A venit mult-mediatizata rocadă, dar trece. PSD preia greul guvernării; puterea de decizie mai exact. În acest timp, PNL încearcă din răsputeri să mai prindă niște procente în semi-opoziție. Este motivul pentru care nu vom vedea cine știe ce nume „grele” la ministerele liberale, dar și motivul pentru care rotativa asta nu e doar un joc de „dă-mi și mie țara să mă joc cu ea nițel”. Rocada aceasta, prost comunicată și aproape să fie pierdută între proteste, are sens pentru partidele din coaliție și chiar face bine, arătând o tranziție pașnică de putere într-o țară europeană aflată la marginea unui război cu implicații globale.

Cine mai supără Brătienii?

PSD și PNL. USL a apărut în cu totul alte circumstanțe și nu merită comparație cu ce se întâmplă acum, oricât a încercat opoziția să traseze paralela. Dar deși împart coaliția într-o formă de uniune națională de tip l’ancien régime, interesele celor două partide sunt diferite, pentru că PSD a reușit să rămână valabil propriului electorat, ba chiar să se reformeze, pe ici, pe colo. PNL rămâne în umbra președintelui Iohannis.

Chiar dacă pare că, odată numirea lui Marcel Ciolacu premier, Klaus Iohannis intră în obscuritate politică (a Lame Duck President, cum spun americanii), realitatea este cu totul alta. Cu domnul Ciucă retras la Senat, președintele rămâne principalul vector de imagine al PNL. Acest lucru nu se va schimba până la alegerea unui candidat la Președinție, indiferent cât și-ar dori-o alte facțiuni liberale. Domnul Iohannis va juca acum poate ca pe vremea domnilor Dragnea și Ponta. Va fi multă țopăială politică, neîncetată, pentru că liberalii vor oferta un stil de viață diferit de PSD și alte partide.

În următoarea perioadă, PNL va încerca un soi de rebranding, chiar dacă moaștele președintelui Iohannis vor rămâne la vedere și în plin festival de pupat. Liberalii vor încerca să convingă lumea că nu sunt la putere – nu real, de fapt; că la fel cum USR a renunțat la putere în fața tăvălugului social-democrat, de altfel corupt și rău, la fel și ei nu au avut de ales și acum sunt unicul lucru care mai ține România pe o cale cât-de-cât democratică. Dacă acceptăm faptul că partidele românești sunt actori raționali și predictibili, atunci ăsta ar fi jocul lor. Ar încerca să răspundă la partea de „PNL-PSD aceeași mizerie” și să arate că ei sunt conservatori cu ștaif, față de AUR. Ei trebuie să se depărteze de PSD, dar și de polul USR-PMP(-FD). Bref, se vor izola în excepționalismul liberal, probabil fără să-i creadă cineva, dar cu ideea că ei au experiența să afecteze viitorul țării în 2024.

La vremuri noi, pesediști noi

În România, realitatea este că exista PSD și există alte partide politice. În ultimii ani, PSD a fost Kingmaker pe scena politică pentru că a fost singurul partid care ținut în jur de 30% din electorat.

Această treime (din cei care votează, adică o treime din cei vreo 45%, adică PSD are vreo 15% dintre români, de fapt) sunt departe de ultra-conservatori sau ceea ce s-ar numi extrema dreaptă într-o veche optică. Și social-democrații sunt conservatori, dar anumite realități i-au împins spre centru și s-au depărtat de ideile aproape neo-conservatoare ale domnilor Ponta și Dragnea. Cei doi simțeau că e o pâine acolo de mâncat și au crescut, inițial, partidul cu ele. Românii nu sunt nici de stânga, nici de dreapta, ci conservatori care așteaptă servicii sociale complete, fără să fie mânați de vreun patriotism economic (i.e. plata taxelor). Nici libertarieni nu sunt, pentru că ar folosi arme de foc doar pentru a-și proteja pensia. Românii urăsc corporațiile, nu înțeleg sistemul bancar și cultural consideră sarmalele exclusiv turcești, nu și românești. La întâlnirea între comunism, Balcani și corupție stă poporul român, coborât din daci liberi, altfel olteni.

Și dacă vă mai aduceți aminte, sloganurile pe timpuri la PSD erau „Mândri că suntem români,” „Îndrăznește să crezi în România” sau „România merită mai mult.” Pandemia și crizele generate de războiul din Ucraina au întărit conservatorismul, în timp ce PSD-ul se reîntregea după era Dragnea și se reforma spre centru, într-o măsură. A fost inclusiv reevaluat de familia socialistă europeană, ca între tovarăși, în timp ce acel electorat pe care l-am putea numi peremist sau ultra-conservator, doar gâdilat de PSD, era uitat.

Poate nu s-a înțeles acest aspect, dar AUR crește cu electorat furat de la toată lumea, indiferent că stânga sau dreapta. PSD a scăzut mult mai puțin, ba chiar s-ar putea spune că a rămas relativ constant, în jur de 30%, acolo unde USR și PNL au pierdut în draci. Practic, oricât s-ar clama „aceeași mizerie” PSD-PNL, dezamăgirea în liberali e mult mai mare, iar în useriștii care scandează asta este maximă.

Venirea la putere nu se poate spune că îi ajută pe pesediști, mai departe de beneficiile puterii. Ca imagine și intenție de vot, este foarte probabil să scadă, în timp ce așa-numita dreaptă, extrem de mărunțită, crește. Hai s-o spun altfel, pe linia progresiști-conservatori. În 2024, stârnit și de cursa după putere, va exploda conservatorismul extremist și populist. PSD se va prezenta mai degrabă pragmatico-centrist, cu vagi urme de populism adecvate campaniilor electorale. Este cel mai apropiat partid, din punctul ăsta de vedere, cu principala cohortă socială, decrețeii, la vot. De altfel, pe ea se bat mai toate partidele, poate cu excepția USR. Și sunt destui cât să ajungă la toată lumea.

În goana după AUR, ați trezit un balaur

Venirea PSD la putere este cea mai bună veste pentru celelalte partide, pentru că toată lumea urbană și educată știe social-democrații de „răi”. Partidul Social-Democrat la putere înseamnă polarizarea dreptei, chiar dacă partidele componente nu se vor înțelege vreodată. Avem, de la centru dreapta la extremă, USR, PNL, FD, PMP, AUR, plus nebunii recenți: republicanii, ăia de la ARCA și ce o mai scuipa AUR în drumul său spre 25-28% în 2024.

Nici nu se va înregistra că PNL e la putere, probabil că miniștrii liberali vor avea ordin să comunice doar pe anumite subiecte, utile partidului în 2024. Prin comparație, ca miză, liberalii vor avea potențial mai mare de creștere, pe spuza PSD, față de cât au reușit social-democrații invers. De altfel, nu se uită nimeni la ce a făcut Ciolacu prin partid sau că a împăcat capra cu varza, ci cât se compară cu alți premieri (Dăncilă, Ponta, Năstase sau, în mintea unora, Dragnea). Or situația, chiar în fiecare dintre cazuri, este diferită total. Nici cu domnul Ciucă nu poate fi comparat, deși se apropie mai degrabă.

În AUR, situația e bună pentru că premierul PSD înseamnă că ai crediblitate în atacuri. Chiar și cu Ciucă premier, nu-ți venea să ataci un general de armată cu istoric în Irak și Afganistan. Poți ataca coaliția per total, dar cu Marcel Ciolacu ai oportunități maxime. Îl compari cu cine vrei tu și nu contează ce a făcut în interiorul partidului. Mult mai important, degeaba își construiește imaginea de om de stat, dacă electoratul n-o crede și preferă un Simion de tip Robin Hood împotriva puterii.

Cu părere maximă de rău, AUR este de mult principalul partid de opoziție din România. De altfel, a strâns o mulțime de oameni care n-ar mai fi votat vreodată, dezamăgiți în actuala clasa politică. Printre ei, nu toți nebunii își vor găsi loc, iar principala temă a lui George Simion în 2024 va fi să transforme partidul din anti-sistem într-unul de establishment, în timp ce-și păstrează imaginea de bad boy. Practic, să arate că AUR este noul PNL: PSD, dar altfel. Asta va fi foarte greu și va implica scoaterea actualelor provocări la conducerea sa în afara partidului (sau să-i trimită pe la Bruxelles). Este clar că va pierde din electorat, aceia se vor duce spre Șoșo și partidele ante-menționațe, dar va păstra grosul electoratului suveranist. Este mai mult decât PNL sau USR, dar principalul vinovat sau inamic va fi PSD, în regula de aur: ataci pe cel în locul căruia vrei să fii. Pentru AUR, asta e PSD.

Și totuși, în noua optică conservator-progresistă, se va găsi vinovatul de rezervă care n-a făcut destul pentru România. Reflexul va fi acela de „huo!”, într-un an în care PSD are șansa, de la Ion Iliescu încoace, să câștige Președinția. Din această perspectivă, ideea unei finale AUR-PSD este atrăgătoare social-democraților, dar trebuie să ne gândim ce se va întâmpla până atunci (alegerile fiind in noiembrie-decembrie): internele la PNL, vina la PSD; șanse de momente tip „10 august”, plus mișcări sociale dure, cu proteste care vor face greva profesorilor să pară o glumă. Toți, absolut toți porniți împotriva PSD, ca răul absolut. Masochist să fii și nu vrei Guvernul; d-apăi să candidezi cu bagajul ăsta la Președinția României.

Când te gândești că maximum 10% separă AUR de PSD și că nu există niciun alt partid sau alianță care să se apropie de ei (USR+PMP+FD ajunge la maximum 15%, adică voturile PNL în zile bune), discuția pierde importanță. Și nici nu poți spune că PSD vrea turul doi al prezidențialelor cu AUR. Doamne ferește! PSD și-ar dori un tur doi cu PNL sau cu cineva care NU poate mobiliza forțe similare cu ei. Nu vorbim despre Iliescu vs. Vadim, e o situație complet nouă în care PSD vrea să fie „vocea rațiunii”. Acolo a ajuns democrația românească!

Domnul Ciolacu trebuie să gestioneze vreo trei sau patru provocări sociale majore, în fruntea unui partid pe care l-ar fi reformat și adus pe linie europeană. Va fi tocat mărunt de absolut toată lumea, va fi atacat de opoziție și chiar de putere, va pierde la procente câte n-a adus PSD-ului.

La euro-parlamentare, lumea se va îmbulzi împotriva PSD (și PNL). Românii vor băga AUR în Parlamentul European; și USR, care trăiește din posturile europene. La locale, se va vota mai degrabă negativ primarilor în funcție, aici având mai degrabă AUR de câștigat, iar USR de pierdut (cam tot). În fine, candidații la prezidențiale vor face show la parlamentare, încercând să urce alegerile la care nu dorește nimeni să voteze, văzându-le fără miză. Iar apoi, tătuca, dorința finală, prezidențialele, cu electorate obosite și polarizate la maximum: cine va fi președinte? Strict matematic, știm deja. Rămâne de văzut dacă trendul ultimilor 20 de ani și votul negativ anti-PSD se va păstra, în condițiile date.

Notă: Mă numesc Mihnea Dumitru şi sunt analist politic și scriitor de SF-uri. Sunt specialist în imagine, auto-declarat „anti-consultant” politic prin presă. Am studii în Coreea de Sud, Canada, Marea Britanie și un plagiat încă nedovedit pe un doctorat în științe politice la Universitatea din București. M-am întors în țară, din păcate, în 2005.