Radu Bumbacea, triplu olimpic internațional în matematică și filozofie: Eu mi-aș dori să mă întorc în România, nu atât de mult pentru un proiect, cât pentru a trăi aici”

Interviu prelau de pe platforma Cred în Romania 

Autor: Drd. George Măicăneață, Asociația „Cred în România”

Radu Bumbăcea a plecat prima dată la studii din România acum aproximativ 13 ani, pentru licență la Cambridge University. A fost olimpic internațional la matematică de trei ori, aducând acasă trei medalii pentru România: două de aur și una de argint. Deși pasionat de matematică, Radu a fost atras și de știinte umaniste, iar la licență a îmbinat filosofia cu matematica. La doctorat, a ales să formuleze o apărare umanistă a valorii literaturii, argumentând că putem învăța ceva din romanele pe care le citim – chiar dacă nu întotdeauna ceva ce putem formula explicit.

În prezent, este postdoctorand la Ludwig-Maximilians-Universität München, unde studiază empatia într-un sens larg, din perspectiva filosofiei minții și a eticii. Radu a rămas apropiat de România și s-a implicat în promovarea culturii și valorilor românești în cadrul Cambridge Romanian Society. De asemenea, a ajutat la antrenarea viitorilor olimpici români la matematică în diferite formule. În perioada în care era olimpic, a oferit mai multe interviuri, iar acum, la mai bine de un deceniu de la plecarea sa, ne-am gândit să-i facem o vizită – pentru a reflecta împreună asupra trecutului, prezentului și viitorului.

Am ales o abordare „socratică”: eu am pus întrebările, iar Radu, înzestrat cu un simț critic bine antrenat, a răspuns. Ne-am impus și o limită – altfel, am fi riscat o reeditare a dialogurilor platonice.

Înainte să te cunosc, Radu, citind articolele despre tine, am văzut cât de pozitiv erai față de România în 2014. Cum s-a apreciat sau depreciat România în ochii lui Radu în ultimii 10 ani?

Aș zice că nu sunt nici mai entuziasmat, nici mai puțin entuziasmat. La nivelul Bucureștiului, cred că cea mai vizibilă schimbare din ultimii 10-15 ani e că orașul s-a îmbogățit și prin urmare există un soi de relaxare printre oamenii care nu mai au grija zilei de mâine. Pe lângă aceasta, impresia mea e și că spațiul public s-a de-junglizat semnificativ : suntem mai corecți unii cu alții, mai puțin agresivi.

Crezi că e ceva neașteptat ce s-a întâmplat la nivel de România ? Faptul că Bucureștiul a luat-o înaintea în comparație cu celelalte regiuni ale țării ? Cred că și Parisul este mai avansat decât restul Franței?

Nu știu prea bine cât de predictibilă era evoluția aceasta. Vorba aceea, e mai ușor să faci predicții despre trecut decât despre viitor. Noi, ca și francezii, avem tradiția centralizării, cel puțin în teritoriul Vechiului Regat, deci poate că e inevitabil să se întâmple astfel. Dar nu știu cât de bună e toată centralizarea aceasta.

Ai experiențe multiple în medii academice diferite din Europa continentală și nu doar. Ce ai schimba la România?

Din păcate, nu știu în ce măsură am cu adevărat o imagine de ansamblu a universităților românești. Bineînțeles, există probleme vizibile, spre exemplu salariile relativ mici, chiar și la nivelul României, și corupția, câtă mai este. Dar nu ar trebui să presupunem că dacă am rezolva problemele acestea vizibile și ușor de înțeles de către toată lumea, universitățile vor deveni automat foarte bune.

Relativ mici, dar în linie cu nivelul de trai al României? Bursa unui student la doctorat în București este undeva pe la 3.900 de lei, iar în Marea Britanie este aproximativ 9.000 de lei. Dacă am raporta procentual cheltuielile, nu este o mare diferență între România și Marea Britanie.

Diferența este mai mare când vorbim de angajații din universități. Spre exemplu, salariul de bază al unui profesor (plin) fără vechime de-abia ajunge la 1000 de euro net, ceea ce e puțin chiar și raportându-ne la PIB/capital. Oricum, s-ar putea, ca în anii următori, salariile universitare să ajungă cam la același nivel raportat la PIB/ Capital ca în alte țări. (Sau poate alta ar trebui să fie măsura, nu știu.) Pare că genul acesta de creștere se întâmplă în urma grevelor, ceea ce nu mi se pare un mecanism social foarte sănătos.

În România există pe de altă parte atracția unei slujbe academice permanente, în comparație cu alte țări unde slujbele sunt bine plătite, dar pe perioadă determinată. În Germania există puține poziții pe perioadă nedeterminată în afara profesorilor plini, în Anglia un pic mai multe, iar la noi aproape toate pozițiile sunt pe perioadă nedeterminată. Există discuții despre care model e mai bun, iar eu nu am o opinie bine formată despre asta, dar ar fi bine să ne gândim un pic la tema asta, căci inevitabil va apărea și la noi întrebarea în ce măsură ar trebui să ne îndreptă spre un alt model academic de angajare.

Pentru ce fel de proiect s-ar întoarce Radu Bumbacea în România? Te-ai implica civic?

Eu mi-aș dori să mă întorc în România, nu atât de mult pentru un proiect, cât pentru a trăi aici.

Cât despre implicare civică, poate că vorbim despre aceasta cu un optimism aprioric, fără a ne fi pus serios întrebarea de ce ar fi atât de importantă. Să luăm un exemplu pentru a ilustra un punct de vedere ușor sceptic: educația pre-universitară. Cum s-ar „implica civic” cineva interesat de educația pre-universitară, căruia îi pasă de ce transmitem generațiilor următoare? O ipoteză tentativă ar fi că cel mai bun mod este acela de a deveni profesor. Îmi pare că meseria de profesor devine din ce în ce mai puțin atractivă pentru tineri, lucru care afectează atât școlile din localitățile izolate, cât și liceele de elită. Și fără profesori nu poți face educație, oricâți oameni implicați civic am ai avea.

Bineînțeles, există și spațiul public, în discutăm și negociem problemele la un nivel mai general. Dar și aici cred că subestimăm semnificativ competența în fața unor „atitudini civice”, în particular la jurnaliști. Rolul principal al acestora, după mintea mea, nu e să ia atitudine, să se revolte împotriva ălora răi, să condamne, să pună presiune, sau mai știu eu ce, ci să producă materiale inteligente și informate, să înțeleagă fenomenele pe care le descriu. Îi stimăm poate excesiv de mult pe cei despre care credem că iau pozițiile corecte cu fermitate.

Acestea fiind spuse, sigur că e bine să apară asocierile de oameni cu idei sau scopuri comune, fie că vorbim de think talk-uri sau de asociații de cartier.

Păi și cum se poate lupta împotriva unor atitudini incorecte, otrăvitoare, decât printr-o atitudine activă civică care poate să fie diferită față de ocupația de bază? Crezi că e corect să stăm în expectativă?

Povestea aceasta cu „atitudini otrăvitoare” mi se pare că am preluat-o cu toții din media anglo-saxonă, și nu mi se pare un mod sănătos sau productiv de a pune problema. A numi pozițiile susținute, să zicem, de candidații care nu îți plac „otrăvitoare” și a le vedea nu ca pe poziții împotriva cărora argumentezi, ci poziții împotriva cărora „lupți” creează automat o barieră uriașă între tine și cei pe care îi reprezintă acei candidați. Gândește-te cum ar fi dacă tu votezi pentru candidatul X, iar alții ies în stradă și strigă împotriva lui X și, neluând în considerare faptul că tu ai motive la care ai reflectat pentru a vota pentru X, te prezintă ca fiind strict manipulat de atitudinile otrăvitoare ale lui X.

Cam ce spațiu mai rămâne pentru a te așeza la masă și a discuta cu oamenii aceia? Faptul că ei sau tu aveți dreptate, e irelevant.

Să luăm un exemplu concret. La un eveniment cultural de cartier de anul acesta am asistat la o dezbatere între patru scriitori despre cum ar trebui să fie implicat scriitorul în cetate, în viața politică. Tonul general al discuției era, cum era poate de așteptat, de tipul „în momentul acesta, când jumătate dintre alegători au votat pentru un candidat ce adoptă atitudini otrăvitoare”, ce „incită la ură”, nu mai putem sta degeaba, iar apoi „cum putem face ca să ajungem la oamenii aceia?”, „poate prin TikTok sau ceva” (reproducere foarte aproximativă). Acum, dacă ne dăm un pas în spate și analizăm discuția, ce ar reieși? În primul rând, în ce măsură participanții la discuție presupun, implicit, că printre cei aproximativ 50 de oameni din audiență nimeni nu e susținător al lui Simion (căci, într-adevăr, pălărie-ntr-un picior, ghici ciupercă cine-i „acel candidat)? Presupunerea, atât de adâncă încât nici nu se discută, e că la un astfel de eveniment civic nu ar putea veni susținători ai lui Simion, căci ar fi needucați și lipsiți de spirit civic. Și-acum, hai să ne gândim ce-ar gândi o astfel de persoană care s-ar afla cu adevărat în audiență (ceea ce, cred eu, nu era atât de improbabil pe cât credeau cei patru), cât de exclusă și jignită s-ar fi simțit. Deci pe lângă faptul că mare parte a discuției era clișeică, ar fi putut chiar să îi îndepărteze pe cei de care cei patru se lăudau că vor să se apropie. Un astfel de demers zis civic, în care discutăm „între noi” (cum ar fi să fi fost invitat un scriitor simionian?) despre civism și presupunem că cineva de altă părere nici n-ar putea fi interesat de un astfel de eveniment atât de intelectual-rarefiat, riscă să ajungă o formă de gratificare morală și complezență.

Și revenind poate la întrebarea ta, cum ar trebui să ne raportăm la aceste conflicte care au devenit acute și în România? Nu am un răspuns clar, dar să ne punem întrebarea ce crede cu adevărat oponentul și cum s-ar simți la un eveniment zis civic e un început pentru toată lumea.

La ce fel de proiect ți-ai imagina toți olimpicii la matematică ai României că ar putea lucra împreună pentru net valoare în societate?

Cred că majoritatea olimpicilor la matematică, cei care nu devin președinți, nici măcar de bloc, se concentrează ulterior pe cariera lor, care poate fi de exemplu în cercetarea academică sau în industrie. Dacă mai mulți dintre aceștia ar avea o slujbă în România prin care să îsi pună în valoare aptitudinile, țara ar beneficia mult, chiar dacă în afara slujbei nu ar face decât să stea degeaba. Instituțiile sunt într-o mare măsură expresia oamenilor care lucrează în ele, iar fără ei orice încercare top-down de a le îmbunătăți are șanse mici să aibă vreun efect.

Se nasc accidental olimpicii în România, Radu? Cât de controlabil e incontrolabilul? La ce crezi că excelează România în formarea olimpicilor?

Nu se nasc accidental. În România avem o cultură a olimpiadelor—ca dovadă, olimpicii, actuali sau foști dau interviuri… și „ne mândrim cu ei” cam cum ne mândream cu gimnaștii din vremurile mai vechi, iar, inevitabil, elevii olimpici absorb toate acestea prin umflarea pipotei proprii. Unii ar spune că această cultură vine în detrimentul altor scopuri mai serioase, cum ar fi cercetarea, care livrează mai greu rezultate de tipul ”ai noștri sunt pe locul 5 în lume”. Când eram în liceu, dar cred că și acum, exista în aer ideea că olimpiadele sunt un fel de trambulină și că, având rezultate bune, poți ajunge în paradisul marilor universități ale lumii. Uitându-mă retrospectiv, modul acesta de a gândi are o doză de provincialism, bazat pe ideea clară unei diferențe cvasi-ontologice între un „aici” și un „acolo”, dar realitatea e că există totuși (încă?) o diferență mare.

De fapt, poate că avem de-a face cu un fenomen mai general în educație: în traiectoria educațională a unui tânăr el poate fi de multe ori atras de fantasme, poate acorda atenție excesivă unor lucruri minore, cum ar fi notele, și poate fi motivat de competiția cu ceilalți într-un mod meschin. Ulterior, el va dezavua toate aceste episoade ale trecutului ca aparținând ridicolului tinereții, dar asta nu înseamnă că ele nu au fost esențiale în dezvoltarea sa, că ar fi continuat munca și ar fi ajuns unde este fără ele. Atracția inițială față de un domeniu sau o carieră e inevitabil mai superficială decât judecata chibzuită de peste ani.

Revenind la formarea olimpicilor, mai are o importanță și accentul pus în școala românească pe științele tari, în principal matematica. Cred că dacă ești bun la mate dar și la altă materie vei fi împins către matematică.

Revenind la olimpici, există din punct de vedere social un sentiment de apartenență la comunitatea olimpicilor, poate similar cu cel de comunitate printre cei care au terminat un anumit liceu. Dar asta nu înseamnă că ar trebui să existe și o comunitate profesională sau civică a foștilor olimpici care să fie implicați într-un proiect comun.

Și toate aceste momente sunt parte din procesul firesc al vieții, dar doza aceasta de provincialism, cum ai numit-o, e un mod mult mai bun de a parveni pe planeta Terra, în comparație cu alte metode deunăzi cunoscute.

Desigur. Eu nu critic, poate a fost chiar crucial în post-decembrismul nostru, dar sper că am ajuns la maturitatea socială necesară pentru luciditate.

Unde simți că ai petrecut cei mai importanți ani în formarea ta? Cum ar fi arătat Radu Bumbacea fără contribuția acestor ani?

E foarte greu de zis ce și cât a contribuit fiecare loc și mult mai ușor de zis unde m-am simțit bine. Nietzsche părea să se considere un geniu în care apăreau sâmburii ideilor, apariție urmată de o gestație și de manifestarea lor în lume, societatea având mai mult rolul de moașă, de a-i oferi condiții prielnice. Dar chiar dacă suntem mai realiști ca el și ne dăm seama că absorbim tot timpul lucruri de la cei din jurul nostru, nu e deloc ușor să trasăm influențele retrospectiv. În formația mea filosofică, un moment important au fost anii de licență de la Cambridge, când mi-am dat seama că există multe întrebări interesante și am ajuns să cred, poate influențat și de sentimentul de superioritate pe care locul îl insuflă celor ce își duc veacul pe acolo, că eu aș fi persoana potrivită să le abordez. Altă perioadă crucială (dar mai scurtă) a fost post-doctoratul de la Geneva, unde m-am așezat mai bine într-o tradiție intelectuală și unde am avut impresia că m-a dezvoltat intelectual mult. Dar e greu de zis în ce măsură am absorbit idei din jur și în ce măsură am avut o afinitate puternică pre-existentă care m-a făcut să mă simt ca peștele în apă.

Și dacă moașa România n-ar fi existat pentru Radu Bumbacea?

Aș fi fost cu totul altă persoană. Formarea timpurie e mai greu de analizat, fiindcă la vârste mici ești mai puțin conștient de ce se întâmplă în jurul tău, dar eu cred că multe din motivele pentru care mă scol din pat dimineața vin din acei ani. Chiar și modul în care văd alte țări europene e influențat de sentimentul, românesc cred, că o cultură e mai fragilă decât pare, de frica, pentru a cita un roman remarcabil, că totul ar putea fi doar o „dimineață pierdută”.

Într-un studiu sociologic realizat de PISA, tinerii români de 15 ani au cel mai mare nivel de satisfacție din Europa, cu Marea Britanie la polul opus. Cum îți explici acest fenomen?

De multe ori, satisfacția și încrederea depind nu numai de starea de fapt, ci și de raportarea ei la așteptări și la trecutul recent. Dacă în Marea Britanie tinerii sau oamenii în general percep că lucrurile merg în rău, vor raporta un nivel scăzut de satisfacție. În plus, legat de satisfacția românilor, tineri sau nu, s-ar putea să trăim o perioadă în care, după goana post-decembristă după fantasme, să ne fi stabilizat și noi într-o atitudine de tipul „bă, să știi că de fapt sunt destule lucruri mișto prin România”.

Oare această atitudine să fie una lucidă?

E o atitudine o noastră față de ce ni se întâmplă zi de zi, nu față de cursul istoriei. Și în Bucureștiul anului 1930 ai fi putut să simți ceva similar, dar ulterior s-a întâmplat tot ce s-a întâmplat.

Așa se încheie astfel o reflecție despre România, cu filozoful Radu Bumbăcea, după 13 ani în diaspora românească. Am avut parte de un interlocutor echilibrat în ceea ce privește România. În mod clar, acesta a rămas profund, exact cum îl cataloga coordonatorul lotului olimpic, Radu Gologan.

Autor: Drd. George Măicăneață este absolvent de materiale aerospațiale la Cranfield University. Lucrarea de dizertație a implicat descoperirea unei metode de manufacturare a lingourilor ceramice pentru depozitarea lor pe substraturi metalice, cercetare în parteneriat cu Rolls Royce. La doctorat, tot în parteneriat cu Rolls Royce, va cerceta bariere inovative care să reducă permeabilitatea aliajelor metalice aerospațiale la hidrogen. România a făcut multe pentru George, iar acum George speră să facă multe pentru România.