Opinie Ştefan Jicol: Corupție în contra democrației

Marea corupție se naște mereu pe interfața dintre mediul politic și banii publici, pe fondul slăbiciunii sau a indiferenței instituțiilor de stat, cu absența societății civile cu funcția sa critică și prin somnul călduț al mass-mediei. Rețeta de geneză pentru acest flagel al tuturor treburilor publice e simplă și nu necesită nici măcar asistența unor actori umani cu înalte insușiri intelectuale, ci se poate instrumenta prin orice politician cu profil moral de infractor de drept comun, unul venal, ajuns accidental în posturi înalte sau chiar pus cu intenție programatică la masa bogată a puterii. După zămislire, corupția crește aproape singură și se întremează prin devorarea nesățioasă a tuturor părților sănătoase ale statului, ducând la declinul contractului social dintre cetățeni și la inoperabilitatea ideii de stat de drept, la nesocotirea constituției și a tuturor legilor în expresia lor juridică fundamentală, la ultimatumul conceptual comun și de abandon resemnat pe care îl trăiește orice cetățean în fața degradării actelor oficiale sau a serviciilor publice.

Rețeta aceasta a dezastrului din zona de exercițiu a statului, prin corupție, nu aparține doar unei epoci, ci este ubicuă și a stat la baza decăderii tuturor civilizațiilor importante consemnate de istorie. Corupția, ca model cultural extrem de periculos, ca zeu al răului sau diavol suprem, indiferent cum i-am spune, a fost mereu cel mai eficient înghițitor și demolator de republici sau de state celebre. Ce e cert, corupția înflorește în contra democrației, slujește invariabil tiraniei, e contagioasă și tentantă chiar și pentru oameni iniţial cinstiți. În ciuda regulilor comune și aparent stabile de conviețuire din societate, corupția prin imensa sa putere poate modifica totul.

Aristotel, prin analizele sale politice de acum 2400 de ani din Grecia antică, credea că după degradarea democrației (greacă veche: demo=popor, cratos=putere, forță), ca regim politic ideal cu participarea politică generală și în interesul economic al tuturor, prin corupție urmează inevitabil o succesiune naturală caricaturală a tipurilor de regim politic dintr-un stat.  Astfel, dacă există iniţial undeva o democrație, un grup restrâns politico-economic va profita de slăbiciunile statului și o va submina, o va corupe distructiv, spre a exploata resursele publice doar în interes propriu. Așa, prin uciderea democrației se va naște în locul său oligarhia (greacă oligarchia: oligos – puțin, arche – putere), ca primă aberație de guvernare, ca regim politic pus la dispoziția unor interese private și nu ale tuturor cetățenilor.

Aristotel merge mai departe și spune că în continuarea degradării statului prin corupție, printr-un rău deja pornit, dintre oligarhii conducători se vor distinge cei mai veroși, ca fiind cei mai performanți în a fura resurse și bani publici, iar regimul oligarh va aluneca inevitabil spre o stare mult mai rea numită cleptocrație (lat. clepere = a fura) + lat. -cratia (< gr. -kratia < kratos = putere, forță). Dar, ne spune filozoful antic cu geniul său vizionar, și dintre stăpânii cleptocrați ai statului se va ridica până la urmă unul mai presus de toți, cel mai perfid și mai lacom dintre ei, ca cel mai abil în a fura și a fi crud, care va instaura tirania proprie (neogreacă: tyrannia, franceză:tyrannie, italiană: tirannia). Tiranul, ca punct terminus al caricaturizării statului corupt, odată ajuns la vârful trofic al puterii și după ce își va fi eliminat toți foștii săi tovarăși cleptocrați, își dorește să aibă el de unul singur totul. El, înconjurat de slugi supuse, vrea să dețină discreționar toată puterea politică și economică din stat, fără a ține cont de interesele publice sau de nevoia de bunăstare a altora.

Tiranul este mereu simbolul și esența corupției absolute dintr-un stat, din timpurile de acum sau de când lumea. Tiranul și corupția lucrează uimitor de bine împreună, legea reală e doar glasul lui, chiar dacă o altă lege fictivă e scrisă pompos drept constituție, chiar dacă duplicitatea și ambivalența sunt regula zilei. Apoi, într-un final, mai crede Aristotel, mulțimile sărăcite, sufocate de corupție, disperate de neputință, după nesfârșită nedreptate și abuzuri, nemaiavând nimic de pierdut se răscoală violent fără a mai ține cont de riscuri, ducând la răsturnarea sângeroasă a tiranului și readucând democrația, ca putere dreaptă a tuturor, în cetate. Tot acest șir de evenimente succesive fiind subscris unei legi aristotelice, a ciclicități permanente inevitabile, într-o dinamică variabilă cu termene calendaristice aleatorii. Apoi, în tabloul ideatic al puterii celor mulți apare, de nicăieri, iar corupția. Cetățeanul devine iar insignifiant, statul democratic se strică și se ia iar totul de la capăt, trecând iar prin oligarhie, cleptocrație și tiranie, ca într-un blestem fără sfârșit.

Marea corupție în zilele noastre, ca fenomen complex foarte periculos și deopotrivă distructiv pentru democrație, are mereu ca obiectiv instituirea haosului statal și disoluția tuturor autorităților pentru a se putea fura mai bine și mai mult. Efectul haosului adus de corupția lăsată liberă, în statul de drept, este degradarea insurmontabilă a arhitecturii instituționale, cu apariția unei clase conducătoare imorale care se alimentează parazit din bugetul public și cu legitimarea în consecință a unui regim politic cleptocrat. Accesul oficial al unui grup infracțional la resurse și la banii publici, încălcând și speculând sensul legilor sau al oricăror acte normative, exclude democrația ca formă de organizare a puterii în interesul tuturor și definește cleptocrația ca formă de guvernare în folosul unui segment social ales foarte restrâns. De aici până la tirania descrisă atât de limpede de către Aristotel mai este doar un mic pas inevitabil, etapă separată doar temporar de ceea ce se numește astăzi regim politic autoritar, ce este un model de guvernare construit în contra democrației.

Fie că vorbim de proiecte de infrastructură cu poduri, autostrăzi și căi ferate sau de rețele ample de utilități, de investițiile în şcoli și spitale, de nebuloasa promiscuă a lumii academice, de alocările bugetare pentru cultură, sport și pentru eficientizarea actului administrativ, când privim retardul din jalnicul spațiu românesc față de restul Europei ne dăm seama cât de extinsă și de puternică este aici corupția. Ea nu este aici doar de azi, de ieri, ci guvernează zona de sute de ani, cu metehne bizantine, otoman-fanariote orientale prinse adânc în legea pămânului. Pentru că, fără o intervenție permanentă a instituțiilor statului de drept, care au și atribuții foarte clare obligatorii într-o democrație sănătoasă, corupția râmâne în spațiul românesc o suverană certă a tiraniei veșnice.

Autor: Ştefan Jicol