De ce prevederea privind pierderea regimului micro este disproporționată și neconstituțională

Autor: Drd. Cornelia Năstase, CEO CC Tax Advisory

Într-o perioadă în care România se confruntă cu provocări bugetare semnificative și în care se discută din ce în ce mai frecvent despre extinderea bazei de impunere și despre corectitudinea fiscală, este esențial să nu confundăm fermitatea cu abuzul, și disciplina fiscală cu formalismul sancționator.

Modificarea introdusă în Codul Fiscal prin OUG nr. 16/2022 – potrivit căreia entitățile care nu depun la timp situațiile financiare anuale pierd regimul de impozitare pe veniturile microîntreprinderilor – este, din punctul meu de vedere, un exemplu clar de măsură disproporționată și contrară principiilor de drept fiscal și constituțional.

Este esențial să înțelegem următoarele:

1. Această sancțiune este dublă. Nedepunerea la termen a situațiilor financiare este deja sancționată cu amendă contravențională. A-i adăuga și pierderea regimului micro înseamnă a sancționa aceeași faptă de două ori. Principiul „ne bis in idem”, recunoscut inclusiv de CEDO, este încălcat flagrant.

2. Această sancțiune este disproporționată. Trecerea automată de la o cotă de 1% pe venit la 16% pe profit nu are nicio legătură cu gravitatea faptei sau capacitatea economică a contribuabilului. O simplă întârziere de o zi poate produce același efect ca o omisiune de șase luni. Statul pedepsește cu tunul un contribuabil care a greșit cu creionul.

3. Această sancțiune ignoră natura impozitului. Regimul micro nu este o recompensă sau o sancțiune. Este un sistem alternativ de impozitare. Legislația fiscală trebuie să reflecte activitatea economică, nu să devină o unealtă coercitivă pentru neglijențe administrative deja sancționate.

4. Această sancțiune este automatistă și inflexibilă. Nu există nicio posibilitate de remediere sau reabilitare. Odată pierdut regimul micro, contribuabilul nu mai are nicio cale de a reveni, nici măcar dacă își îndeplinește ulterior obligațiile. Este un blocaj fiscal fără drept de apel.

Ca profesionist în fiscalitate și ca susținător al unei relații corecte între stat și contribuabil, consider că această prevedere trebuie urgent revizuită.

În final, reforma fiscală trebuie să vizeze întărirea disciplinei, dar nu prin transformarea fiecărei scăpări birocratice într-un dezastru economic. Dacă vrem respect din partea contribuabililor, statul trebuie să dea dovadă de echilibru, logică juridică și bun-simț administrativ. Altfel, riscăm să cultivăm nu conformarea voluntară, ci fuga din sistem.

În plus, trebuie să privim această problemă și prin prisma impactului sistemic. Măsura riscă să destabilizeze încrederea contribuabililor în sistemul fiscal, în special în rândul antreprenorilor mici care reprezintă coloana vertebrală a economiei românești. Într-un climat în care predictibilitatea fiscală este deja fragilă, orice măsură care transmite ideea de arbitrar sau disproporție amplifică reticența față de conformare voluntară.

Experiența altor state arată că eficiența fiscală nu derivă din sancțiuni disproporționate, ci din coerență legislativă și sprijin activ pentru conformare. De exemplu, în Franța și Germania, sistemele fiscale prevăd mecanisme de reabilitare și de corectare voluntară a greșelilor administrative, tocmai pentru a încuraja transparența și buna-credință.

În acest context, propunerea de revizuire a regimului sancționator pentru nedepunerea situațiilor financiare ar putea include: perioade de grație rezonabile, avertismente înainte de sancțiune, posibilitatea de revenire la regimul micro după remedierea faptei. Nu vorbim despre iertare, ci despre justă măsură.

Dacă vrem un sistem fiscal care funcționează, trebuie să înțelegem că încrederea este un capital mai prețios decât orice amendă colectată. Reforma fiscală reală înseamnă construirea unei relații între stat și contribuabil bazată pe respect, nu pe frică.