Poți reduce deficitul și să sărăcești populația în același timp. Poți „crește veniturile la buget” și să distrugi clasa de mijloc. Poți bifa toate țintele Bruxelles-ului și să ratezi singurul lucru care contează cu adevărat. Pentru că economia nu există pentru stat. Statul există pentru oameni — pentru cei care produc, investesc și încearcă să construiască ceva durabil. Pare evident. Nu este. Prea des, statul ajunge să trateze societatea ca pe un instrument al propriei supraviețuiri fiscale, nu ca pe scopul pentru care există.
România traversează în acest moment unul dintre cele mai dificile exerciții de ajustare fiscală din ultimul deceniu. Dezbaterea publică s-a concentrat pe cifre: cât este deficitul, când și cum se reduce, ce taxe cresc. E o dezbatere necesară, dar incompletă. Lipsește tocmai întrebarea fundamentală: pentru ce facem toate acestea?
Scopul politicii economice nu este să arate bine pe hârtie la Bruxelles, nici să ofere unui guvern iluzia controlului pentru încă un trimestru. Este mult mai simplu și mai important: oamenii să trăiască mai bine — să producă mai mult, să câștige mai bine în termeni reali, să poată economisi și investi cu încredere că regulile jocului nu se schimbă peste noapte. Adam Smith formula acest adevăr cu o claritate dezarmantă: consumul este singurul scop și unica justificare a întregii producții. Cu alte cuvinte, economia nu există pentru stat; statul există, cel mult, pentru a crea cadrul în care prosperitatea poate apărea și dura.
De aici pornește una dintre cele mai grave confuzii ale politicii economice moderne: confundarea mijloacelor cu scopul. Deficitul, taxele, inflația, cursul de schimb, chiar și creșterea PIB sunt instrumente sau indicatori — niciunul nu este, în sine, scopul final. Dacă reduci deficitul, dar distrugi investițiile private, dacă „crești veniturile la buget”, dar sărăcești populația prin inflație și taxe suprapuse, nu ai făcut politică economică. Ai făcut contabilitate politică. Și, de regulă, când politica economică ajunge aici, urmează inevitabil propaganda: aceeași măsură care produce pagube este prezentată drept „responsabilitate”, „echilibru” sau „modernizare”.
Gândirea liberală serioasă a înțeles întotdeauna că prosperitatea durabilă nu se obține prin administrarea tot mai agresivă a economiei, ci prin limitarea arbitrariului politic, protejarea proprietății private, stabilitatea regulilor și libertatea de a produce, schimba și investi. Milton Friedman avertiza că pericolul fundamental pentru libertate este concentrarea puterii — iar ordinea economică liberă este esențială tocmai pentru că o dispersează. Miza reală a politicii economice nu este, deci, doar alocarea resurselor. Este să împiedice statul să devină suficient de puternic încât să sufoce tocmai sursa prosperității pe care pretinde că o administrează. Cu cât statul își asumă mai mult rolul de administrator al prosperității, cu atât ajunge mai des autorul subminării ei.
Când statele ajung în punctul în care trebuie să-și corecteze dezechilibrele — cum se află România acum — întrebarea nu este doar dacă ajustează, ci cum. Cercetările lui Alberto Alesina și ale coautorilor săi arată consistent că ajustările fiscale bazate pe reducerea cheltuielilor tind să fie mai eficiente și mai puțin dăunătoare pentru creștere decât cele bazate pe majorări de taxe. Este exact lecția pe care guvernele o evită cel mai frecvent, pentru că reforma structurală a cheltuielilor cere curaj politic, iar o nouă taxă cere doar o semnătură.
Testul final pentru orice politică economică: îi lasă pe oameni mai liberi, mai productivi și mai prosperi pe termen lung? Creează o economie mai flexibilă, mai rezilientă, capabilă să genereze bunăstare fără perfuzii permanente de la stat? Dacă da, merită apărată și explicată, chiar dacă e dureroasă pe termen scurt. Dacă nu — dacă tot efortul de ajustare se descarcă pe contribuabil fără a atinge structura cheltuielilor sau calitatea administrației — atunci restul este decor tehnocratic: poate sofisticat în limbaj, poate elegant în prezentări, dar steril în rezultate. O ajustare care slăbește exact partea productivă a economiei nu este reformă. Este doar o formă mai sofisticată de autopăcălire bugetară.
România are nevoie de ajustare fiscală. Dar are nevoie, mai mult, de ajustarea corectă — cea care reconstruiește fundamentele, nu cea care amână criza cu prețul creșterii.
| Știri BVB