Un război ruso-ucrainean, adică unul fratricid slav, pentru teritoriile din jurul fluviului Nipru, pentru Marea Azov, pentru câmpiile din nordul Mării Negre sau pentru orice teritoriu de oriunde ar fi inedit privind istoria și cultura comună a celor două state cu capitalele la Moscova și Kiev. Dacă Rusia ar ataca Ucraina militar, acest act ar consemna și sfârșitul milenar al lumii slave, adică ar fi o victorie târzie, revanșardă, pentru toate popoarele care au luptat fără succes împotriva frăției slavilor în ultimele două mii de ani. Pentru că marea putere a acestui neam slav stă tocmai în unitate și în fraternitate, asta în ciuda încercărilor permanente religioase, militare, ideologice sau culturale de a-i cuceri prin divizare.
Lumea slavilor, acolo între ei, a fost construită astfel încât să nu existe nici conflicte reale și nici vreo formă de naționalism. Chiar și Boris Elțîn, primul președinte postcomunist al Rusiei și fondator al naționalismului actual din spațiul rusesc, încă de dinainte de căderea Uniunii Sovietice din 1991, în planurile sale nu concepea vreo competiție sau vreo despăgubire financiară reciprocă, și cu atât mai puțin vreun conflict, între ceea ce el numea a fi “surorile cele mai bune”, fiind vorba desigur despre Rusia și Ucraina.
Nimeni, niciun slav, nu ar putea să-și imagineze, să subscrie sau să-și asume un conflict militar Moscova-Kiev, pe vreo miză oricât de fabuloasă. Acest scenariu al crimei colective, evident inoperabil, ar putea fi însă crezut doar de cineva din afară, de cineva total străin de cultura lor. Asta nu înseamnă că slavii ar fi pașnici cu toată lumea, din contră, căci toate hărțile cronologice ne arată explicit agresiunea lor nesățioasă spre toate punctele cardinale. Extinderea teritorială slavă permanentă din ultimele două milenii are ca logică politică chiar această atitudine ambivalentă, de pace cu ai lor și război nemilos cu tot restul lumii, pentru o gubernie cât mai mare.
Dar, ce e de știut, slavilor li s-a spus permanent și obsesiv, spre fericirea acestora, că toate cuceririle din veacurile vechi sunt pentru ei toți, spre tihna și folosul tuturor, al lor și al generațiilor slave nesfârșite care au să mai vină. Niciun alt neam nu a mai reușit această performanță ideologică, să poată convinge un țăran, un preot de țară sau pe un potcovar, care deși nu au ieșit niciodată nici măcar din satul lor, că stăpânesc alături de frații lor slavi tot atât cât poate merge Soarele pe zi, cât n-ar putea vedea cu ochii. Adică ar fi tot al lor, iar slavilor li se cuvine de drept chiar tot Pământul, de la un capăt la altul.
Dar, trebuie să știm, spre deosebire de occidentali sau de alte neamuri, slavii au avut în toate timpurile în proprietate comună toate câmpiile, râurile, morile de cereale, joagărele și pădurile stăpânite de ei. Conceptul de colhoz, care preexista venirii comunismului în spațiul slav, a ajutat la înțelegerea filozofiei simple, cum că împreună cu frații din același neam se poate stăpâni întreg Pământul care îi poate hrăni pe toți cei ai lui Hristos. Deținerea bunurilor de uz obștesc de către toată lumea, nu numai de către seniorii avuți, alături de egalitatea în drepturi a tuturor membrilor societății indiferent de statutul social, de avere, de sex, de rang politic sau religios, fiind în toate spațiile slave cutumă sfântă și lege obligatorie. Prin excepție față de tot restul lumii care se inspira din misoginismul dreptului roman, în societatea slavă femeile și bărbații au avut întotdeauna drepturi egale.
Gestionarea colectivă a unui teritoriu, într-un consens aprioric contractual misterios, fără vărsare de sânge și conflicte între “frații slavi”, purtând chiar numele de “Mir“, care e un termen complex ce definește lumea, adică însăși armonia universală și în mod neapărat pacea. Astfel, studiind și înțelegând perfect psihologia slavă, după o lungă și fundamentată documentare științifică în bibliotecile din Londra și Paris, Vladimir Ilici Lenin cu tovarășii săi realmente intelectuali, Troțki, Buharin, Zinoviev, Kamenev etc, pentru a lua puterea în Rusia printr-o revoluție de succes, au adoptat ideea sintetică a comunismului și a păcii.
Pentru a înțelege acest mod de gândire slavă colectivistă, privind bunurile de uz comun, să ne aducem aminte chiar ultimul eveniment istoric mai recent, din februarie-martie 2014, când Crimeea toată și orașul federal Sevastopol au trecut de la administrare ucraineană la cea rusească. Cu uimire, am văzut toți atunci o preluare pașnică foarte ciudată de la slavi la slavi, fără să se tragă nici măcar un glonț. Imaginile transmise prin mass-media arătau, ca violență maximă, cum cele două tabere trăgeau de o ușă, a intrării Consiliului Miniștrilor din Crimeea. Căci slavii, printr-o cultură aparte imposibil de înțeles din exterior și în mod special dinspre cultura occidentală, nu pun preț pe bunurile comune dacă sunt folosite tot de către slavi de-ai lor. Doar dacă agresorii din Crimeea anului 2014 ar fi fost externi, din alte neamuri și popoare, situația ar fi escaladat sângeros și ar fi arătat cu totul altfel.
Să ne aducem aminte numai de o altă ocupare a Crimeei, de către puterile aliate franceze, engleze și otomane din anul 1856, și cu câtă îndârjire au luptat acolo slavii țarului Nicolae I timp de trei ani grei. Identic s-au petrecut lucrurile și 85 de ani mai târziu, când slavii i s-au opus Wermachtului lui Adolf Hitler, cu tot cu soldații săi îmbrăcați impecabil în uniforme Hugo Boss. Germanii, deși îl aveau acolo pe cel mai celebru general al lor care cucerise Franța cu doar un an în urmă, pe Erich von Mainstein, după opt luni de asediu inutil al Sevastopolului, au fost nevoiți, ca ultimă soluție, să aducă cele mai mari tunuri care se construiseră vreodată în lume până atunci, pentru a-i înfrânge pe slavi.
Germanii au reușit atunci să cucerească întreaga Crimee doar după ce au pisat Sevastopolul pe fiecare metru pătrat apărat de slavi, cu uriașele lor tunuri Dora și Gustav, care trăgeau cu obuze de câte 7 tone, și doar după ce frontul de luptă a devenit precum suprafața Lunii. Mai târziu, deși recucerită cu greu de Moscova de la germani, Crimeea a fost dată gratis în cadrul frățesc al Uniunii Sovietice, Republicii Sovietice Socialiste Ucrainiene ce avea capitala la Kiev, printr-o simplă reorganizare administrativă, prin semnătura unui fost țăran din Kursk devenit secretar general al marelui partid conducător, al slavului Nikita Hrusciov. Căci, ca de la slav la slav, daniile de bunuri comune, în același neam, sunt permise pentru că sunt și morale.
S-ar putea spune, privind cifrele, că slavii sunt astăzi cel mai vechi și mai mare neam istoric al Europei. Polonezii, cehii, slovacii, croații, muntenegrenii, slovenii, macedonenii, sârbii, bulgarii, bosniacii, ucrainienii, belorușii și rușii sunt toți din marea familie slavonă care domină Europa Centrală de mai bine de 1500 de ani. Dar aceștia, printr-o înțelegere tacită între ei, nu luptă unii împotriva altora, ba chiar se solidarizează când unul dintre ei este amenințat din exterior. Astfel ne putem explica de ce președintele ales al Croației slave, Zoran Milanovici, în urmă cu doar o lună, a criticat dur politica administrației Biden din Ucraina, deși țara sa e membru NATO din aprilie 2009.
În aceeași solidaritate slavă, Serbia, pentru care Rusia a început Primul Război Mondial în 1914, face acum an de an antrenamente militare comune sub comanda Kremlinului, iar Belarusul e aliatul cel mai fidel al Moscovei. Bulgaria, sora slavă din sudul Dunării e mereu reticentă în a da vreun ajutor, cât de mic, Statelor Unite pe zona Europei de Sud-Est, așa cum Cehia, prin președintele său Miloš Zeman, ca primul președinte ceh ales prin vot direct în anul 2013, nu pierde nicio ocazie să condamne public politicile Washingtonului.
Polonia, una dintre cele mai mari țări slave, cu 38 milioane de locuitori, are și ea derapajele sale nationalist-suveraniste, adesea în contra curentului cultural occidental, exersând o filozofie oficială apropiată mult prea mult de noua ideologie postcomunistă a Kremlinului. Varșovia, deși sprijină oficial SUA și NATO în toate demersurile de a ține Rusia la distanță, face obiectul unor suspiciuni de fidelitate. Există analiști, desigur occidentali, care consideră că Polonia are doar o atitudine pragmatică, de a se folosi maxim de ajutorul financiar american pe timp de pace, fără a fi partener absolut sigur în cazul unui conflict concret Moscova-Washington.
Aici nici nu mai adăugăm că exită un mental colectiv rezidual al spațiului polonez, mai ales la nivelul generațiilor de peste 40 de ani, după o apartenență continuă timp de aproape jumătate de secol la “Tratatul de la Varșovia”, al fostelor state satelit ale Moscovei dintre anii 1955 și 1991, care era o alianță militară solid motivată ideologic chiar împotriva Statelor Unite ca “ dușman al democrațiilor populare din Est”. Mai mult, parteneriatul foarte strâns al Poloniei cu Ungaria condusă de mult prea rebelul și mai nou chiar “filorusul” Victor Orban, ridică alte semne de întrebare privind perspectivele sigure Euro-Atlantice, cultural cosmopolite, ale Varșoviei.
Pentru a înțelege slavii ar trebui să ne aplecăm mai mult asupra culturii lor, asupra precedentelor istorice majore și să vedem cum funcționează aceștia mental, atât la nivel de decizie statală cât și individual. Stim despre slavi că au o conduită unitară performantă în ceea ce privește războiul, că le place lupta până la epuizare și că au câstigat într-un fel sau altul toate confruntările militare ale istoriei. Așa cum știm că sunt sentimentali, superstițioși, necompetitivi, indeciși și lenți în decizii, așa cum sunt mult prea adesea niște idealiști melodramatici. Știm că grecii, germanicii, scandinavii, perșii, turcii selgiucizi, arabii, chinezii, japonezii și toți latinii i-ar fi vrut în istorie pe slavi înfrânți, că au încercat adesea alianțe, campanii și războaie împotriva lor, și astfel că sunt de temut în confruntările cu oricine. Mai știm despre slavi că își pot schimba peste noapte aliatul sau partenerul, mai ales dacă se simt înșelați în promisiuni sau tratate.
Ce e cert, e că de la slavi nu a putut lua nimeni niciodată nimic, ei fiind martorii supraviețuitori ai dispariției tuturor imperiilor, adesea prin contribuție directă, de la cel roman, mongol și bizantin, la otoman, habsburgic, austro-ungar, francez, englez, italian sau japonez. A te băga într-un război cu slavii, sau să te crezi aliat doar ai unora dintre ei, fără să-i cunoști în psihologia și în cultura lor suficient, fără să ai o putere militară și politică de 4-5 ori mai mare decât a lor, fără să ai tot restul lumii drept aliat, e un demers foarte riscant, pentru că la conflicte externe ei se pricep foarte bine.
Economic, organizațional, tehnologic, energetic și logistic militar, slavii au avut și au permanent un retard temporal față de ultimul lor dușman din ultimele două secole: Occidentul. Dar atunci când se pornesc militar, slavii sunt dovediți invincibili. Atât Napoleon Bonaparte cât și Adolf Hitler au simțit cu durere capcana slavonă în care au căzut, ca o răzbunare crudă a celui mai vechi neam al Europei, după ce acești lideri grozavi ai timpurilor lor își mânaseră inutil teribilele armate cu milioane de soldați înspre Est, înspre locul de origine al slavilor, spre a-i înfrânge. Dar și francezii și germanii au fost ei înșiși înfrânți, capitalele lor Paris și Berlin devenind, în mod ironic, teatre de defilare pentru slavii învingători.
Slavii nu se luptă între ei, își zic toți frați și cei mai mulți respectă cultural canoanele religioase inspirate din funcționarea mănăstirilor lor catolice (pentru slavii de Vest: polonezi, cehi, slovaci etc), sau creștin ortodoxe de rit bizantin ( ucrainieni, ruși și bieloruși, pentru cei din Est), ca modele educaționale de conduită, așa cum respectă și multe din cutumele vechilor religii animiste de dinainte de creștinarea lor de acum mai bine de o mie de ani. Sunt și cruzi, desigur, dar în niciun caz nu sunt astfel cu neamul lor, ci cu oricine altcineva din exterior, pe care îl vânează și-l chinuiesc cu răzbunare după ce îl înving, imaginându-și că duc la bun sfârșit o pedeapsă a dreptății divine, hotărâtă dinainte și pentru care slavii au fost aleși. Misticul lumii slave limitează cruzimea doar la relația cu dușmanul de la graniță sau la cel atacator de oriunde, care de regulă este diferit, e de altă religie (avari, huni, tătari, scandinavi, turci, francezi sau germani) sau are o altă cultură și vrea spre gloria sa teritorii slavone.
Ce vedem astăzi pe toate canalele de știri pare a fi doar o altă capcană a slavilor, una care a mai funcționat în istorie în același mod, prin care își atrag cu abilitate adversarul în mrejele lor complicate spre a-l slăbi și ucide.
Mulți analiști cred în analize superficiale că slavii sunt cruzi în general, cu toată lumea, și l-au găsit ca exemplu reprezentativ al acestei teorii pe nemilosul Stalin, care își sacrifica mereu concetățenii, tovarășii de partid, rudele sau prietenii, chiar și fără motiv. Așa cum a sacrificat și zeci de mii de slavi polonezi în pădurea Katin. Dar Iosif Visarionovici Stalin, ca lider absolut al lumii sovietice între 1924 și 1953, nu avea nimic slav, ci era gruzin ( georgian), iar pe numele său adevărat se chema Dugașvili. Stalin fiind doar un nume politic de scenă, purtat conspirativ tocmai pentru a-i deruta pe slavi.
Mai mult, Uniunea Sovietică în ansamblu și la nivelul puterii, pe care Stalin o conducea tiranic, nu era numai slavă, ci un conglomerat neomogen de etnii și naționalități non slave, un mix cultural care avea în componență mai toate trăsăturile lumii. Lenin concepuse Uniunea Sovietică la începutul secolului XX cu drepturi egale pentru toate republicile componente, cu aceiași putere de vot fiecare în biroul central de la Kremlin. Astfel, majoritare în deciziile URSS erau republicile non-slave, care erau de patru ori mai multe. În general, cunoscând doar monografiile conducătorilor slavi, nu putem formula astfel o concluzie privind cruzimea față de supuși, pentru că cei mai mulți dintre ei nici nu au fost de fapt slavi. Chiar și Ivan cel Groaznic, ca exemplu excentric de cruzime, știut din cronici pentru masacrarea Novgorodului cu zeci de mii de victime, era fiul lituaniencei Elena Glinskaia și nepotul grecoaicei Sofia Palaiologhina, fiind considerat prea puțin ca fiind din neamul slav.
Oricum sacrificiul în cultura slavă nu este ceva de evitat, așa cum nu e nici distructiv și nici insurmontabil, ci are valoarea unei anunțate reînvieri multașteptate, purificatoare, desigur benefice, ceea ce face ca orice moarte să nu fie văzută ca o tragedie, ci ca pe un act divin de dreptate. Dar ca regulă slavii pe slavi nu îi ucid, ci îi iartă, își impart toți măncarea și terenurile, chiar dacă sunt mai tot timpul într-o sărăcie contagioasă. Căci slavii nu sunt competitivi și nici performanți, ci fataliști, exersează asceza adesea și cred că trebuie să se chinuie cât mai mult pentru a fi iertați de păcate și mântuiți. Puterea slavilor și stăpânirea lor teritorială îmdelungată, pe care au tot extins-o în ultimele secole, este plecată ca izvor chiar dintr-o abordare fraternă, a păstrării unei empatii sentimentale pentru cei de același neam și sânge. Divide et impera în lumea slavă nu funcționează și orice încercare de a-i separa pe slavi sau de a-i face să se lupte unii împotriva altora, din câte cazuri a consemnat istoria, s-a terminat cu unirea lor și mai solidă împotriva străinilor.
De fapt tactica Rusiei de astăzi, ca vârf de lance slavă, se pare că e tocmai aceasta, să simuleze o luptă cu sora sa Ucraina pentru ca la sfârșit, după ce dușmanii săi vor fi epuizați de cheltuieli și asteptări sterile, unitatea lor și chiar a tuturor slavilor de la Praga la Vladivostok, de la insulele Komsomolets la Sevastopol, să fie și mai puternică decât înainte. Tot conflictul pe Ucraina e o operațiune atent gândită, de renaștere a slavismului. Iar ce vedem astăzi pe toate canalele de știri pare a fi doar o altă capcană a slavilor, una care a mai funcționat în istorie în același mod, prin care își atrag cu abilitate adversarul în mrejele lor complicate spre a-l slăbi și ucide.
În 20 iulie 1944, Benito Mussolini, conducătorul fascist al Italiei între 1922 și 1944, care-și trimisese deja sute de mii de soldați să lupte inutil cu slavii, îl vizitează pe aliatul său nazist Adolf Hitler la cartierul militar general german „Wolfsschanze”, din Prusia Orientală (actualmente în Polonia). Stenogramele întâlnirii au consemnat că dictatorul Italian ar fi spus: ” – Rusia e periculoasă chiar și fără să facă ceva, ne distruge doar prin însăși întinderea ei. Poate reușim să oprim cumva războiul din Est!”. Era oricum prea târziu, ambii căzuseră deja în capcana veche slavonă, Germania și Italia erau deja ruinate economic și militar, iar slavii toți renășteau și se regăseau împreună sub stindardul fratelui lor mai mare, al Kremlinului. Lecția de atunci pare că a fost uitată de toată lumea, căci slavii par să fi pregătit astăzi o nouă capcană pe care nu o vede chiar nimeni.
Autor: Ştefan Jicol
| Știri BVB