Trădarea și lepădarea – două căderi, două destine (opinie Marian Murguleț)

Am pășit în Săptămâna Pătimirilor.

Unii îi înțelegem rostul și ne vom adânci în rugăciune. Alții nu-i cunosc semnificația și nici nu simt nevoia să o caute. Fiecare e liber să aleagă.

Dar poate că s-ar cuveni ca toți să reflectăm, măcar o clipă, la două gesturi esențiale care au înconjurat Crucea: trădarea lui Iuda și lepădarea lui Petru.
Par asemănătoare. Ambele l-au rănit pe Hristos. Ambele au fost făcute de oameni apropiați.

Și totuși, sunt lumi întregi între ele.

Trădarea e căderea în fața ispitei. Ea nu rănește doar sufletul, ci distruge temelia încrederii. Ea rupe țesătura încrederii, acel fir invizibil care leagă conștințele între ele.

Iuda nu L-a negat pe Iisus din frică, ci L-a vândut din dorință. Pofta de bani, poate pofta de control, de putere, de sens personal. Trădarea e o alegere. Rece, lucidă, raționalizată. Nu vine din frică, ci din interes.
Și, cel mai grav, trădarea nu mai caută iertare. Își trage singură moartea.

Lepădarea e slăbiciunea în fața fricii. Ea rănește sufletul.
Petru n-a dorit niciodată să-L vândă pe Iisus. Dar în fața amenințării, a fost cuprins de teamă. S-a lepădat, de trei ori. Nu pentru că nu-L iubea, ci pentru că nu a fost destul de tare.

Dar a plâns. Cu amar. Și s-a întors.

Trădarea caută monede. Lepădarea cere iertare.

Trădarea rupe. Lepădarea poate reface.

Trădarea e capătul. Lepădarea e o cruce cărată înapoi.

Poate că și noi, în viața de zi cu zi, ne trădăm sau ne lepădăm unii pe alții.
Poate că vindem/tranzacționăm încrederea celuilalt, sau poate doar tăcem de teamă.
Dar între cele două e o punte de lumină: căința.

Iar căința naște iertare.

Iertarea renaște sufletul.

Acolo unde moartea părea că a biruit, doar iubirea mai poate învia.

În această perioadă în care vom fi toți chemați să facem alegeri, poate că cel mai important ar fi să ne întrebăm nu doar ceea ce decidem, ci cum ne raportăm unii la alții – cu responsabilitate, cu frică sau cu iubire.

Autor: Marian Murguleț