România intră în 2026 cu un deficit care nu mai păcălește pe nimeni — în afară de ea însăși. Cifrele Ministerului Finanțelor pentru 2025 arată venituri totale de 35,5% din PIB și cheltuieli de 43,9%, un deficit headline de 8,4%. La fel ca anul trecut, la fel ca și anul viitor, dacă nu se schimbă fundamental ceva.
Dar adevărata problemă nu se vede în titlurile de presă. Se ascunde în structura bugetului: veniturile curente ajung doar la 30,7% din PIB, în timp ce cheltuielile curente explodează la 40,7%. Rezultatul? Un deficit operațional de aproape 10% din PIB. Nu deficitul de investiții. Nu deficitul conjunctural. Deficitul structural — cel care reflectă incompetența cronică, nu circumstanțele temporare.
- Punctul de cotitură
O singură comparație spune totul: în 2025, România plătește la dobânzi aproape cât investește — 54 de miliarde de lei pentru serviciul datoriei și 60 de miliarde pentru investiții. În 2021, investițiile erau cu 50% mai mari decât dobânzile. Acum sunt practic egale.
Aceasta este definiția unui punct de cotitură fiscal: momentul în care statul plătește la fel de mult pentru greșelile și populismul din trecut (2022-2025) pe cât investește în viitor. Este momentul în care datoria devine mai scumpă decât capacitatea de a o rambursa prin creștere economică.
Și totuși, în discursul public, continuăm să vorbim despre “consolidare fiscală” și “ajustare treptată”. Realitatea este că nu facem nici una, nici alta. Facem management al aparențelor.
- Anatomia rigidității
Problema nu este doar cât cheltuim, ci structura cheltuielilor. Peste 85% din bugetul de stat este constituit din cheltuieli recurente: salarii, pensii, asistență socială și dobânzi. Sunt cheltuieli care nu pot fi tăiate ușor și care cresc automat, indiferent de contextul economic.
Există o singură excepție: dobânzile. Un guvern cu măsuri credibile de reducere a deficitului ar putea scădea rapid costul de finanțare prin restabilirea încrederii piețelor. Problema este că nu avem astfel de măsuri. Avem declarații, avem artificii contabile, avem amânări strategice de plăți dintr-un an în altul.
Rezultatul? Bugetul românesc nu mai reacționează la ciclul economic — îl amplifică. Când economia încetinește, cheltuielile rămân la fel și deficitul crește. Când economia accelerează, cheltuielile cresc și ele. În orice scenariu, soldul bugetar rămâne negativ.
Mai grav, această rigiditate se combină cu un output gap negativ — PIB-ul real este sub potențial. În teorie, asta ar trebui să ajute: într-o economie care funcționează sub capacitate, deficitul se corectează automat pe măsură ce economia revine la normal și veniturile cresc. Dar în România, efectul este invers.
Cu o elasticitate fiscală de doar 0,5, corecția ciclică explică cel mult jumătate de punct procentual din deficit. Restul — aproape 9,5% din PIB — este pur structural. Tradus simplu: nu economia trage bugetul în jos, ci bugetul trage economia în jos.
- Ce arată experiența recentă
Din experiența guvernării, știu că deficitul se poate reduce cu 3 puncte procentuale într-un singur an. În 2021, am redus deficitul de la 9,6% din PIB (în plină criză COVID) la 6,7% — singura reducere semnificativă din ultimii șase ani. Am făcut-o fără creșteri de taxe, prin disciplină bugetară și finanțare inteligentă.
După aceea? Deficitul a explodat din nou. În 2024 a ajuns la 8,65% pe metodologia cash sau 9,3% pe metodologia ESA — cea care include și facturile amânate “strategic” pentru începutul anului următor. În 2025, după două runde de creșteri de taxe (ianuarie și august), deficitul rămâne blocat la 8,4% — sau mai mare, dacă ne uităm la execuția lunară.
Așa arată o problemă structurală: creștem taxele, cheltuim mai mult, dar deficitul rămâne la fel. Este definiția unui eșec de politică economică.
- Lecțiile istoriei
Deficitele mari, menținute ani la rând în afara unei crize, nu se închid treptat și controlat. Se închid brusc și dureros, când piețele își pierd răbdarea. Istoria financiară recentă — Portugalia în 2010, Grecia în 2009, Italia în 2011 — arată că “de data asta e diferit” nu este niciodată adevărat.
România nu este acolo încă. Dar merge cu determinare pe aceeași traiectorie: deficit ridicat, rigiditate bugetară, optimism politic nerealist și dependență crescândă de refinanțare externă.
Țările care au corectat deficite structurale au învățat o lecție simplă: reducerea prin tăierea cheltuielilor se face mai rapid și cu costuri economice mai mici decât consolidarea prin taxe. Datele sunt clare: consolidare prin disciplina cheltuielilor înseamnă stabilizare în 3-4 ani; consolidare prin taxe înseamnă 6-8 ani și costuri economice duble.
România a ales calea lungă și costisitoare. Și continuă să o facă.
- Ce ar trebui făcut
Adevărata corecție nu va veni prin declarații sau prin mutarea cheltuielilor dintr-un an în altul. Va veni doar atunci când guvernul va reuși să reducă ritmul de creștere al cheltuielilor curente sub creșterea PIB-ului nominal — ani la rând, consecvent, predictibil.
Nu este rocket science. Este aritmetică simplă și voință politică. Problema este că tocmai voința lipsește. Pentru cei care ne conduc, este mai important să își păstreze funcțiile decât bunăstarea cetățenilor pe termen mediu și lung.
Categoriile care generează deficitul — salarii în sectorul public, pensii, asistență socială — sunt cele mai greu de atins într-un sistem democratic. Fiecare are lobby puternic, fiecare are protecție politică, fiecare are capital electoral. De aceea gradualismul a eșuat în 2024 și eșuează în 2025.
Coridorul de ajustare s-a îngustat atât de mult încât o corecție credibilă cere fie capital politic excepțional — un guvern dispus să își asume costuri electorale pe termen scurt pentru stabilitate pe termen lung — fie presiune externă sub forma unei crize de piață sau a condiționalităților dure din partea UE și FMI.
Istoria sugerează că a doua variantă este mai probabilă. Întrebarea nu este dacă va veni ajustarea, ci când și cât de dureroasă va fi.
- Concluzia
România nu face consolidare fiscală în 2025. Face teatru fiscal. Deficitul structural de aproape 10% din PIB persistă, dobânzile cresc mai repede decât economia, iar fiecare an fără corecție reală face următoarea ajustare mai brutală.
Plătim deja la dobânzi cât investim în viitor. Foarte curând vom plăti mai mult pentru greșelile trecutului decât pentru șansele viitorului.
| Știri BVB