poate fi redus la indicatori macroeconomici sau la consolidarea poziției geopolitice a statului, ci trebuie să vizeze, în mod fundamental, creșterea bunăstării populației, îmbunătățirea nivelului de trai și consolidarea securității sociale pe termen lung. Puterea unui stat în secolul XXI este definită nu doar de capacitatea sa militară, economică sau tehnologică, ci și de capacitatea de a genera prosperitate sustenabilă pentru propriii cetățeni.

2. Contextul global 2026–2050

De la globalizare funcțională, la economia securității

Perioada 2026–2050 va fi definită de o transformare structurală a sistemului internațional, marcată de consolidarea multipolarismului, fragmentarea globalizării și revenirea competiției strategice ca element central al relațiilor dintre state. Globalizarea funcțională a deceniilor anterioare, caracterizată de lanțuri de aprovizionare extinse, specializare internațională și minimizarea rolului statului, este înlocuită treptat de o globalizare selectivă, în care securitatea prevalează asupra eficienței economice pure.

Tendințele evidențiate în Munich Security Report 2026 – care descrie emergența unei faze de „politică a demolării”, caracterizată prin erodarea normelor multilaterale, creșterea tranzacționalismului geopolitic și apariția unor hegemonii regionale – indică faptul că sistemul internațional se îndepărtează progresiv de modelul cooperării bazate pe reguli consacrat după 1945. În acest context, competiția pentru resurse, tehnologie, securitate și influență narativă tinde să înlocuiască paradigma cooperării universale, iar statele sunt obligate să își consolideze autonomia strategică și reziliența sistemică.

În paralel, dezbaterile strategice occidentale indică o presiune crescândă asupra Europei pentru asumarea unui rol mai activ în propria securitate și pentru reducerea dependențelor structurale externe, ceea ce amplifică relevanța strategiilor naționale de dezvoltare integrate pe termen lung.

Această transformare generează apariția unei economii a securității, în care energia, hrana, industria de apărare, infrastructura critică și tehnologia devin instrumente directe de putere. Controlul lanțurilor de producție și aprovizionare capătă o importanță strategică similară controlului teritorial din epocile anterioare.

În acest nou context, politicile industriale naționale revin în prim-plan, iar rolul statului este reevaluat ca actor economic strategic, nu doar ca regulator. Marile puteri investesc masiv în reindustrializare, autonomie tehnologică și securizarea resurselor, în timp ce statele care rămân ancorate exclusiv în logica pieței riscă marginalizarea.

Europa se confruntă, în paralel, cu un cumul de vulnerabilități structurale: declin demografic, presiuni bugetare, fragmentare politică și dificultăți de adaptare la competiția strategică globală. Deși Uniunea Europeană rămâne un actor economic major, capacitatea sa de a acționa unitar în plan strategic este limitată de divergențele interne și de constrângerile instituționale.

În acest cadru, apartenența României la UE și NATO reprezintă un avantaj fundamental, dar nu poate substitui inițiativa strategică proprie. Integrarea instituțională oferă acces la resurse, piețe și garanții de securitate, însă nu definește automat rolul pe care România îl va juca în noua arhitectură regională.

Pentru statele de dimensiune medie, precum România, perioada 2026–2050 va fi una decisivă. Ele pot fie să accepte o poziție de adaptare permanentă la strategiile marilor actori, fie să își construiască nișe strategice clare, bazate pe resurse, poziționare geografică, capacitate industrială și relevanță de securitate.

România se află într-o poziție particulară: stat de frontieră al UE și NATO, cu relevanță strategică crescută pe flancul estic, dar cu o bază economică și industrială insuficient corelată cu acest rol. În lipsa unei strategii integratoare, există riscul consolidării unui paradox periculos: relevanță militară ridicată fără putere economică și decizională proporțională.

De aceea, strategia României 2050 trebuie să fie formulată în deplină consonanță cu această realitate globală: dezvoltarea economică, securitatea și politica externă nu mai pot fi tratate ca domenii separate, ci ca componente ale aceluiași proiect strategic.

3. Diagnosticul României

Potențial strategic ridicat, coerență structurală redusă

România se află într-o situație aparent paradoxală: a cunoscut, în ultimele două decenii, episoade de creștere economică superioară mediei Uniunii Europene[3], fără ca acestea să se traducă într-o consolidare structurală corespunzătoare. Expansiunea economică nu a fost însoțită de întărirea bazei industriale, a capacității decizionale interne și a autonomiei strategice, menținând vulnerabilități sistemice profunde.

3.1 Dependența economică și valoarea adăugată redusă

Modelul de dezvoltare al României a fost dominat de integrarea rapidă în lanțurile de producție europene, în special prin atragerea de capital străin și prin specializarea în segmente cu valoare adăugată relativ scăzută. Deși acest model a contribuit la modernizarea unor sectoare și la crearea de locuri de muncă, el a generat și o dependență structurală față de deciziile strategice luate în afara țării.

O mare parte a industriei românești funcționează ca extensie a unor lanțuri externe de producție, cu un control limitat asupra tehnologiilor, cercetării, designului și distribuției finale. În lipsa acestor verigi superioare ale lanțului de valoare, capacitatea României de a transforma creșterea economică în putere economică reală rămâne limitată.

Această situație nu reprezintă doar o problemă economică, ci una strategică: statele care nu controlează sectoarele-cheie ale economiei nu controlează nici decizia. Într-un context internațional caracterizat de competiție dură și securitizare a economiei, dependența excesivă de capital extern și de decizii industriale exogene devine o vulnerabilitate majoră.

3.2 Infrastructura – problemă de dezvoltare sau problemă de securitate?

Deficitul de infrastructură al României este adesea abordat exclusiv din perspectiva dezvoltării economice și a absorbției fondurilor europene. În realitate, infrastructura reprezintă o componentă esențială a securității naționale și a proiecției strategice.

Dezvoltarea infrastructurii României reflectă o dinamică inegală: progrese punctuale (din păcate mai puține decât am dori), coexistă cu vulnerabilități structurale persistente. Deși anumite proiecte majore indică o capacitate crescută de implementare, lipsa coerenței strategice, fragmentarea rețelelor și disparitățile teritoriale limitează impactul infrastructurii ca vector de dezvoltare și autonomie strategică.

Mobilitatea militară, conectivitatea logistică, capacitatea de a susține fluxuri comerciale și energetice regionale sunt direct dependente de calitatea infrastructurii de transport, energie și comunicații. Fără o infrastructură coerentă și integrată, România riscă să rămână un spațiu de tranzit subdezvoltat, incapabil să valorifice poziția sa geografică strategică.

În acest sens, infrastructura nu trebuie tratată ca un domeniu tehnic izolat, ci ca instrument de putere. Capacitatea de a conecta Marea Neagră de Europa Centrală, Balcanii de flancul estic al NATO, sau rețelele energetice regionale între ele constituie un avantaj strategic major, care poate fi pierdut în absența unei viziuni integrate.

3.3 Demografia – vulnerabilitatea strategică ignorată

Declinul demografic reprezintă, pe termen lung, cea mai gravă vulnerabilitate strategică a României[4]. Scăderea populației, îmbătrânirea accelerată și emigrația forței de muncă calificate afectează nu doar piața muncii, ci și capacitatea statului de a susține sistemele sociale, de apărare și de inovare.

Demografia nu este doar o problemă socială, ci una de securitate națională. Un stat cu populație în declin și capital uman insuficient pregătit devine dependent de importul de forță de muncă, de tehnologie și de decizie. În lipsa unor politici coerente de repatriere selectivă, stimulare a natalității și adaptare a sistemului educațional la nevoile strategice ale economiei, România riscă să intre într-un cerc vicios al dependenței structurale.

Tehnologia poate atenua parțial efectele declinului demografic, dar nu îl poate substitui. Fără o masă critică de capital uman, nici reindustrializarea, nici proiecția strategică regională nu sunt sustenabile.

3.4 Paradoxul românesc: relevanță strategică fără putere decizională proporțională

România este astăzi un actor de securitate esențial pe flancul estic al NATO și al Uniunii Europene. Prezența militară aliată, investițiile în capacități de apărare și rolul în arhitectura regională de securitate conferă României o relevanță strategică incontestabilă.

Cu toate acestea, această relevanță nu este dublată de o putere economică și decizională proporțională. Există riscul consolidării unui model în care România devine un spațiu de dislocare militară și de import de securitate, fără a-și dezvolta simultan capacitatea industrială, tehnologică și decizională necesară pentru a influența strategic mediul regional.

Această discrepanță între rolul militar și baza economică reprezintă o vulnerabilitate pe termen lung. Securitatea externalizată, neînsoțită de dezvoltare economică strategică, reduce autonomia decizională și limitează opțiunile de politică publică.

Diagnosticul României relevă nu o lipsă de potențial, ci un eșec de guvernanță strategică, generat de incoerență decizională și de lipsa voinței politice, agravate de un servilism politic persistent față de agende externe, care a substituit formularea interesului național cu adaptarea pasivă la decizii exogene.

Poziția geografică, resursele energetice și agricole, apartenența la UE și NATO oferă României oportunități rare. Fără un proiect integrator, aceste avantaje riscă însă să fie utilizate reactiv, fără a genera putere durabilă.

4. Cele cinci axe principale ale Strategiei României 2050

4.1 Securitate și poziționare geopolitică

De la consumator de securitate la furnizor de stabilitate regională

Pentru România, securitatea nu poate fi redusă la dimensiunea militară propriu-zisă. În orizontul 2050, securitatea devine un ecosistem strategic, care integrează capacitatea militară, infrastructura logistică, industria de apărare, mobilitatea strategică, reziliența economică și capacitatea de decizie politică.

Poziționarea României pe flancul estic al NATO și al Uniunii Europene îi conferă un rol de prim rang în arhitectura regională de securitate. Acest rol trebuie însă asumat activ, nu gestionat pasiv. Simplul fapt de a găzdui prezență militară aliată nu este suficient pentru a transforma securitatea într-un multiplicator de putere națională.

Strategia României 2050 pornește de la ideea că securitatea externalizată, necorelată cu dezvoltarea internă, produce dependență strategică. De aceea, consolidarea capacităților de apărare trebuie să fie corelată cu dezvoltarea industriei naționale de apărare, cu investițiile în infrastructura de mobilitate militară și cu integrarea României în lanțurile regionale de securitate logistică.

Inițiative europene și euro-atlantice, precum programele de mobilitate militară sau mecanismele de achiziții comune, pot deveni instrumente de consolidare a puterii naționale doar dacă sunt utilizate strategic, în interes propriu, nu doar ca exerciții de conformare instituțională[5].

În acest sens, România trebuie să își asume rolul de pilon de stabilitate regională, capabil să asigure: continuitatea fluxurilor logistice pe axa Nord–Sud și Est–Vest; securitatea infrastructurii critice; interoperabilitatea între NATO și UE în regiunea Mării Negre.

Securitatea devine astfel nu doar un domeniu de cheltuială publică, ci o investiție strategică cu randament geopolitic.

4.2 Reindustrializare inteligentă și economie strategică

De la integrare periferică la capacitate productivă proprie

Reindustrializarea României până în 2050 nu poate reproduce modelele industriale ale secolului XX și nici nu poate fi lăsată exclusiv în seama pieței. Strategia propune o reindustrializare inteligentă, orientată spre domenii cu relevanță strategică, valoare adăugată ridicată și potențial dual-use.

Diferența fundamentală nu este între industrie și servicii, ci între: activități care generează dependență și activități care generează autonomie decizională.

Domeniile prioritare ale reindustrializării includ: energia și tehnologiile asociate; agro-industria avansată; chimia de bază și materialele critice; industriile cu aplicații duale civil-militar; industria de apărare și securitate.

Statul are un rol esențial în acest proces, nu ca administrator al producției, ci ca investitor strategic inițial, capabil să reducă riscurile, să orienteze capitalul și să creeze ecosisteme industriale funcționale. Fără această implicare, reindustrializarea riscă să rămână fragmentată și dependentă de decizii externe.

Reindustrializarea inteligentă este, în acest sens, o condiție a suveranității economice funcționale, nu un obiectiv ideologic.

4.3 Energie, hrană și resurse ca pârghii de putere

De la avantaj natural la instrument strategic

România dispune de un potențial energetic și agricol important, comparativ cu alte state europene[6] în context european. Cu toate acestea, avantajul resurselor brute nu se transformă automat în putere strategică. În absența controlului asupra lanțurilor de procesare, distribuție, finanțare și infrastructură asociată, resursele pot deveni vectori de dependență externă, nu instrumente de proiecție de putere.

Strategia României 2050 trebuie să trateze energia, hrana și resursele naturale ca elemente ale securității naționale extinse. În logica competiției geopolitice contemporane, controlul fluxurilor energetice și alimentare conferă influență strategică regională comparabilă cu instrumentele militare clasice. România are potențialul de a deveni simultan furnizor de securitate energetică și alimentară pentru Europa Centrală și Sud-Estul Europei, dar acest potențial depinde de controlul intern al lanțurilor valorice.

Aceasta presupune investiții simultane în capacități de procesare și stocare, integrarea infrastructurii energetice și agricole în rețele regionale și dezvoltarea unor politici de export orientate strategic, nu conjunctural. Fără aceste elemente, România riscă să rămână un furnizor de materie primă într-un sistem global dominat de actori statali și corporativi care controlează segmentele cu valoare adăugată ridicată.

În plan energetic, exploatarea resurselor offshore din Marea Neagră reprezintă testul major al suveranității economice românești în următoarele două decenii. Proiecte precum Neptun Deep pot transforma România într-un actor energetic regional relevant, însă structura parteneriatelor industriale și regimul fiscal asociat vor determina dacă valoarea strategică rămâne în economie sau este externalizată. Prezența unor actori energetici majori, inclusiv companii integrate vertical precum OMV, introduce o dimensiune geopolitică suplimentară: aceste companii operează simultan în logica pieței globale și în logica intereselor energetice ale statelor de origine. În lipsa unei strategii naționale ferme privind redevențele, taxarea profiturilor excepționale și obligațiile de reinvestire locală, România riscă să maximizeze extracția resursei fără a maximiza valoarea strategică internă.

Problema redevențelor energetice trebuie analizată nu doar fiscal, ci strategic. Redevența reprezintă, în esență, prețul suveranității asupra resursei. Statele care au tratat redevența ca simplu instrument bugetar au pierdut controlul asupra lanțurilor valorice; statele care au tratat-o ca instrument de politică industrială și de securitate au reușit să internalizeze tehnologia, capitalul și decizia.

Hard realismul geopolitic al resurselor impune o premisă fundamentală: în economia globală, resursele naturale nu sunt exploatate doar în logica pieței, ci și în logica competiției sistemice dintre state și blocuri economice. În acest context, companiile multinaționale energetice funcționează simultan ca actori economici și ca vectori ai intereselor strategice ale statelor de origine sau ale ecosistemelor financiare dominante.

În lipsa unor mecanisme de protecție strategică, există riscul capturii economice indirecte: controlul investițiilor, al tehnologiei, al finanțării și al infrastructurii poate genera dependențe structurale pe termen lung, chiar în condițiile unei suveranități formale asupra resursei. Presiunea normativă externă — prin reglementări climatice, standarde tehnice sau mecanisme fiscale supranaționale — poate deveni, de asemenea, instrument de influență geopolitică, dacă nu este corelată cu interesele industriale și energetice naționale.

În plan agro-alimentar, logica este similară. Capacitățile mari de producție cerealieră nu garantează automat securitate economică sau influență regională. Controlul real se exercită asupra infrastructurii de stocare, procesare, finanțare comercială și acces portuar. Fără aceste elemente, producția agricolă rămâne dependentă de ciclurile pieței globale și de deciziile actorilor comerciali externi. În condițiile volatilității climatice și ale transformărilor pieței energetice globale, securitatea alimentară devine inseparabilă de securitatea energetică.

Integrarea infrastructurii energetice și agricole în rețele regionale trebuie tratată ca proiect geopolitic, nu doar economic. Interconectările energetice, coridoarele de transport și infrastructura portuară creează dependențe reciproce și pot transforma România într-un nod de stabilitate regională. În același timp, aceste rețele pot genera vulnerabilități dacă sunt dominate de actori externi fără mecanisme de control strategic național.

Dezvoltarea unor politici de export orientate strategic presupune trecerea de la modelul reacției la piață la modelul influențării pieței. Contractele regionale multi-anuale, controlul infrastructurii logistice și corelarea exporturilor energetice și agro-alimentare pot transforma România din furnizor conjunctural în actor structural al securității regionale.

Controlul lanțurilor valorice devine astfel o componentă a securității naționale. Valoarea adăugată, tehnologia și decizia trebuie să rămână în interiorul economiei naționale. În economia geopolitică a secolului XXI, puterea nu mai este definită exclusiv de cantitatea de resurse deținute, ci de capacitatea de a controla transformarea, stocarea, distribuția și momentul utilizării acestora. România are potențialul de a deveni nu doar un furnizor de resurse, ci un furnizor de stabilitate regională, dacă transformă avantajul geografic și resursele naturale într-o arhitectură strategică coerentă, orientată spre suveranitate economică și autonomie decizională.

În lumea multipolară emergentă, resursa aparține geografic statului, dar puterea aparține celui care controlează transformarea ei economică. Diferența dintre stat furnizor și stat actor strategic nu este dată de bogăția resurselor, ci de capacitatea de a decide când, cum și în beneficiul cui sunt utilizate acestea.

În absența unei voințe politice coerente, capabile să integreze interesele economice, energetice și de securitate într-o strategie națională stabilă, avantajul resurselor riscă să fie diluat prin decizii fragmentare, presiuni externe și priorități pe termen scurt. În acest context, provocarea majoră pentru România nu este doar exploatarea resurselor, ci exercitarea consecventă a suveranității economice asupra acestora.

4.4 Capital uman, demografie și coeziune socială

Resursa strategică decisivă a secolului XXI

Capitalul uman reprezintă cea mai importantă resursă strategică a României pe termen lung. Declinul demografic, emigrația și dezechilibrele educaționale nu sunt simple probleme sociale, ci amenințări directe la adresa capacității de dezvoltare și securitate.

Strategia României 2050 tratează demografia ca variabilă strategică, propunând:

• politici de repatriere selectivă a capitalului uman calificat[7],
• stimularea natalității corelată cu stabilitatea economică[8],
• adaptarea sistemului educațional la nevoile economiei strategice[9].

Educația trebuie orientată nu doar spre competențe generale, ci spre competențe strategice, în domenii-cheie pentru securitate, industrie și tehnologie. Tehnologia și automatizarea pot amplifica productivitatea, dar nu pot înlocui complet capitalul uman.

Coerența socială și încrederea instituțională devin, la rândul lor, resurse de securitate. Un stat fragmentat social este un stat vulnerabil strategic.

4.5 Stat, guvernanță și proiecție externă

Capacitatea statului ca multiplicator de putere

În absența unui stat capabil, nici securitatea, nici reindustrializarea, nici valorificarea resurselor strategice nu pot fi realizate coerent. Strategia României 2050 pledează pentru reconstrucția unui stat strategic, nu hipertrofiat, ci funcțional, capabil să gândească, să decidă și să acționeze pe termen lung într-un mediu internațional competitiv și volatil.

Un asemenea stat se definește, în primul rând, prin memorie instituțională. Capacitatea de a învăța din politici anterioare, de a păstra expertiza și de a evita ciclurile de improvizație este esențială pentru continuitatea strategică. Lipsa memoriei instituționale transformă fiecare schimbare politică într-un nou început, cu costuri economice și strategice ridicate și cu pierderea credibilității externe.

În al doilea rând, statul strategic presupune capacitate reală de planificare pe termen lung. Într-un context marcat de tranziții energetice, transformări tehnologice și competiție geopolitică accentuată, absența planificării generează vulnerabilități structurale. Planificarea nu înseamnă rigiditate, ci definirea unor direcții clare, a unor priorități naționale și a unor mecanisme de adaptare, care să permită statului să anticipeze, nu doar să reacționeze.

În al treilea rând, este indispensabilă coerența decizională intersectorială. Politicile economice, energetice, industriale, educaționale și de securitate nu mai pot fi concepute separat. Fragmentarea decizională conduce la irosirea resurselor și la mesaje contradictorii atât către mediul intern, cât și către partenerii externi. Un stat strategic acționează ca un integrator de politici, nu ca o sumă de ministere autonome.

În acest cadru, diplomația economică și industrială trebuie să devină un instrument central al politicii externe. Nu este vorba doar despre promovarea exporturilor, ci despre utilizarea relațiilor externe pentru atragerea investițiilor strategice, accesul la tehnologii critice, integrarea în lanțuri valorice regionale și consolidarea poziției României ca actor relevant în Europa Centrală și de Sud-Est. Diplomația clasică, separată de interesele economice și industriale, este insuficientă într-o economie geopolitizată.

Proiecția externă a României trebuie să se bazeze pe credibilitate instituțională. Partenerii strategici investesc și cooperează pe termen lung cu state previzibile, capabile să își respecte angajamentele și să mențină continuitatea decizională dincolo de ciclurile electorale. În absența acestei credibilități, potențialul geopolitic al României rămâne subutilizat.

Statul nu este un obstacol al dezvoltării, ci arhitectul ei. În lipsa unei guvernanțe strategice, dezvoltarea rămâne fragmentată, iar avantajele structurale — geografice, energetice, demografice sau industriale — sunt risipite. Capacitatea statului de a coordona, prioritiza și proiecta interesele naționale în exterior devine, astfel, un multiplicator de putere. Fără această funcție, România riscă să rămână un spațiu de tranzit economic și geopolitic, nu un actor capabil să influențeze mediul regional în care operează.

5. „Renașterea Carpaților” ca narativ strategic național

De la slogan identitar la instrument de politică publică

Conceptul de „Renaștere a Carpaților” nu este conceput ca un slogan simbolic sau ca un exercițiu de branding național, ci ca un narativ strategic operațional, menit să ofere coerență, direcție și continuitate proiectului de dezvoltare a României până în 2050. În absența unui asemenea narativ integrator, strategiile sectoriale riscă să rămână fragmentate, reactive și dependente de ciclurile politice.

În esență, „Renașterea Carpaților” exprimă ideea că România trebuie să își redefinească rolul istoric și geopolitic într-o lume aflată în reconfigurare. Carpații nu sunt invocați ca element romantic sau exclusiv identitar, ci ca axă geopolitică și geoeconomică: un spațiu de stabilitate, continuitate și conectivitate între Europa Centrală, Marea Neagră și Balcani.

Narativ strategic versus strategie propriu-zisă

Este esențială delimitarea clară între strategie, ca ansamblu de politici, instrumente și decizii concrete și narativ strategic, ca mecanism de articulare, legitimare și comunicare a strategiei.

Narativul nu substituie strategia, ci o face inteligibilă și coerentă atât pentru actorii interni (instituții, mediul economic, societate), cât și pentru cei externi (parteneri, investitori, aliați). În lipsa unui narativ, chiar și strategiile bine concepute își pierd eficiența politică și socială.

„Renașterea Carpaților” îndeplinește această funcție de cadru conceptual unificator, în care securitatea, reindustrializarea, energia, capitalul uman și guvernanța nu sunt obiective separate, ci componente ale aceluiași proiect de stat.

România ca spațiu de stabilitate și proiecție regională

În plan extern, narativul poziționează România ca:

• nod de stabilitate într-o regiune marcată de volatilitate,
• platformă de producție și conectivitate între piețe și regiuni,
• actor responsabil în arhitectura de securitate europeană și euro-atlantică.

Această poziționare nu este una declarativă, ci derivă direct din: poziția geografică; resursele energetice și agricole; rolul în securitatea regională; potențialul industrial și logistic.

Narativul „Renașterii Carpaților” permite României să depășească statutul de periferie de securitate sau piață de desfacere și să se prezinte ca actor regional cu funcții sistemice.

Coerență internă și predictibilitate externă

În plan intern, narativul contribuie la: alinierea politicilor sectoriale; crearea unui orizont de predictibilitate pentru mediul economic; consolidarea consensului strategic minim, dincolo de alternanța politică.

Un proiect de dezvoltare pe termen lung nu poate fi implementat exclusiv prin mecanisme administrative. El necesită asumare politică, acceptare socială și continuitate instituțională. Narativul strategic joacă aici rolul de liant.

Astfel, „Renașterea Carpaților” nu este un exercițiu simbolic, ci o condiție de funcționare a strategiei României 2050, oferind direcție, sens și legitimitate unui proiect de transformare profundă.

6. Scenarii pentru România 2050 – dezvoltare analitică

Pentru a evalua realismul și implicațiile strategiei propuse, este necesară analiza unor scenarii alternative de evoluție a României până în 2050. Aceste scenarii nu sunt predicții, ci instrumente de analiză strategică, menite să evidențieze opțiunile, riscurile și costurile asociate diferitelor traiectorii.

6.1 Scenariul „Deriva controlată”

Acest scenariu presupune menținerea tendințelor actuale, cu ajustări punctuale dictate de constrângeri externe. România continuă să crească economic, dar fără schimbări structurale majore. Relevanța de securitate rămâne ridicată, însă baza industrială și capacitatea decizională evoluează lent.

Riscuri: accentuarea dependenței externe; vulnerabilitate la șocuri economice și geopolitice; erodarea capitalului uman.

6.2 Scenariul „Convergența pasivă”

În acest scenariu, România prioritizează integrarea instituțională și economică, mizând pe convergența graduală cu economiile dezvoltate ale UE. Deși nivelul de trai crește, puterea strategică rămâne limitată.

Limitări: rol marginal în decizia regională; lipsa controlului asupra sectoarelor strategice; dependență de transferuri și decizii externe.

• Scenariul „Proiecția strategică regională”

Acest scenariu, susținut explicit de strategia României 2050, presupune asumarea unui rol activ în regiune, prin: consolidarea securității integrate; reindustrializare strategică; valorificarea resurselor; investiții în capitalul uman; edificarea unui stat capabil și coerent.

Costuri: efort investițional ridicat; necesitatea reformei administrative; asumare politică pe termen lung.

Beneficii: autonomie decizională sporită; influență regională; reziliență economică și strategică.

Evaluarea tendințelor actuale indică o probabilitate mai ridicată de menținere a unui parcurs inerțial de dezvoltare. În absența unor decizii structurale majore sau a unor șocuri externe semnificative, scenariul „Deriva controlată” are, în prezent, o probabilitate estimată de aproximativ 45–55%. Acest scenariu reflectă continuarea creșterii economice, dar fără transformări structurale profunde, menținând vulnerabilități legate de dependențele externe, evoluțiile demografice și capacitatea administrativă limitată.

Scenariul „Convergența pasivă” are o probabilitate estimată de aproximativ 25–35%, fiind susținut de integrarea structurală a României în mecanismele economice și instituționale ale Uniunii Europene. Acest parcurs poate genera convergență economică și socială graduală, însă cu limitări în ceea ce privește autonomia decizională strategică și controlul asupra sectoarelor critice.

Scenariul „Proiecția strategică regională”, deși reprezintă varianta cu cel mai ridicat impact strategic pozitiv, are în prezent o probabilitate estimată de aproximativ 15–25%, deoarece presupune reforme administrative profunde, investiții susținute, coerență politică pe termen lung și consolidarea capacității statului de a coordona politici industriale, energetice, demografice și educaționale într-o logică strategică unitară.

Din perspectivă evolutivă, până în jurul anului 2030, scenariul inerțial rămâne dominant, cu o probabilitate estimată între 50 și 60%, în timp ce convergența pasivă s-ar putea situa între 25 și 35%, iar proiecția strategică regională între 10 și 20%. Până în 2040, probabilitatea scenariului inerțial ar putea scădea spre intervalul 35–45%, pe măsură ce presiunile geopolitice, energetice și industriale vor impune decizii structurale, în timp ce convergența pasivă ar putea crește spre 30–40%, iar scenariul proiecției strategice regionale ar putea ajunge la 20–30%, în funcție de capacitatea statului de a implementa reforme sistemice.

La orizontul anului 2050, distribuția probabilistică ar putea converge spre un echilibru relativ între scenariile principale, cu aproximativ 30–40% probabilitate pentru deriva controlată, 30–40% pentru convergența pasivă și 20–30% pentru proiecția strategică regională, reflectând presiunile structurale ale mediului internațional și limitele inerente ale evoluțiilor bazate exclusiv pe inerție.

În acest context, experiența istorică indică faptul că tranziția către scenarii strategice active nu este generată, de regulă, de evoluții lineare, ci de combinații între presiuni externe, crize regionale sau decizii politice structurale interne. În absența unei astfel de dinamici, statele tind să evolueze natural către scenariul inerțial, chiar și atunci când acesta nu maximizează avantajele strategice pe termen lung.

7. Concluzii

Strategia de dezvoltare a României până în 2050 nu este un exercițiu de anticipare abstractă, ci un răspuns necesar la transformările profunde ale mediului internațional. Într-o lume caracterizată de competiție strategică, fragmentare economică și presiuni demografice, statele care nu își definesc singure traiectoria sunt integrate, inevitabil, în strategiile altora.

România dispune de avantaje structurale semnificative: poziție geografică, resurse energetice și agricole, apartenență la Uniunea Europeană și NATO, relevanță de securitate regională. Aceste elemente creează premisele unui rol regional consolidat. Fără un proiect integrator, însă, aceste avantaje riscă să fie utilizate reactiv, fără a genera putere strategică durabilă și fără a transforma creșterea economică în capacitate reală de decizie.

Conceptul de „Renaștere a Carpaților” oferă cadrul prin care dezvoltarea economică este transformată în capacitate strategică, iar creșterea în influență. Strategia României 2050 propune explicit tranziția de la convergență pasivă la proiecție strategică regională, asumând costurile investiționale, administrative și politice pe care această opțiune le implică.

În logica scenariilor analizate, România se află într-un punct de inflexiune strategică. Tendințele actuale favorizează, în mod natural, scenariile inerțiale, caracterizate prin creștere economică fără transformare structurală profundă sau prin convergență graduală fără autonomie decizională strategică deplină. Tranziția către un rol regional activ nu este imposibilă, dar necesită voință politică susținută, capacitate administrativă funcțională și continuitate strategică dincolo de ciclurile electorale.

În economia geopolitică emergentă, dezvoltarea nu mai poate fi separată de securitate, iar resursele nu mai pot fi analizate exclusiv economic. Energia, hrana, infrastructura, capitalul uman și tehnologia devin simultan factori de prosperitate și instrumente de putere. Statele care controlează lanțurile valorice controlează, în fapt, capacitatea de decizie strategică.

În plan geopolitic, concluziile Munich Security Report 2026 sugerează că sistemul internațional intră într-o fază în care acordurile tranzacționale tind să înlocuiască cooperarea bazată pe principii, iar competiția între centre regionale de putere devine dominantă în raport cu normele universale. Într-un asemenea mediu strategic, statele care nu dezvoltă capabilități proprii robuste – energetice, industriale, alimentare, tehnologice și militare – riscă să devină spații de competiție pentru actorii majori. Pentru România, acest context confirmă necesitatea construirii unui model de dezvoltare care să combine integrarea euro-atlantică cu consolidarea autonomiei strategice funcționale, ca premisă a securității și prosperității pe termen lung.

În acest sens, problema fundamentală a României nu este lipsa resurselor sau a oportunităților, ci capacitatea de a transforma avantajele structurale în putere strategică operațională. Diferența dintre stat furnizor de resurse și stat actor strategic nu este dată de nivelul de dezvoltare economică în sine, ci de controlul asupra deciziei economice, tehnologice și industriale.

În ultimă instanță, miza nu este doar nivelul de dezvoltare economică, ci capacitatea statului român de a decide, de a rezista și de a influența într-un sistem internațional aflat în reconfigurare. Strategia României 2050, construită în jurul ideii de „Renaștere a Carpaților”, reprezintă un răspuns coerent la această provocare istorică, propunând nu doar un model de dezvoltare, ci un model de poziționare strategică a României în noua arhitectură regională și globală.

În absența unei astfel de abordări, România riscă să rămână un spațiu de intersecție geopolitică și economică, relevant pentru strategiile altora, dar cu capacitate limitată de influență asupra propriului destin strategic. În schimb, asumarea unei strategii integrate de dezvoltare, securitate și proiecție regională poate transforma România într-un actor capabil să contribuie activ la configurarea echilibrelor regionale ale Europei secolului XXI.

România nu își va defini locul în lume prin nivelul convergenței economice, ci prin capacitatea de a transforma securitatea, resursele și capitalul uman într-un proiect coerent de putere și stabilitate regională. În acest sens, adevărata miză a orizontului 2050 nu este doar dezvoltarea, ci maturizarea strategică a statului român.

Fără creșterea bunăstării populației, orice progres economic sau geopolitic rămâne fragil. Prosperitatea cetățeanului reprezintă, în ultimă instanță, cel mai solid multiplicator de securitate națională și cel mai eficient antidot împotriva instabilității interne și presiunilor externe.

………………

[1] Prezenta analiză apare public ca urmare a unei solicitări din partea unei persoane dificil de refuzat și se constituie ca o modestă încercare în domeniu. Ea a fost întocmită  și urmărind teze și idei prezentate de-a lungul timpului și de personalități române în domeniu cum ar fi:

– Prof. Anghel Rugină (1913-2008) cu peste 50 de lucrări în domeniul economiei mondiale, finanțelor și teoriei economice. A susținut o abordare economică în care omul e pus în centrul analizei, nu profitul pur. După 1989 a propus un Plan de stabilizare economică și monetară pentru România;

Prof. Ilie Șerbănescu (1942-2021) unul din cei mai vocali și consecvenți critici ai modului tranziției economice adoptat de România după 1989. Gândirea sa se plasează în zona suveranismului economic lucid, nu ideologic;

– Prof. Mircea Coșea (1943-2025) Keynesian moderat, favorabil integrării europene dar critic față de asimetriile interne ale UE. Voce echilibrată și consecventă a realismului economic românesc, situată între liberalismul dogmatic și suveranismul retoric. Gândire matură pentru analiza statelor de rang mediu, aflate la intersecția dintre integrare, dependență și nevoia de autonomie decizională.

– Prof. Dorian Vlădeanu (1955-2024) a încercat să mențină rigoarea teoretică într-o perioadă dominată de improvizație politică și dogmatism ideologic.

Ultimii trei constituie una din cele mai coerente școli de gândire economică critică românească, relevantă azi pentru oricine discută în principal despre: suveranitatea economică, dependența strategică și limitele globalizării pentru statele de rang mediu.

Acestora li se adaugă și Daniel Dăianu (n.1952), membru al Academiei Române, vocea macroeconomică a responsabilității instituționale în România. Se concentrează pe ceea ce este fezabil în limitele sistemului european existent.

[2] Termen propus în articolul publicat de Financial Intelligence, https://financialintelligence.ro/la-107-ani-de-la-edificarea-statului-national-unitar-romania-este-somata-de-istorie-sa-si-scrie-si-sa-realizeze-un-narativ-strategic-puternic-corneliu-pivariu/ , 1 Decembrie 2025.

[3] Creștere economică peste media Uniunii Europene are însă cu un caracter preponderent conjunctural și volatil. Expansiunea a fost susținută în principal de consum intern, fonduri europene și investiții orientate către segmente cu valoare adăugată redusă.

[4] România traversează o dinamică demografică negativă severă, cu implicații directe asupra securității economice și strategice. Populația rezidentă a scăzut de la peste 22 milioane de locuitori în 1990 la aproximativ 19 milioane în prezent, iar proiecțiile indică o continuare a declinului până sub 16 milioane către 2050. Rata totală de fertilitate s-a menținut în ultimul deceniu în jurul valorii de 1,3 copii/femeie, mult sub pragul de înlocuire generațională. În paralel, circa 5 milioane de cetățeni români – preponderent persoane apte de muncă – trăiesc și lucrează în alte state ale Uniunii Europene, ceea ce a condus la reducerea cu peste 20% a populației active interne față de începutul anilor 2000. Acest cumul generează efecte economico-securitare structurale: restrângerea bazei fiscale, deficit de forță de muncă în sectoare critice, presiune crescută asupra sistemelor de pensii și sănătate și diminuarea capacității statului de a susține eforturi industriale, de apărare și reziliență pe termen lung.

[5] Pentru detalii vezi și https://financialintelligence.ro/safe-pentru-romania-oportunitate-strategica-sau-absorbtie-fara-viziune-opinie-corneliu-pivariu/

[6] România dispune de un profil de resurse naturale relativ diversificat la nivel european, dar caracterizat mai degrabă prin echilibru structural între tipuri de resurse decât prin dominanță absolută într-un sector singular. În domeniul energetic, România deține unele dintre cele mai importante rezerve de gaze naturale din Europa Centrală și de Est, cu resurse geologice estimate la circa 615 miliarde m³ și rezerve sigure de aproximativ 150 miliarde m³, ceea ce explică gradul relativ redus de dependență de importuri comparativ cu media UE (unde peste 65% din consumul de gaze provine din import).

În agricultură, România se situează între statele majore ale Uniunii Europene: deține aproximativ 8,1% din suprafața agricolă totală a UE (locul 5 ca suprafață), dar generează doar circa 4% din producția agricolă europeană, ceea ce indică un deficit structural de productivitate. În același timp, țara exploatează aproximativ 13,4 milioane hectare teren agricol și se situează între principalii producători agricoli europeni, deși randamentul/ha rămâne sub nivelul statelor occidentale.

Din punct de vedere mineral, România dispune de rezerve semnificative de metale neferoase și metale prețioase. Zăcământul aurifer Roșia Montană este estimat la peste 300 tone aur și circa 1.600 tone argint, fiind unul dintre cele mai mari depozite aurifere din Europa continentală. În același timp, depozitul de cupru Roșia Poieni este al doilea ca mărime din Europa, cu aproximativ 1,5 miliarde tone minereu. Rezervele oficiale de aur ale BNR sunt de aproximativ 103–104 tone, reprezentând circa 0,34% din rezervele oficiale mondiale.

La nivel structural, România are un avantaj comparativ rar în UE prin combinația simultană de resurse: hidrocarburi, cărbune, uraniu, suprafață agricolă extinsă și fond forestier important (aprox. 25% din teritoriu), ceea ce reduce dependența energetică externă comparativ cu multe state europene. Totuși, în majoritatea segmentelor, România nu se situează pe primele locuri europene absolute (ex. agricultură – locul 5 ca suprafață; producția de cărbune dominată de Germania și Polonia), ceea ce confirmă statutul său de stat cu resurse diversificate, dar fără monopol strategic pe o resursă majoră la scară continentală.

În ansamblu, poziția României în UE poate fi caracterizată drept una de stat cu resurse multiple de nivel mediu-ridicat, cu potențial strategic ridicat în cazul combinării acestora cu creșterea productivității tehnologice și industriale.

[7] Datele Eurostat indică faptul că diaspora românească se situează între aproximativ 4 și 5 milioane persoane, dintre care o proporție semnificativă se află în segmente de vârstă activă și calificată. Experiența statelor central-europene arată că programele selective de repatriere pot avea impact dacă sunt concentrate pe sectoare strategice. De exemplu, Polonia și statele baltice au utilizat pachete mixte (facilități fiscale, programe de relocare, granturi pentru antreprenoriat și integrare rapidă în piața muncii), cu rezultate măsurabile în sectoarele IT, inginerie și cercetare.

Pentru România, un program realist ar putea viza atragerea anuală a 30.000–50.000 specialiști din diaspora, prin pachete integrate care să includă facilități fiscale temporare (3–5 ani), programe dedicate pentru antreprenoriat tehnologic și scheme accelerate de integrare profesională. Chiar și atingerea nivelului inferior al acestui interval ar reduce presiunea deficitului de forță de muncă calificată în sectoarele strategice în decurs de un deceniu.

[8] Rata fertilității în România se situează în jurul valorii de 1,6 copii/femeie în ultimii ani, sub pragul de înlocuire generațională (2,1). Experiența europeană indică faptul că măsurile pur financiare au impact limitat dacă nu sunt corelate cu stabilitatea economică, accesul la locuire și infrastructura socială. Franța și statele nordice au obținut cele mai bune rezultate prin pachete integrate care includ sprijin financiar direct, rețele extinse de servicii de îngrijire timpurie și politici active de echilibru muncă–familie.

Pentru România, un program eficient ar necesita menținerea unui pachet stabil pe termen lung (10–15 ani), cu cost bugetar estimabil la aproximativ 1–1,5% din PIB anual, dar cu efect multiplicator asupra pieței muncii și sustenabilității sistemelor sociale. Stabilizarea fertilității în intervalul 1,8–1,9 copii/femeie ar reduce semnificativ ritmul declinului demografic pe termen lung.

[9] Deficitul de competențe în sectoarele tehnologice și industriale reprezintă o limitare structurală a competitivității economice. În Uniunea Europeană, deficitul de specialiști IT este estimat la sute de mii de poziții neocupate anual, iar România se confruntă simultan cu deficit de specialiști în industrie, energie și infrastructură critică.

Un obiectiv realist pentru România ar fi creșterea ponderii absolvenților în domenii STEM și tehnice aplicate către 30–35% din totalul absolvenților de învățământ superior până în 2035, concomitent cu dezvoltarea învățământului dual și tehnologic. Experiența Germaniei și a Coreei de Sud arată că investițiile constante în educația tehnologică și profesională pot susține competitivitatea industrială și reziliența economică pe termen lung.