Probabil asistăm la una dintre cele mai serioase crize de securitate din regiune, urmare a implicării directe a Iranului într-o confruntare cu SUA. Să fi reprezentat generalul Qassem Soleimani și evenimentul din noaptea de 3 ianuarie un factor declanșator al procesului de reconfirmare a unui candidat la funcția supremă într-un stat așa cum este America? Sau este vorba de un eveniment în linia de continuitate a unui proces de asigurare a securității unei națiuni? Ar putea cazul Qassem Soleimani să-și găsească un loc într-o partidă de șah geopolitic, care să oblige China la o opțiune strategică tranșantă?
Securitatea Orientului Mijlociu pare mai instabila ca niciodată în ultimii treizeci de ani, urmare a unui complex de factori și considerente care au scăpat logicii confruntărilor de până acum în această zonă. După diminuarea prezenței militare americane în Irak, au apărut cu virulență adevăratele intenții ale diverselor structuri teroriste coagulate de perspectiva redesenării granițelor regionale și de redefinire ale sferelor de influență politică și religioasă în regiune.
Astfel, începând cu 2011, am asistat la evoluții greu de prognozat în Siria, unde artificialul Stat Islamic a destabilizat, pe lângă regimul Bashar Al Assad, și minoritățile etnice kurde din Turcia, Siria, Irak și Iran, generând crize sociale severe locale, care au reverberat până în Europa Occidentală sub forma unor mișcări migraționiste deosebit de consistente.
În acest context, Turcia, condusă de RegepTayip Erdogan, și-a antagonizat atât UE, cât și SUA, ca urmare a unor diferențe politice majore generate de tentativa de lovitură de stat din 15 iulie 2016. Un concurs de evenimente politice, comerciale, economice și militare cunoscute a condus la o apropiere greu de imaginat ca fiind posibilă între Ankara, Moscova și Teheran. Consecințele imediate au condus la o răcire a relațiilor Turciei cu SUA și NATO, dar și la conturarea unor oportunități pentru Teheran de a ieși din izolarea generată de ruperea legăturilor cu Occidentul, ca urmare a programelor sale nucleare și de dezvoltare rachete.
Inițial, Iranul a fost supus unui regim de sancțiuni economice dure, la care nu au aderat însă Federația Rusă și China. Depășirea izolării a fost facilitată și de semnarea unui Acord Nuclear cu cele 5 mari puteri nucleare: SUA, F. Rusa, China, Marea Britanie și Franța, la care s-a adăugat Germania și Uniunea Europeană (Joint Comprehensive Plan of Action –JCPOA). Principalul artizan al acestui acord a fost considerat fostul președinte american, Barack Obama.
Inițiativa acestuia a fost puternic contestată de noul președinte, Donald Trump, care în toamna anului 2017 a anunțat că țara sa se retrage din tratat, urmare a faptului că a fost negociat superficial de predecesorul său. SUA s-au retras din tratat în primăvara anului 2018, fiind susținute, practic, doar de Israel. Sancțiunile au fost reimpuse de SUA, neurmate în totalitate de ceilalți semnatari ai acordului. La rândul său, Teheranul a anunțat că nici el nu se mai simte obligat să urmeze strict prevederile acordului, dar a fost de acord să accepte o serie de sugestii ale celorlalți semnatari, în sensul acceptării stopării programelor sale de îmbogățire a uraniului.
Subsecvent evenimentelor din prima parte a anului 2018, președintele Trump a anunțat și a materializat o diminuare a prezenței americane în Siria, transferând la baze americane din Irak echipamente de luptă și militari.
În întreaga perioadă în discuție, Iranul a continuat prezența sa activă în regiune în forme uneori agresive, care au generat victime și pierderi materiale importante pentru SUA și pentru aliații săi tradiționali în regiune (în special, Israel și Arabia Saudită). Vectorii principali de proiectare a forței Teheranului în regiune au fost cei diplomatici și, mai ales, cei reprezentați de structurile al-Quds (forțe speciale luptătoare și de informații/intelligence, similar cu ceea ce ar reprezenta în cazul SUA, o combinație de forțe speciale + operativi CIA + structuri de intelligence/informații militare).
Structuri occidentale și israeliene de informații au monitorizat prezența liderilor al-Quds, în special a generalului Qassem Soleimani, în regiunea Orientului Mijlociu și au concluzionat că acesta a fost un adevărat consilier militar și de intelligence pentru guvernele sirian, libanez,, irakian și OEP, dar și „instructor operativ” pentru mișcările insurgente afgane, kurde, irakiene, yemenite și palestiniene. Din cauza acestor calități, generalului Soleimani i s-a atribuit responsabilitatea a numeroase evenimente ce au generat sute de victime, inclusiv americane, și importante distrugeri materiale. Toate au culminat cu implicarea sa și a apropiatului său, parlamentarul irakian Abou Mehdi al-Mouhandis (numărul doi în Forțele de mobilizare irakiene) în organizarea mișcării de luare cu asalt a Ambasadei SUA la Bagdad în ziua de 31 decembrie 2019.
În altă ordine de idei, președintele Donald Trump continuă confruntările sale cu liderii democrați americani nu numai în lumina considerentelor acestora referitoare la alegerile din 2016, cât mai ales în contextul generat de punerea sa sub acuzare, urmare a dosarului “Joe Biden – Ucraina”.
Analiștii americani, care urmăresc viitoarele alegeri prezidențiale din noiembrie a.c., consideră că actualul locatar de la Casa Albă repetă experimente testate de alți președinți americani aflați în pierdere de potențial electoral în faze premergătoare alegerilor. Astfel, George Bush, Bill Clinton și George Bush Jr., sunt președinți care nu au ezitat să susțină confruntări militare pentru a-și maximiza șansele în alegeri.
Acestor considerente li se pot adăuga și eforturile personale ale lui Donald Trump de a etala acele trăsături comportamentale ce-l diferențiază, în opinia sa, de predecesori: abilitățile sale de negociator puternic, care nu și-a permis și nici nu-și permite să piardă pariuri pe care le face în numele poporului american și al Statelor Unite, ca patriot și naționalist convins – ”America first”. Pentru electoratul său, apare ca firesc efortul Președintelui SUA de a reitera, în anul alegerilor, principalele promisiuni pe care le-a făcut în campania din 2016, dintre care se evidențiază: nouă abordare a dosarului comercial cu R.P. Chineză, acordul referitor la emisiile de carbon, dosarele nucleare Nord-Coreean și cel cu Iranul, bugetul NATO și contribuțiile bugetare ale aliaților, dosarul energetic și relațiile economice cu UE, securitatea globală, dosarul mexican și al imigranților, etc.
Pentru mulți experți în domeniul relațiilor internaționale este aproape clar că un candidat la funcția supremă într-un stat așa cum este America are nevoie de un factor declanșator al procesului de reconfirmare a sa. Să fi reprezentat generalul Qassem Soleimani și evenimentul din noaptea de 3 ianuarie a.c. acest factor? Sau este vorba de un eveniment în linia de continuitate a unui proces de asigurare a securității unei națiuni? Probabil că răspunsul cel mai aproape de realitate îl reprezintă o combinație între cele două întrebări retorice, cu luarea în considerare a principalelor dosare avute în vedere de Președintele SUA.
Spre exemplu, profesoara Ann Lee de le Universitatea New York, apreciază într-un articol din 8 ianuarie a.c. publicat în ediția internaționala a South China Morning Post, că SUA urmează și astăzi o direcție de acțiune strategică lansată de Zbigniew Brzezinski cu mulți ani în urmă, care propunea ca SUA să-și asigure supremația inclusiv în relație cu țări pe care nu le va putea controla niciodată, cum ar fi Rusia, China și Iranul.
Aceste trei state au segmente sociale mari de populație musulmană care trebuie înțelese și folosite în folosul Americii. În zilele noastre, un astfel de exemplu ar putea fi ISIS/Daesh, care au reprezentat și încă mai pot reprezenta o amenințare directă la adresa Iranului și a Rusiei sau uigurii la adresa Chinei. Chiar și administrațiile Bush Jr. și Obama au încercat atragerea Chinei în confruntări militare, în zona Mării Chinei de Sud dar nu au reușit. Ceva similar a încercat și Administrația Trump cu dosarele Coreea de Nord sau criza Hong Kong, cazuri în care Xi Jingping nu a răspuns.
Într-o altă dimensiune, Administrația Trump a lansat ideea unui război comercial (taxe) și al unuia tehnologic (tehnologia 5G și spionajul tehnologic) la care continuările par a nu conduce într-o zonă a confruntărilor direct antagonice, cu toate că SUA nu au făcut un secret din faptul că Beijingul este ținta.
Dar cum ar putea cazul Qassem Soleimani să-și găsească un loc într-o astfel de partidă de șah geopolitic, care să oblige China la o opțiune strategică tranșantă?
În condițiile în care SUA nu mai au nevoie de importuri de petrol și gaze, să nu uităm ca cel mai mare cumpărător de hidrocarburi iraniene este China, partener strategic al Teheranului, țară care este și membră a Organizației de Cooperare Shanghai (SCO), la fel cum este și Federația Rusă. Balanța comercială Iran – China, în 2014, indica un volum de peste 51 miliarde USD, iar în 2018 a scăzut la aproximativ 40 miliarde, cu păstrarea tendinței și în 2019. Spre exemplu, tranzacțiile ce petrol s-au înjumătățit în 2018. Comparativ, aceeași balanță SUA – China în 2018 indica un volum de peste 660 miliarde USD (120 miliarde USD export SUA în China, respectiv 540 miliarde USD importuri americane din China).
Nu sunt puțini experții americani care au căutat explicații referitoare la asasinarea lui Qassem Soleimani în logica în care a fost atrasă Germania în Primul Război Mondial, prin asasinarea lui Franz Ferdinand, Arhiduce al Imperiului Austro-Ungar. Semnificativ este faptul că, motorul de căutare Google, în primele minute după asumarea de către SUA a generalului iranian, a semnalat o multitudine de cerințe de căutare centrate pe combinația de cuvinte ”Franz Ferdinand”. Dar și mai semnificativ este faptul că aceste cereri de căutare au fost lansate din zona metropolitana Washington.
Liderii de la Beijing au solicitat Teheran-ului reținere și să nu escaladeze starea de insecuritate militară, pentru că se știe că războiul și haosul sunt cei mai mari inamici ai creșterii economice a unei țări. În 2019, se estimează că cele 6,5 % creștere economică au adus un plus de 1000 de miliarde USD la PIB-ul Chinei. Trecerea Chinei într-o stare de haos ar fi convenabilă SUA pentru că aceasta s-ar menține singura superputere a lumii.
Cu aceste considerente, Ann Lee își încheie analiza sa, punctând că sistemul militar american are nevoie de un competitor precum China pentru a-și justifica existența și că uciderea generalului Qassem Suleimani reprezintă o încercare de destabilizare a Orientului Mijlociu cu scopul de atrage și China în complicata ecuație a securității regionale.
Din păcate, Iranul a arborat steagul roșu al lipsei de toleranță și moderație în astfel de cazuri, refuzând cererile multor state (Franța, Germania, Turcia, Rusia, China ș.a.) contribuind și el la relativa escaladare a situației prin atacurile cu rachete asupra a două baze militare americane din Irak, în urma cărora se pare că nu s-au înregistrat victime sau pierderi semnificative de echipamente militare.
În plus, pentru ca situația să se complice și mai mult, în dimineața zilei de 8 ianuarie 2020, o aeronavă ucraineană de pasageri s-a prăbușit în condiții neelucidate la puțin timp după decolarea de pe Aeroportul Internațional Teheran. Autoritățile iraniene au declarat că nu vor preda, cel puțin deocamdată, cutiile negre ale avionului companiei Boeing sau unei alte țări.
Nu în ultimul rând, prețul petrolului și cel al aurului au crescut, toate bursele europene înregistrează scăderi importante, fluiditatea traficului aerian și a celui naval în zona golfului este semnificativ redusă, iar starea de nesiguranță socială este crescută în întreaga regiune.
***
Despre autor:
ADRIEAN PARLOG – Co-fondator și Partener ICSS (Integrated Corporate Strategic Services), are peste 30 de ani de experienţă în Intelligence şi Business Intelligence. Oferă consultanță și training pentru companii naționale și multinaționale și pentru companii din state ale Orientului Mijlociu și Asia Centrală, activând și în cadrul Institute of Business Competitive Intelligence. Din anul 2012 este membru al SCIP (Strategic Competitiv Intelligence Profesionals).
Aria sa de expertiză include: Intelligence & Business Competitive Intelligence, Intelligence Analysis, Critical Thinking, Teoria Informaţiilor, modelarea și simularea proceselor economice și sociale, Red Team, Business War Gaming.
Activitate academica: Academia Națională de Informații (ANI), Universitatea Lucian Blaga din Sibiu și Universitatea Babeş Bolyai din Cluj Napoca; Academia de Studii Economice – Curs Postuniversitar „Intelligence Economic International”.
| Știri BVB