Problema este că, odată instalată, coaliția pare că a confundat urgența cu direcția. Accentul a căzut aproape exclusiv pe corecția deficitului și pe gestionarea tensiunilor interne, nu pe livrarea unei realități economice mai bune sau a unor politici publice care să schimbe concret viața cetățenilor. Întrebarea legitimă rămâne: care este “noua politică” promisă după noiembrie 2024? Care este acel “semnal” pe care liderii spuneau că l-au recepționat din societate?
Unul dintre cele mai vizibile efecte ale acestei guvernări a fost încărcarea rapidă a economiei și societății cu noi taxe și reguli mai stricte. Dincolo de necesitatea corecțiilor bugetare, modul în care acestea au fost introduse a generat un sentiment difuz, dar puternic, de grabă și injustiție.
Antreprenorii simt presiune, clasa de mijloc simte presiune, profesioniștii simt presiune, categoriile vulnerabile nici nu mai zicem. În loc să creeze o coaliție socială de susținere pentru reforme, aceste măsuri au produs o coaliție a nemulțumirii. Iar într-un context economic fragil, percepția contează aproape la fel de mult ca realitatea.
Când reforma devine un cuvânt toxic
Un alt risc major este abuzul de limbaj. „Reforma” a devenit un cuvânt omniprezent, iar premierul este proiectat constant ca ultimul mohican al reformismului. Problema este că, în percepția publică, reforma începe să fie asociată exclusiv cu duritatea, cu tăierile și cu constrângerea.România a mai trecut prin acest ciclu. În perioada 2010–2012, „austeritatea” a devenit un cuvânt toxic, imposibil de reabilitat politic ani de zile. Astăzi există riscul real ca „reforma” să urmeze același drum: un concept necesar, dar compromis prin utilizare excesivă și unilaterală.
Dacă reforma înseamnă doar durere în discurs și în practică, atunci ea nu mai este percepută ca modernizare, ci ca sancțiune.
De la PR la guvernare reală
Suntem într-un moment în care trebuie făcută o tranziție clară: de la PR la politici publice. De la hashtag-uri la simplificare administrativă reală. De la demonizarea generică a „băieților deștepți” la construcția unui sistem în care cei corecți nu sunt penalizați prin taxe mai mari și birocrație sufocantă.
Pentru o perioadă, retorica funcționează, și crearea sau gestionarea “dușmanilor publici” la fel. Dar când în economie încep să apară tot mai frecvent știri despre închideri de fabrici, când problemele se acumulează de la o săptămână la alta, nu mai este suficient să comunici bine. Trebuie să guvernezi bine. Aici apare miza centrală: coaliția ori rezolvă probleme mari, ori devine marea problemă. Nu există o zonă de confort între aceste două opțiuni.
România are nevoie de reducerea sarcinii birocratice, de încurajarea inițiativei și de recâștigarea încrederii economice. Nu de sugrumarea ei lentă. Este nevoie de o trecere de la moartea pasiunii antreprenoriale prin punerea sectorului priivat la perete si a celui public in paralizie… la reînvierea speranței.
Un an de constatări “fără strategie”
Se apropie un an de la instalarea acestei guvernări, iar bilanțul riscă să fie dominat de o frază repetată prea des: „nu avem strategie pe domeniul X”. Este o constatare insuficientă a Palatelor cheie. Pai nu e treaba voastră să le faceți?
Dacă nu există strategii noi, atunci trebuie actualizate cele vechi. Dacă nu există capacitate de design intern, atunci trebuie adaptate modele externe. Dacă nu există consens pentru planuri complexe, atunci măcar trebuie definite 3–5 acțiuni cheie pe fiecare domeniu, clare și implementabile.
România nu își mai permite luxul lentorii. Într-un context regional și global accelerat, viteza devine un factor de competitivitate. Iar populația simte foarte clar atunci când statul rămâne în urmă. Taxele și constrângerile au crescut, “livrarea” statului a scăzut, o situație de necontinuat.
Între două propagande și fără alternativă – Unde e competiția politică?
Spațiul public este blocat între două narațiuni simpliste: una în care premierul este vinovat pentru tot și alta în care este un erou reformator fără greșeală. Ambele sunt greșite. Mai grav, ambele blochează apariția unei alternative serioase.
Atât opoziția, cât și partidele de la guvernare trebuie să revină la un minim de responsabilitate, de discurs dar și de politici publice. Semnalele din economie – întârzieri de plăți, presiuni economice și regulatorii pe companii, tensiuni sociale legate de costuri – nu sunt teoretice. Ele sunt cumulative. Iar când aceste acumulări ating un prag critic, reacția socială nu mai este controlabilă. Expresia „explodează mămăliga” nu este doar o metaforă. Este un risc real atunci când tensiunile economice și sociale sunt ignorate prea mult timp.
În același timp, Bucureștiul Palatelor trebuie să iasă din două extreme la fel de ciudate și de rău augur: încruntarea permanentă și zâmbetul omniprezent desprins de realitate. La acestea se adaugă un populism din ce în ce mai greu de suportat, atât în zona puterii, cât și în cea a opoziției. O capitală serioasă nu comunică isteric și nici condescendent. Comunică responsabil și acționează coerent.
Concluzie: momentul deciziei și al tăierii pisicii
România nu își permite încă un ciclu de „reforme” percepute exclusiv ca durere, întinse pe ani de zile, fără un orizont clar de rezultate. Lecția perioadei 2010–2012 ar trebui să fie suficient de proaspătă. Miza nu este doar economică. Este una de încredere și de direcție.
Coaliția a primit un mandat dificil, dar clar: să stabilizeze și să modernizeze. Nu să administreze tensiuni și să producă frustrare. În acest moment, linia de demarcație este simplă și dură: ori rezolvă probleme mari, ori devine marea problemă. Acest lucru este valabil și pentru actualul Cabinet și pentru orice reconfigurare a lui; dacă Premierul actual are dreptate cu ceva, acest lucru este că simpla lui plecare nu rezolvă lucrurile, daca noua Coaliție nu face o treaba mai bună.
| Știri BVB