Evoluții geopolitice mondiale în primul sfert al secolului XXI. România în acest context; Previziuni pentru 2050 (Corneliu Pivariu)

Autor: Corneliu Pivariu – General-maior (cu două stele) în retragere, expert in geopolitică și relații internaționale, cu o experiență de peste 30 de ani în domeniile militar, diplomatic si economic.

Rezumat introductiv

Lucrarea de față oferă o analiză geopolitică aprofundată a transformărilor globale petrecute în primul sfert al secolului XXI, în paralel cu o evaluare a poziției și perspectivelor strategice ale României în contextul acestor schimbări. Pornind de la premisele că actuala ordine internațională se confruntă cu multiple crize sistemice – politice, economice, ideologice și de securitate – studiul propune o lectură structurată a principalelor dinamici globale, regionale și naționale, cu proiecții bine argumentate până în orizontul anului 2050.

În prima parte sunt identificate și analizate tendințele majore ale evoluției geopolitice globale, inclusiv declinul ordinii unipolare, ascensiunea noilor centre de putere, intensificarea competiției economice și tehnologice, precum și criza legitimității instituțiilor internaționale. Se evidențiază polarizarea dintre democrațiile liberale și regimurile autoritare, revenirea la logica sferelor de influență și creșterea importanței actorilor non-statali și a războaielor hibride.

Capitolul al doilea trece în revistă principalele conflicte militare ale începutului de secol – de la Orientul Mijlociu la Europa de Est – și oferă o analiză strategică a cauzelor, actorilor implicați și impactului acestor confruntări asupra arhitecturii globale de securitate. Sunt formulate și scenarii posibile pentru evoluțiile militare până în 2050, pe fondul înarmării accelerate și al redefinirii alianțelor internaționale.

În partea a treia, lucrarea se concentrează asupra geopoliticii resurselor naturale – energie, hrană, apă, materii rare – evidențiind cum controlul acestora devine din nou un factor central în rivalitățile internaționale. Sunt abordate temele securității energetice, ale dependenței de lanțurile globale de aprovizionare și ale potențialului agricol strategic, cu accent pe vulnerabilitățile și oportunitățile României în acest context.

Capitolul al patrulea explorează conflictul ideologic și structural dintre globalism și suveranism, subliniind modul în care această tensiune modelează nu doar opțiunile de politică externă, ci și coeziunea internă a statelor. Sunt analizate în profunzime raportul dintre plutocrație și meritocrație, influența rețelelor globale de putere informală și impactul ideologiilor dominante asupra valorilor, identităților și legitimității politice.

Lucrarea se încheie cu un capitol de concluzii generale, în care sunt sintetizate principalele tendințe, se trasează perspective de evoluție până în 2050 și se formulează recomandări pentru consolidarea poziției României într-un mediu internațional multipolar, instabil și profund competitiv. Se argumentează că România trebuie să devină un actor activ și conștient în propria sa definire geopolitică, mizând pe echilibrul între cooperare internațională și apărarea interesului național.

EVOLUȚII GEOPOLITICE MONDIALE ÎN PRIMUL SFERT AL SECOLULUI XXI. ROMÂNIA ÎN ACEST CONTEXT.

PREVIZIUNI PENTRU 2050

“Previziunile geopolitice sunt adesea un exercițiu  de anticipare a viitorului, un exercițiu de echilibristică  între realitate și posibilitate, însă nu uitați că viitorul este, de asemenea, modelat de alegerile noastre  de azi” – Anonim

 INTRODUCERE

Perioada 2000-2025 și a doua jumătate a secolului XX prezintă evoluții geopolitice semnificative, dar destul de diferite.

În a doua jumătate a secolului XX, lumea era în mare parte împărțită între blocul estic, condus de Uniunea Sovietică, și blocul vestic, condus de Statele Unite, în contextul Războiului Rece. Acesta a fost un timp de tensiuni militare și politice, cursa nucleară și cursa spațială, dar și de decolonizare și sporire a independenței în multe țări din Asia, Africa și Caraibe.

După căderea Zidului Berlinului în 1989 și prăbușirea Uniunii Sovietice în 1991, lumea a intrat într-o nouă eră geopolitică. În perioada 2000-2025, puterile globale s-au diversificat și s-au reconfigurat. Statele Unite au rămas o superputere, dar au apărut și alte puteri majore, inclusiv China și Uniunea Europeană.

Globalizarea a accelerat, facilitată de tehnologie și internet, iar problemele globale, cum ar fi schimbările climatice și terorismul, au devenit mai evidente. În același timp, s-au intensificat naționalismul și populismul în multe țări.

O altă tendință importantă a fost reconfigurarea puterii în Orientul Mijlociu, cu războaie în Irak și Afganistan, Primăvara Arabă și creșterea organizațiilor teroriste precum ISIS.

A doua jumătate a secolului XX a fost marcată de formarea și consolidarea unor structuri și principii majore de drept internațional. Crearea Organizației Națiunilor Unite în 1945 a introdus un cadru global de cooperare și de soluționare a disputelor internaționale.

De asemenea, a avut loc adoptarea unor tratate internaționale majore, cum ar fi Convențiile de la Geneva (1949) și Tratatul de Neproliferare Nucleară (1968). Acestea au stabilit norme internaționale în domenii precum drepturile omului, dreptul umanitar și controlul armelor.

Perioada a fost, de asemenea, marcată de procesele de decolonizare și afirmarea dreptului la autodeterminare a popoarelor, consacrat în Carta ONU.

Pe de altă parte, perioada 2000-2025 a fost marcată de provocări la adresa ordinii bazate pe norme stabilite în secolul XX. De asemenea, primul sfert al secolului XXI a redefinit ordinea globală, trecând de la hegemonia unipolară la o competiție multipolară, marcată de tehnologie, resurse și noi forme de conflict.

În ciuda existenței unui cadru juridic internațional, au existat numeroase încălcări ale dreptului internațional, cum ar fi invaziile ilegale, utilizarea torturii și încălcările drepturilor omului.

Globalizarea a adus, de asemenea, noi provocări pentru dreptul internațional, cum ar fi reglementarea internetului și a tehnologiilor digitale, sau necesitatea unor reguli internaționale privind schimbările climatice.

În plus, ordinea internațională a fost pusă sub presiune de creșterea puterilor non-occidentale, cum ar fi China, care au propriile lor viziuni asupra dreptului internațional.

În concluzie, în timp ce a doua jumătate a secolului XX a fost o perioadă de formare și consolidare a dreptului internațional, marcată de polarizarea geopolitică și decolonizare, perioada 2000-2025 a fost una de provocări și tensiuni legate de aplicarea și respectarea acestuia, de globalizare, reconfigurare a echilibrelor de putere și creșterea problemelor globale.

I. CONTEXTUL ISTORIC ȘI ACTUAL AL EVOLUȚIILOR GEOPOLITICE

„Harta lumii nu este trasată de geografi, ci de forțele istoriei, economiei și conflictului.”
— Halford Mackinder

1. Premisele istorice: lecțiile secolului XX

Secolul XX a fost marcat de două mari conflagrații mondiale care au redesenat frontiere, au schimbat echilibre de putere și au determinat nașterea unor noi paradigme geopolitice. După prăbușirea Imperiilor coloniale (britanic, francez, otoman, rus), lumea a intrat într-o perioadă bipolară, dominată de războiul rece dintre SUA și URSS. Confruntarea ideologică, economică și militară s-a desfășurat prin conflicte proxy în Asia, Africa și America Latină, însoțită de o cursă a înarmării fără precedent.

Căderea blocului sovietic în 1989–1991 a marcat o reconfigurare geopolitică majoră: SUA au rămas hegemonul mondial, promotor al globalizării neoliberale, al extinderii NATO și al noii ordini internaționale unipolare. Uniunea Europeană a cunoscut o extindere politică și economică importantă, dar și o creștere a interdependențelor, în timp ce Rusia a traversat o perioadă de declin strategic.

În paralel, China a pornit pe un drum al ascensiunii economice și tehnologice, mizând pe integrarea în sistemul economic mondial, dar conservând o structură autoritară și o ambiție geopolitică clară: să ofere o alternativă sistemică la hegemonia occidentală.

2. Multipolarismul emergent: sfârșitul epocii unipolare

Începând cu anii 2010, ordinea unipolară post-război rece a început să se fragmenteze. Crizele economice (2008–2010), războaiele prelungite (Irak, Siria, Afganistan), ascensiunea regimurilor iliberale și contestarea normelor occidentale au contribuit la apariția unui sistem multipolar, dar instabil.

Astăzi asistăm la reîntoarcerea istoriei în sens clasic: rivalități între mari puteri, curse ale înarmării, confruntări ideologice, bătălii pentru influență în spațiile strategice. În locul unui leadership global coerent, avem un mecanism geopolitic fracturat, în care diverse centre de putere își dispută hegemonia sau autonomia:

• SUA încearcă să-și păstreze rolul de arbitru global, dar sunt erodate de polarizarea internă, costurile strategice și concurența emergentă.
• China nu este o putere emergentă în sensul clasic, ci o civilizație-mare putere istorică, care a dominat spațiul asiatic timp de secole. Umilită în secolul XIX de marile imperii europene și Japonia, marginalizată în ordinea mondială post-1945, China caută astăzi să revină în centrul puterii globale, nu doar ca lider economic, ci ca superputere cu influență globală. Sub conducerea Partidului Comunist, Beijingul a urmat o strategie de dezvoltare graduală: modernizare economică, control politic centralizat, expansiune globală prin proiecte strategice (precum Belt and Road Initiative) și investiții masive în tehnologie, infrastructură, armată și spațiu. Nu mai este vorba doar de o mare putere regională, ci de un actor care dorește să ofere o alternativă sistemică la hegemonia occidentală.
• Rusia folosește instrumente asimetrice (război hibrid, energie, dezinformare) pentru a-și păstra influența în fostul spațiu sovietic și a sabota unitatea occidentală.
• India, Brazilia, Iran, Turcia, dar și entități precum BRICS, se afirmă ca poli regionali ce revendică roluri globale.
• O mențiune specială pentru plutocrație, care mai ales în a doua jumătate a secolului XX a început să joace un rol tot mai important. Planul Marshall și FMI/Banca Mondială au avut o componentă geopolitică, dar și una de consolidare a capitalismului occidental sub umbrela intereselor financiare americane. Crearea unui sistem financiar global controlat (dolar, Wall Street, Federal Reserve, City of London) a favorizat mobilitatea capitalului privat și controlul fluxurilor globale de bani. Trecând peste perioada războiului rece în care plutocrația s-a dezvoltat, putem aprecia că perioada de globalizare neoliberală (1979-2008), dominată de ideologia pieței libere, privatizării și dereglementării, a fost un moment de aur pentru plutocrație. Marile corporații au dobândit o putere mai mare decât multe state, iar deciziile strategice au fost dictate de bănci de investiții, fonduri speculative, conglomerate. Criza din 2008 a demonstrat eșecul autoreglementării și captura instituțională de către elitele financiare: pierderile au fost socializate, profiturile privatizate.

Plutocrația nu este un simplu efecte secundar al capitalismului global, ci o structură de putere transnațională informală, care a influențat și influențează politica externă a marilor puteri, componența alianțelor internaționale, războaiele pentru resurse dar și forma economiilor emergente. În lipsa unor mecanisme reale de transparență, reglementare și control democratic, plutocrația continuă să modeleze ordinea mondială, uneori chiar mai eficient decât alianțele militare sau instituții internaționale, totdeauna în același scop – maximalizarea câștigurilor în propriul interes.

3. Tendințele actuale: fracturi și realinieri

1. Revenirea confruntării blocurilor – războiul din Ucraina a relansat logica bipolară Est–Vest, cu un Occident euro-atlantic consolidat (NATO, UE, G7) și un front sino-rus informal în contrapondere, inclusiv prin BRICS.
2. Redefinirea frontierelor – conflictele înghețate (Kosovo, Osetia de Sud, Abhazia, Transnistria) pot deveni din nou active, punând presiune pe ordinea post-1945. În 2025, conflictele înghețate din Europa sunt concentrate în jurul spațiului post-sovietic și în Balcanii de Vest. Deși unele rămân stabile (Transnistria, Abhazia), altele se pot reactiva rapid în funcție de contextul geopolitic.
3. Geopolitica resurselor – energia, apa, hrana, tehnologiile rare (pământuri rare, cipuri, AI) devin elemente-cheie în competiția strategică.
4. Digitalizarea ca armă – suveranitatea digitală, controlul rețelelor, inteligența artificială și dezinformarea sunt noul câmp de luptă al secolului XXI.
5. Instabilitate în Sudul Global – Africa, Orientul Mijlociu și Asia de Sud-Est rămân teatre de rivalitate între marile puteri și epicentre de crize economice și umanitare.

4. România și contextul regional

România, situată la confluența intereselor euro-atlantice, ruse și turce, joacă un rol-cheie în regiunea Mării Negre. Este membră NATO și UE, dar rămâne vulnerabilă la:

• presiuni energetice și economice externe;
• dependențe tehnologice și logistice;
• instabilități din vecinătatea estică (Republica Moldova, Ucraina, Balcani de Vest).

Țara noastră trebuie să-și definească o strategie geopolitică proprie, bazată pe consolidarea suveranității economice, reindustrializare inteligentă, valorificarea resurselor și alianțe pragmatice.

II. PRINCIPALE CONFLICTE MILITARE 2000-2025. PREVIZIUNI 2050

„Conflictele de mâine se nasc din nedreptățile de azi și tăcerile de ieri.”

Perioada 2000–2025 a fost caracterizată de o succesiune de conflicte armate care au modificat profund arhitectura geopolitică mondială. Dacă în anii ’90 tensiunile păreau disipate odată cu sfârșitul Războiului Rece, noul mileniu a debutat cu o reconfigurare a paradigmelor conflictuale: de la războaie clasice de tip stat-stat, la conflicte asimetrice, hibride, proxy wars și confruntări ideologice sau religioase. Pe fondul creșterii populismului, fragmentării ordinii internaționale și competiției pentru resurse, violența organizată a căpătat noi forme, implicând atât mari puteri, cât și actori non-statali.

1.Conflicte majore 2000–2025

Afganistan (2001–2021)

După atacurile din 11 septembrie 2001, SUA[1], susținute de o coaliție internațională și de NATO, au lansat operațiunea „Enduring Freedom” împotriva regimului taliban. Obiectivul inițial – distrugerea rețelei Al-Qaeda – a fost înlocuit treptat de eforturi de construcție statală, marcate de corupție endemică și rezistență tribală. După 20 de ani de prezență militară, retragerea completă a forțelor occidentale în august 2021 a dus la revenirea rapidă a talibanilor la putere și la colapsul instituțiilor afgane.

O evaluare strategică finală arată că: din punct de vedere militar războiul a fost parțial eficient (prin slăbirea Al-Qaida, dar talibanii, exact cei izgoniți in 2001 revin la putere); politic – a fost un eșec, regimul politic instaurat a fost instabil și a căzut în 11 zile; financiar – a fost un efort mare, fără rezultate durabile; uman – cost imens în vieți, inclusiv civile (peste 170.000 de morți); din punct de vedere reputațional imaginea SUA a fost afectată de retragerea haotică.

În concluzie, războiul din Afganistan a început cu obiective militare clare, dar s-a transformat într-o misiune de „nation-building” slab fundamentată strategic. Deși a avut unele beneficii pe termen scurt, nu a produs o victorie strategică durabilă. Mulți analiști (inclusiv generali americani în retragere) consideră astăzi că prețul nu a fost justificat în raport cu rezultatele.

Irak (2003–2011 și urmările)

Invazia SUA[2] din martie 2003, justificată prin presupusa existență a armelor de distrugere în masă, a dus la răsturnarea regimului Saddam Hussein. Absența unui plan coerent de reconstrucție postbelică a generat haos, conflict sectar și prăbușirea structurilor de guvernare. Apariția Statului Islamic (ISIS) – Daesh, în 2014 a fost o consecință directă a acestui vid de putere, conducând la o nouă intervenție militară internațională. Instabilitatea persistă și astăzi, în ciuda unor progrese limitate.

În prezent, Statele Unite au în jur de 2 500 militari în Irak, dislocați sub mandatul „Combined Joint Task Force – Operation Inherent Resolve” pentru a consilia, asista și sprijini forțele irakiene și kurde în lupta împotriva ISIS.

Guvernul irakian actual, sub al‑Sudani, adoptă o linie centrist‑moderată și pragmatică, combinând o Diplomație echilibrată între SUA și Iran cu o reformă structurală internă, orientată spre consolidarea statului și combaterea corupției, inclusiv integrarea milițiilor și susținerea stabilității interne. De asemenea urmărește și consolidarea cooperării internaționale, prin  semnarea unor acorduri cu Marea Britanie, SUA, UN, dorindu-se un mediator regional.

Siria (2011–2024)

Revolta populară din 2011 s-a transformat rapid într-un război civil devastator[3]. Acesta se înscrie pe linia evenimentelor generate de așa-zisa Primăvară arabă în Orientul Mijlociu și Africa de Nord.

Cu toate acestea, evenimentele din Siria sunt caracterizate de unele particularități, pe care le subliniem pe scurt: peste 14 ani de conflict, cu faze diferite (proteste, război convențional, jihad global, intervenții externe, rebeliune fragmentată[4], trădări[5]); războiul sirian a devenit un „conflict de joasă intensitate” prelungit, fără victorie clară timp de peste un deceniu.

Se remarcă o distrugere umanitară fără precedent în epoca modernă: peste 500.000 de morți (estimativ), majoritatea civili; peste 13 milioane de persoane strămutate (din care 6 milioane refugiați externi) – jumătate din populația pre-război; zeci de mii de copii uciși, foamete cronică, lipsă de medicamente, infrastructură sanitară distrusă; distrugerea patrimoniului istoric (ex: Palmyra, Alep). Numai în primii ani de conflict în armată s-au înregistrat 80-100.000 dezertori.

Constatăm absența unui proces de pace coerent și durabil, nici un efort de pace internațional (Geneva, Astana, ONU) nu a dus la o evoluție către o tranziție politică reală. În acest context procesul de normalizare post -2024 rămâne fragil, fără consens internațional larg, sub controlul HTS[6].

Ca o concluzie de etapă, războiul civil din Siria se remarcă prin: complexitate inedită (ca actori participanți, teritorial și sectar-religios); implicații internaționale puternice; costuri umanitare extreme (cel mai mare număr de refugiați din istoria modernă, aproape o jumătate de milion de morți); absența unei soluții politice coerente.

Distrugerile totale sunt apreciate de ONU și Banca Mondială ca fiind de 490 miliarde dolari, din care circa 220 miliarde dolari în infrastructura civilă; 100 miliarde dolari în domeniul serviciilor sociale; 120 miliarde dolari în industria productivă și circa 50 miliarde distrugeri strategice.

Reconstrucția Siriei, după ultime estimări ar putea consta 5-600 miliarde dolari, care s-ar întinde pe o perioada de 15-25 de ani. Principalii actori sunt Qatar, Arabia Saudită, Turcia, UE, ONU, posibil și China. Pentru realizarea acesteia sunt însă necesare îndeplinirea unor condiții esențiale: stabilitate politică, stabilitate regională, reformă constituțională, și combaterea corupției.

În ceea ce privește datoria externă, aceasta se ridică la circa 23 miliarde dolari (în principal armament și tehnică militară importate din Rusia, Iran – petrol și alte cheltuieli in domeniul militar, alți creditori privați). Siria mai datora 15,5 milioane dolari către Banca Mondială, sumă achitată în părți egale de Qatar și Arabia Saudită la 12 mai 2025.

Teritoriul sirian rămâne parțial controlat de forțe externe și grupuri armate locale, iar reconstrucția este întârziată/blocată de lipsa unui consens politic atât intern cât și regional/internațional. În prezent se pare că Turcia deține o poziție favorizată în Siria, în timp ce Israelul își vede realizat unul din scopurile sale strategice – ca Siria să nu mai conteze din punct de vedere militar într-un conflict Israel – lumea arabă, cel puțin în următorii 10-15 ani.

Războiul din Siria este un conflict-școală pentru analiza războaielor hibride, a colapsului statal și a geopoliticii distructive a intervențiilor externe.

Ucraina (2014–2025)

Conflictul din Ucraina este cel mai amplu și complex război convențional desfășurat pe teritoriul Europei după 1945.

Anexarea Crimeei de către Rusia în 2014 a declanșat o nouă eră de confruntări în Europa. Conflictul din Donbas s-a transformat în februarie 2022 într-o invazie militară pe scară largă. Războiul a antrenat un sprijin fără precedent din partea NATO și a UE pentru Ucraina, prin ajutor militar, economic și umanitar.

La mai bine de trei ani de la declanșarea conflictului, cred că este mai mult decât necesar să renunțăm la clișeele emoționale de la începutul acestuia, unele folosite și azi, și să arătăm succint că războiul din Ucraina este rezultatul cumulat al următoarelor principale cauze: procesul geopolitic post Război Rece gestionat dezechilibrat; ambivalența strategică ucraineană, folosită ca pretext de Moscova; revanșismul rus și dorința de reconstituire a unei sfere de influență precum și a slăbirii arhitecturii internaționale de securitate în contextul erodării principiilor de drept internațional.

Până în 2025, conflictul continuă, cu linii de front fluctuante, pierderi umane majore și un risc persistent de escaladare regională sau chiar globală. Promisiunile președintelui american Donald Trump ante și post alegerile prezidențiale din SUA s-au dovedit mai mult dorințe decât realități palpabile, ceea ce l-au determinat la mijlocul lunii iulie să dea un nou termen de 50 de zile Rusiei (până la jumătatea lunii septembrie 2025) pentru a accepta un acord de încetare a focului, în caz contrar urmează să impună tarife de 100% la importurile din Rusia și sancțiuni secundare împotriva țărilor care continuă să cumpere petrol rusesc (n.n. Studiul a fost scris înainte ca Trump să anunțe că îi dă lui Putin un alt termen, de 10-12 zile, pentru a ajunge la o încetare a focului în Ucraina).  De asemenea, Trump a anunțat un acord cu NATO ca aliații europeni să finanțeze și livreze echipamente avansate (inclusiv sisteme Patriot) către Ucraina, în timp ce SUA rămâne furnizorul principal, dar evită să suporte singură costurile.

Particularități ale conflictului

Câteva trăsături:

• Etape distincte:
  • 2014–2021: Conflict hibrid și de intensitate scăzută în Donbas și anexarea Crimeei;
  • 2022–2023: Invazie convențională pe scară largă a Rusiei asupra Ucrainei;
  • 2024–2025: Stabilizare parțială a frontului, tranziție spre un război de uzură.
• Dimensiunea teritorială și strategică:
  • Front extins pe peste 1.000 km;
  • Lupte urbane intense (Mariupol, Bahmut, Avdiivka);
  • Lovituri cu rază lungă și atacuri aeriene masive (drone, rachete hipersonice, artilerie).
• Implicarea indirectă a NATO:
  • Sprijin militar, economic și de intelligence pentru Ucraina (inclusiv HIMARS, F-16, ATACMS, rețeaua de sateliți STARLINK[7]);
  • Participarea prin „proxies tehnologici” (ex. drone occidentale operate de ucraineni);
  • Instruirea a peste 100.000 de soldați ucraineni în Europa și SUA.
• Instrumentalizarea informațională și cibernetică:
  • Propagandă intensă pe ambele fronturi;
  • Campanii masive de dezinformare, inclusiv deepfakes, atentat la percepția opiniei publice internaționale;
  • Război cibernetic (paralizarea infrastructurilor energetice și comunicațiilor).

Posibile evoluții pe termen scurt (2025–2027)

Scenariul 1 – Status quo extins: frontul se stabilizează în linia Nipru–Donețk–Crimeea; război de poziție prelungit, cu negocieri blocate și reluarea ciclică a ostilităților.

Scenariul 2 – Conflict înghețat cu armistițiu forțat: acord tacit internațional (model coreean); Ucraina rămâne sprijinită de NATO, fără aderare formală, dar cu garanții de securitate bilaterale.

Scenariul 3 – Extinderea conflictului (risc scăzut, dar existent): posibil incident major în Marea Neagră, Transnistria sau Belarus; escaladare neintenționată între Rusia și state NATO de frontieră.

Conflictul din Ucraina reflectă tranziția de la o lume post-bipolară la o ordine multipolară încă în evoluție. El combină confruntarea clasică de tip interstatal cu metodele moderne de război hibrid, informatic și economic. Deznodământul acestui război nu va fi doar unul militar, ci va redefini echilibrul de securitate european și influența Occidentului asupra frontierelor estice[8].

România, ca stat de frontieră NATO, rămâne profund implicată strategic în acest context și trebuie să își adapteze doctrina și capacitățile militare la noile realități, punând în prim plan interesele naționale, armonizate cu apartenența sa la UE și NAT

Posibile evoluții până în 2050

 Scenariul 1 – Câștigă Ucraina (cel mai optimist)

Până în 2030, Ucraina recuperează majoritatea teritoriilor ocupate și obține garanții de securitate occidentale. În deceniul următor, devine membru UE și un aliat strategic al NATO, contribuind la stabilizarea regiunii. Până în 2050, Ucraina este complet reconstruită și consolidată ca pilon estic al ordinii euroatlantice, în timp ce influența globală a Rusiei se erodează semnificativ, deși păstrează Crimeea.

Scenariul 2 – Câștigă Rusia (posibil)

Până în 2030, Rusia păstrează controlul asupra Crimeei și sud-estului Ucrainei, iar Kievul este forțat să accepte un statut de neutralitate, ca urmare a schimbării regimului politic actual, cu un altul mai maleabil la solicitările ruse. Ucraina rămâne divizată și sub presiune permanentă, în timp ce Moscova încearcă să-și extindă influența în Europa de Est și în Caucaz. Până în 2050, un nou echilibru de putere dominat de Rusia și China reconfigurează spațiul dintre Marea Neagră și Asia Centrală, cu NATO într-o poziție defensivă.

Scenariul 3 – Conflict înghețat, fără învins sau învingător (cel mai probabil)

Războiul se stabilizează în următorii 2–3 ani fără o soluție politică clară. Liniile frontului devin permanente, iar părțile mențin o stare de armistițiu neoficial, cu ciocniri sporadice. Ucraina rămâne parțial ocupată, dar își dezvoltă relațiile cu Occidentul. Până în 2050, conflictul devine „o nouă Coreea a Europei”, iar stabilitatea regiunii depinde de capacitatea NATO și UE de a susține o Ucraină parțial integrată, dar mereu sub presiune.

Concluzie generală 2025–2050

Conflictul din Ucraina este mai mult decât o confruntare militară – el reprezintă linia de falie dintre două modele geopolitice: autoritarismul neoimperial rus și modelul euroatlantic. În același timp este o platformă de polarizare globală și chiar dacă nu este formal un “război mondial”, implicarea directă și indirectă a marilor puteri globale, îl transformă într-un conflict sistemic, cu profunde efecte asupra ordinii internaționale. Deznodământul va influența decisiv arhitectura de securitate din Europa pentru următoarele decenii.

România, aflată în proximitate directă, trebuie să-și asume un rol activ în: proiectarea stabilității regionale; consolidarea propriei capacități de apărare; atragerea investițiilor pentru reconstrucție; apărarea informațională și digitală.

 Yemen (2015–prezent)

Conflictul din Yemen a devenit un exemplu clasic de război prin interpuși. Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite au intervenit în sprijinul guvernului recunoscut internațional, în timp ce rebelii houthi sunt susținuți logistic și militar de Iran. Bombardamentele aeriene, blocadele maritime și criza umanitară rezultată au provocat una dintre cele mai grave tragedii umanitare ale secolului XXI.

Israel – Iran (2022–2025)

Conflictul latent dintre Israel și Iran a degenerat într-un război regional cu implicații globale în perioada 2022–2025. După ani de tensiuni și acțiuni subversive, anul 2025 a marcat un punct de cotitură. Israel a lansat atacuri masive asupra infrastructurii nucleare iraniene, urmate de riposte balistice și atacuri cu drone din partea Iranului. SUA au sprijinit Israelul, inclusiv direct prin atacuri decisive asupra principalelor obiective ale programului nuclear iranian, iar confruntarea a escaladat spre o conflagrație de mare intensitate. Deși un armistițiu fragil a fost mediat de SUA în iunie 2025, tensiunile persistă, iar un nou val de ostilități nu este exclus.

Particularități ale conflictului

Conflictul Israel–Iran nu este un război convențional direct, ci o confruntare strategică de durată, cu ramificații regionale și globale. Se desfășoară pe multiple planuri: nuclear[9], militar, informațional, cibernetic și religios-ideologic.

🔹 Caracteristici-cheie:

• Conflict asimetric și indirect: Iranul evită confruntarea directă cu Israelul, acționând prin intermediul unor actori proxy: Hezbollah (Liban), Jihadul Islamic și Hamas (Gaza), milițiile șiite din Siria și Irak, rebelii Houthi (Yemen);
• Dimensiune ideologică[10]: Iranul teocratic consideră Israelul un „stat ilegitim” și „dușman al Islamului”, iar Israelul vede regimul iranian ca o amenințare existențială;
• Supraregionalizare: Conflictul afectează întregul Orient Mijlociu, Marea Roșie, Golful Persic, Mediterana și chiar relațiile globale dintre marile puteri.

Concluzii –pentru 2025

Confruntarea dintre Israel și Iran a intrat în faza militară deschisă în 2025, depășind pragul tradițional al operațiunilor clandestine și al războiului prin proxy. Schimbul direct de lovituri – drone, rachete balistice și atacuri aeriene – între cele două state marchează un punct de cotitură strategică în regiunea Orientului Mijlociu. Această escaladare s-a produs ca urmare a accelerării programului nuclear iranian și a deciziei Israelului de a aplica doctrina de lovitură preventivă extinsă, în coordonare cu SUA.

Atacul combinat americano-israelian asupra facilităților nucleare iraniene care a avut loc în iunie 2025[11], a marcat o ruptură istorică în dinamica de descurajare dintre cele două state. Operațiunea – de o amploare fără precedent după 1981 – a vizat centrele subterane de îmbogățire a uraniului de la Fordow, Natanz și Isfahan, dar și infrastructura militară asociată Gărzilor Revoluționare. Deși a produs pagube considerabile programului nuclear iranian, nu a reușit să îl elimine complet. Riposta iraniană – desfășurată pe mai multe fronturi și cu un grad sporit de coordonare (inclusiv atacuri asupra bazelor americane din Golf și tiruri de rachete balistice asupra teritoriului israelian) – a confirmat faptul că Iranul este capabil să desfășoare un război regional simultan, cu o componentă convențională și asimetrică integrată.

În ciuda gravității atacului israeliano-american și a ripostei iraniene, conflictul nu a evoluat într-o confruntare regională extinsă, ci a rămas într-un cadru limitat geografic și operațional. Loviturile s-au desfășurat în valuri scurte, cu intensitate relativ controlată, având ca obiective punctuale infrastructura strategică iraniană, bazele proxy și câteva ținte simbolice din Israel.

• Hezbollah a lansat câteva salve de rachete din sudul Libanului, dar fără declanșarea unei ofensive majore;
• Houthis au atacat nave comerciale în Marea Roșie, dar într-un cadru deja cunoscut, fără extinderea pe scară largă;
• Iranul a folosit atacuri cibernetice și drone împotriva unor obiective israeliene, dar fără a angaja forțe terestre sau lovituri balistice strategice.

Această reținere mutuală arată că ambele părți caută să evite un război total, preferând un „conflict demonstrativ” cu obiective limitate: distrugerea capacităților nucleare (din partea Israelului) și reafirmarea capacității de descurajare (din partea Iranului).

Pe termen mediu (2025–2035), conflictul riscă să devină un război de uzură regional, cu reprize periodice de intensificare și scurte armistiții. Un acord de încetare a focului mediat de ONU, Rusia, China sau Turcia este posibil, dar nu va adresa cauza fundamentală: programul nuclear iranian și lipsa recunoașterii reciproce.

Pentru NATO și România, conflictul Israel–Iran în fază deschisă are implicații multiple:

• Riscuri crescute pentru stabilitatea energetică și aprovizionarea cu petrol și gaze din Golf;
• Pericol de escaladare în teatrul extins al Mediteranei și Mării Negre, dată fiind prezența forțelor ruse în Siria și legătura strategică Iran–Rusia;
• Necesitatea recalibrării posturii strategice în Orientul Mijlociu, inclusiv prin implicarea serviciilor de informații în contracararea rețelelor proxy și a fluxurilor de armament și tehnologie duală.

Concluzie finală:

Conflictul Iran–Israel nu va fi rezolvat militar, diplomatic sau ideologic până în 2050, dar va deveni gestionat și parțial previzibil, într-o logică de descurajare reciprocă. Acest conflict va influența decisiv:

• echilibrul regional de putere;
• securitatea energetică globală;
• configurația alianțelor în Orientul Mijlociu extins.

Conflictul dintre Israel și Iran nu a fost rezolvat militar și nu pare a fi soluționabil diplomatic până în 2050[12]. El rămâne o confruntare structurală, desfășurată pe multiple planuri – nuclear, cibernetic, ideologic și regional – cu risc permanent de escaladare. În absența unui nou cadru de securitate în Orientul Mijlociu, relația Israel–Iran va continua să reprezinte cel mai instabil punct strategic al lumii post-bipolare.

Conflictul din Gaza (2022 – iulie 2025)

1. Introducere: între stagnare și implozie – Gaza înaintea marelui șoc

În perioada 2022–2023, Fâșia Gaza[13] a continuat să reprezinte unul dintre cele mai explozive puncte de pe harta Orientului Mijlociu, aflată într-un echilibru instabil între armistițiu de facto și tensiuni latente. Guvernată de Hamas încă din 2007, Gaza a fost supusă unei blocade aeriene, maritime și terestre impuse de Israel și Egipt, care a generat o gravă criză umanitară și economică. În pofida intermedierilor succesive ale Egiptului și Qatarului, conflictul structural între Israel și Hamas nu a fost soluționat, ci doar amânat.

Pe plan intern, Hamas s-a consolidat ca actor cvasi-statal, gestionând atât administrația locală, cât și infrastructura militară subterană – tuneluri, fabrici de armament și centre de comandă – în paralel cu o strategie de acumulare discretă a capacităților militare. În același timp, Jihadul Islamic Palestinian și alte grupări mai radicale au crescut în influență, punând presiune asupra Hamas pentru acțiuni mai agresive.

În Israel, tensiunile politice interne, ascensiunea guvernelor de dreapta și provocările religioase din Ierusalim (în special pe Esplanada Moscheilor / Muntele Templului), au alimentat polarizarea. Intervențiile poliției israeliene în incinta moscheii Al-Aqsa, restricțiile de acces și extinderea coloniilor din Cisiordania au fost percepute în Gaza și în lumea musulmană ca acte provocatoare și de „profanare”.

La nivel regional, Iranul și Hezbollahul au intensificat sprijinul pentru facțiunile palestiniene, în timp ce statele arabe care au semnat Acordurile Abraham (precum EAU sau Bahrain) s-au abținut de la critici directe, dar au fost supuse presiunii populare.

În acest context, Gaza a devenit un butoi cu pulbere[14]: o enclavă cuprinsă de sărăcie extremă, radicalizare ideologică și tensiuni geostrategice. Fără o ieșire negociată și cu o generație tânără crescând în disperare și fără perspective, violența părea inevitabilă. A existat o falsă stabilitate în 2022 și prima jumătate din 2023, întreținută de transferuri financiare din Qatar și operațiuni punctuale israeliene, dar atacul din 7 octombrie 2023 a marcat prăbușirea totală a acestui echilibru fragil.

2. Atacul din 7 octombrie 2023 și ofensiva israeliană în Gaza

Declanșarea unui conflict de proporții fără precedent

2.1. Atacul Hamas – surpriză strategică, șoc psihologic

La 7 octombrie 2023, în dimineața sărbătorii evreiești Simchat Torah, mișcarea Hamas a lansat un atac masiv[15], bine coordonat și fără precedent împotriva sudului Israelului. Acțiunea a combinat:

• bombardamente intense cu rachete (peste 3.000 lansate în primele ore);
• pătrunderi terestre cu sute de luptători infiltrați prin breșe în gardul de securitate;
• utilizarea de drone pentru distrugerea sistemelor de supraveghere și comunicații israeliene;
• atacuri asupra unor posturi militare și localități civile (Sderot, Be’eri, Nir Oz, Kfar Aza etc.).

Rezultatul imediat:

• peste 200 de israelieni uciși – majoritatea civili;
• aproximativ 250 de persoane răpite și transportate în Gaza;
• paralizia inițială a sistemului de răspuns israelian (IDF și serviciile de informații).

Acesta a fost cel mai grav atac asupra teritoriului israelian din istoria statului, comparabil ca efect psihologic cu 11 septembrie 2001 în SUA. Societatea israeliană a fost profund șocată, iar guvernul a declarat imediat stare de război.

2.2.          Reacția israeliană – răspuns masiv și ofensivă totală

Într-o primă etapă IDF a lansat mii de lovituri aerian asupra Gaza, distrugând o parte din infrastructura Hamas și a instituit o blocadă totală, tăind electricitatea, apa, aprovizionarea cu carburanți. În a doua etapă, până la sfârșitul anului 2023 a trecut la ofensiva terestră și a trecut sub controlul său părți semnificative din nordul și centrul Gaza. A treia etapă a constat în operațiuni prelungite de curățare și ocupare printr-o prezență militară permanentă în mai multe sectoare. Confruntările au scăzut în intensitate în prima jumătate anului 2025, dar nu s-au încheiat. Actualmente, Gaza este împărțită de facto în trei zone: Nordul – controlat militar de Israel; Centrul – zonă tampon instabilă, cu prezență redusă a IDF; Sudul (Rafah–Khan Younis) – semi-autonom, dominat de celule dispersate Hamas.

 2.3.          Impact socio-economic

Conform Ministerului Sănătății din Gaza 56-58.000 palestinieni au fost uciși (dintre care 17.000 copii și 9.000 femei); peste 132.000 răniți.

Costul infrastructurii critice distruse este estimat la 18,5 miliarde dolari. Numai resturile din infrastructura distrusă sunt estimate la 40-50 milioane de tone, colectarea deșeurilor costă 5-600 milioane dolari.

Șomajul este situat la 45-50% în general, peste 70% în rândul tinerilor sub 30 de ani. 80% din populație depinde de ajutor umanitar extern furnizat de UNRWA, ONU, Qatar, Egipt, UE.

Estimarea totală a necesarului de reconstrucție pe următorii 10 ani este cifrată la aproximativ 53 miliarde dolari, din care 20 miliarde în primii 3 ani.

Concluzie intermediară: izolare regională și diviziune internațională

• Conflictul din Gaza a consolidat o aliniere regională anti-Israel (Iran, Turcia, Qatar), dar fără coeziune militară;
• Israelul a rămas susținut de SUA, Marea Britanie și Germania, dar cu costuri diplomatice importante;
• Lipsa unui consens global și eșecul medierii indică faptul că Gaza a devenit nu doar o criză umanitară, ci și o linie de fractură geopolitică globală.

Concluzie generală

Conflictul din Gaza, în perioada 2022 – iulie 2025, a reprezentat una dintre cele mai grave crize militare, umanitare și politice din Orientul Mijlociu în ultimele decenii. Acesta a depășit granițele unei confruntări clasice și s-a transformat într-un conflict asimetric cu implicații regionale și globale.

Deși Israelul a înregistrat succese tactice majore – distrugerea infrastructurii Hamas, eliminarea unor lideri și recâștigarea controlului militar asupra unor sectoare din Gaza – nu și-a atins obiectivul strategic declarat: eliminarea completă a Hamas și restabilirea unei securități durabile. În schimb, s-a confruntat cu un mare cost uman, diplomatic și moral, care a dus la o anumită izolarea internațională și creșterea presiunilor interne.

De cealaltă parte, Hamas, deși grav afectat militar, nu a fost înfrânt ideologic. A reușit să mobilizeze simpatie în rândul unei părți a populației palestiniene și a lumii islamice, în ciuda pierderilor catastrofale. Gruparea a ieșit slăbită ca forță de guvernare, dar a supraviețuit ca actor insurgent și simbol al rezistenței.

În iulie 2025, Gaza rămâne o zonă devastată, fără guvernare funcțională, fără reconstrucție și fără un orizont politic clar. Actorii internaționali relevanți (SUA, Egipt, Qatar, ONU) nu au reușit să impună o soluție de tranziție. Situația tinde spre înghețarea conflictului la un nivel de instabilitate cronică, cu riscul reluării confruntărilor majore într-un viitor apropiat.

În esență, acest conflict a evidențiat:

• limitele superiorității militare într-un război cu puternice dimensiuni ideologice și sociale;
• criza reprezentativității în tabăra palestiniană, unde nici Hamas, nici Autoritatea Palestiniană nu oferă o alternativă credibilă;
• și incapacitatea comunității internaționale de a gestiona conflictele recurente dintr-o regiune supusă tensiunilor sistemice.

Războiul din Gaza (2023–2025) constituie o nouă etapă de incertitudine periculoasă, în care reconstrucția, reconcilierea și soluția politică par mai departe ca niciodată.

Conflicte din Sahel și Cornul Africii

Regiunea Sahelului și Cornul Africii au devenit epicentre ale instabilității, în principal din cauza slăbiciunii statelor, presiunii demografice, extremismului religios și schimbărilor climatice. Grupări teroriste precum Al-Qaeda în Maghreb și Boko Haram exploatează vidul de securitate. Franța și alte state occidentale au intervenit militar, dar cu efecte limitate. Emigrarea masivă și criza umanitară au consecințe directe asupra Europei.

 Asia-Pacific – tensiuni persistente

În această regiune s-au remarcat: rivalitatea India–Pakistan în Kashmir, amenințările nucleare ale Coreei de Nord și tensiunile în creștere dintre China și Taiwan. Militarizarea regiunii, consolidarea alianțelor și competiția navală în Marea Chinei de Sud indică o posibilă escaladare în următoarele decenii.

  Tipologii ale conflictelor contemporane

Conflictele din perioada 2000–2025 au evidențiat apariția unor noi tipare:

• Conflicte hibride: combină mijloace convenționale, subversive, economice și informaționale (Rusia–Ucraina, China–Taiwan);
• Războaie prin interpuși (proxy wars): Siria, Yemen, Libia, care reflectă rivalități geopolitice globale;
• Ciber-războiul: atacuri asupra infrastructurilor critice (electricitate, spitale, sisteme de apărare);
• Conflictul informațional: manipularea opiniei publice, destabilizarea internă prin fake news, rețele sociale, propagandă.

 

3. Previziuni până în 2050 – posibile focare de conflict

a. Zone cu risc ridicat:

• Taiwan și Marea Chinei de Sud: risc de confruntare directă China–SUA;
• Iran–Israel: posibilă reluare a ostilităților;
• Fâșia Gaza și Cisiordania: posibile noi conflicte între Israel și grupări palestiniene;
• Balcanii de Vest: tensiunile Kosovo–Serbia pot reizbucni;
• Africa de Nord și Sahelul extins: colapsuri statale, migrație, extremism;
• Arctica: competiție pentru resurse între Rusia, SUA, Canada, Norvegia.

b. Factori generatori de conflicte viitoare:

• Criza resurselor: apă, energie, hrană;
• Schimbări climatice: dezastre naturale, migrații masive, deșertificare;
• Radicalizare și ideologii extremiste;
• Tehnologii emergente: AI militar, drone autonome, armament hipersonic.

 4. Concluzii la principale conflicte militare 2000–2025. Previziuni 2050

Perioada 2000–2025 a reprezentat o etapă de redefinire profundă a conflictualității globale. Lumea a evoluat de la un sistem post-bipolar marcat de speranțe în stabilitate și cooperare internațională, către o eră multipolară incertă, caracterizată de instabilitate cronică, competiție strategică și recrudescența confruntărilor armate.

a. Schimbarea paradigmelor conflictului

Conflictul militar clasic (stat vs. stat) a fost înlocuit sau completat de forme noi și mai complexe:

• Conflicte hibride, unde linia dintre pace și război este estompată (ex. Ucraina);
• Războaie prin interpuși (proxy wars), ca expresie a competiției globale între marile puteri (ex. Siria, Yemen);
• Război informațional și cibernetic, cu un rol major în influențarea percepțiilor și destabilizarea regimurilor;
• Conflictul urbanizat și mediatizat, care vizează simultan moralul populației, imaginea internațională și infrastructura critică.
• Revitalizarea conflictelor ideologice și religioase, purtate în numele identității, nu al teritoriului;

b. Tendințe majore identificate (2000–2025)

• Declinul hegemoniei unilaterale americane: de la dominația post-9/11 la retragerea haotică din Afganistan;
• Ascensiunea revizionismului strategic: Rusia în Ucraina, Iran în Orientul Mijlociu, China în Asia-Pacific;
• Eșecul intervențiilor occidentale în construcția statală durabilă: Afganistan, Irak, Libia;
• Fragmentarea ordinii internaționale, odată cu slăbirea ONU, lipsa unui consens global asupra normelor de securitate, încălcările frecvente ale ordinii internaționale de drept;
• Creșterea puterii actorilor non-statali (Hamas, Hezbollah, Houthis, Daesh, miliții locale și companii militare private, precum Wagner, Blackwater sau alte entități contractate de state ori corporații pentru misiuni de luptă, protecție sau influență strategică) și consolidarea rețelelor transnaționale.

c. Consecințe pentru arhitectura globală de securitate

• Desincronizarea dintre dreptul internațional și realitatea strategică;
• Eroziunea regimurilor de neproliferare și control al armamentului (nuclear, balistic, AI);
• Vulnerabilitatea infrastructurilor critice, ca nou front de luptă (cyber, energie, comunicații);
• Politizarea ajutorului umanitar și a reconstrucției post-conflict, cu efecte negative asupra redresării durabile;
• Generalizarea conflictului „fără învingători”, dar cu pierderi masive umane și reputaționale.

d. România – într-un mediu de securitate tot mai impredictibil

• Poziția României, ca stat de frontieră al NATO și UE, o plasează în proximitatea a cel puțin două focare majore: Ucraina și Orientul Mijlociu extins;
• Este necesară adaptarea doctrinei de apărare la conflicte hibride și la operațiuni non-convenționale;
• România trebuie să devină un exportator de securitate regională prin capacități consolidate, interoperabilitate, digitalizare și protecție civilă sporită;
• Este imperativă întărirea rezilienței naționale, inclusiv în fața propagandei, atacurilor cibernetice și a migrației necontrolate;
• Consolidarea parteneriatelor strategice, în special cu SUA, Polonia, Franța și Turcia, devine esențială într-un mediu multipolar.

5. Privind spre 2050 – un viitor nesigur, dar gestionabil

Conflictele viitoare nu vor fi doar militare, ci eco-geopolitice, tehnologice și ideologice. Controlul asupra resurselor, protejarea identității și cursa tehnologică vor defini natura confruntărilor.

În acest context:

• Capacitatea de prevenție, adaptare și descurajare va conta mai mult decât superioritatea militară brută, care totuși va avea un rol deosebit de important în atingerea scopurilor politice;
• Alianțele flexibile și strategiile multilaterale vor înlocui blocurile rigide de tip Război Rece;
• România, pentru a-și apăra suveranitatea și prosperitatea, trebuie să devină un actor activ, anticipativ și coerent în plan regional și internațional.

III. GEOPOLITICA RESURSELOR ȘI RIVALITĂȚILE GLOBALE ÎN DOMENIU

În economia globală contemporană, resursele naturale sunt dublu tăiș: oferă șansa prosperității, dar creează și lanțuri de dependență care pot fi exploatate geopolitic. De la petrolul din Orientul Mijlociu la pământurile rare din Asia și Africa, la gazul din Eurasia, națiunile nu mai luptă doar pentru a deține resursele, ci și pentru a evita să devină prizonierii altora.

Secolul XXI reconfirmă o realitate istorică fundamentală: resursele naturale nu sunt doar factori economici, ci și instrumente geopolitice majore. De la energie și apă, până la materii prime rare și suprafețe agricole, competiția globală pentru acces, control și utilizare a acestora a devenit tot mai intensă, mai sofisticată și mai conflictuală.

Dinamica resurselor reflectă și amplifică redistribuirea puterii la nivel global. Națiunile nu mai concurează doar pentru piețe și alianțe, ci și pentru ceea ce se află în subsoluri, soluri, bazine hidrografice sau zone maritime disputate. Resursele devin tot mai des mijloace de presiune, pârghii de influență și chiar declanșatori ai conflictelor militare sau comerciale.

În contextul accelerării schimbărilor climatice, al creșterii populației globale și al epuizării resurselor tradiționale, asistăm la o redefinire a paradigmei resurselor: nu doar cantitatea contează, ci și accesibilitatea, securitatea lanțurilor de aprovizionare, controlul tehnologic și regimul juridic.

În spatele marilor tensiuni internaționale – fie că vorbim despre conflicte deschise sau despre „războaie reci” economice – se află adesea mize nevăzute, dar decisive: câmpuri petroliere, zăcăminte de litiu, căi maritime strategice sau rezervoare acvifere subterane.

Astfel, geopolitica resurselor nu mai poate fi separată de geopolitica puterii. Actorii globali – fie state, alianțe, sau consorții transnaționale – își recalibrează strategiile în funcție de capacitatea de a asigura un acces sigur, stabil și sustenabil la resursele-cheie. Acest nou tip de competiție modelează alianțe, redefinește priorități și conturează noi centre de influență.

1. Energie – Dimensiuni geopolitice și rivalități emergente

Energia rămâne un vector esențial în rivalitățile geopolitice ale prezentului și viitorului, influențând relațiile dintre marii actori globali și cei regionali. În contextul războiului din Ucraina, dependența Europei de gazul rusesc a determinat Uniunea Europeană să accelereze diversificarea surselor de aprovizionare și dezvoltarea infrastructurii LNG[16] (gaz natural lichefiat).

Această transformare are implicații geopolitice:

• SUA și Qatar devin principalii furnizori LNG pentru Europa, consolidând legătura transatlantică și influența strategică americană asupra Europei;
• Rusia caută noi piețe, îndeosebi în China și India, ca parte a reorientării strategice către Asia;
• Orientul Mijlociu, prin Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite, își diversifică portofoliul energetic, mizând pe tranziția controlată spre energii regenerabile și exportul de hidrogen verde în viitor.

Crizele recente – precum conflictul din Ucraina sau embargourile impuse Iranului și Venezuelei – au demonstrat că energia poate fi armă politică, monedă de schimb sau mijloc de constrângere.

Organizații precum OPEC+ (unde Rusia colaborează cu statele din Golf) au redobândit un rol strategic, influențând prețurile globale prin decizii coordonate, iar Statele Unite și-au valorificat poziția de principal exportator de LNG pentru a contrabalansa influența rusă în Europa.

Această fracturare geopolitică a pieței energetice anunță o „regionalizare” a aprovizionării și o depășire a vechii ordini globale integrate, în favoarea unor ecosisteme energetice strategice distincte, cu propriile reguli, monede și infrastructuri de securitate.

Rivalități geopolitice în domeniul resurselor

Accesul la resurse energetice rare[17] și strategice (nu numai cele tradiționale petrol, gaz) determină noi linii de tensiune:

• SUA și China concurează pentru controlul lanțurilor de aprovizionare cu materiale critice necesare pentru tranziția energetică globală;
• Africa devine un spațiu de competiție între marile puteri pentru resursele minerale esențiale, în paralel cu competiția în infrastructura energetică (proiecte de baraje, exploatarea gazelor offshore);
• Mările adânci (Arctica, Marea Chinei de Sud, Mediterana de Est) atrag atenția marilor actori pentru potențialele rezerve de hidrocarburi.

Perspective

• În următoarele două decenii, mixul energetic global va fi marcat de coexistența hidrocarburilor cu dezvoltarea accelerată a surselor regenerabile și a energiei nucleare;
• Hidrogenul[18] (verde și albastru) este privit ca resursă strategică, cu Emiratele Arabe Unite, Arabia Saudită, Germania și Japonia în fruntea proiectelor pilot;
• România poate beneficia de poziția sa geografică și resursele disponibile pentru a deveni un hub regional în domeniul energiei, cu condiția accelerării investițiilor în infrastructură și tehnologii energetice moderne.

România – De la poziție strategică la potențial hub regional energetic

România dispune de un ansamblu de avantaje geografice, resurse naturale și infrastructură energetică, care, valorificate inteligent, ar putea transforma țara într-un veritabil hub energetic regional în Europa Centrală și de Sud-Est. Acest potențial, însă, depinde în mod esențial de accelerarea investițiilor în infrastructură și tehnologii energetice moderne.

Din punct de vedere geografic, România este situată la intersecția unor rute energetice majore:

• Are acces direct la Marea Neagră, cu potențial pentru exploatări offshore și rute internaționale de aprovizionare cu LNG;
• Se află pe traseul unor coridoare energetice europene (notabil conducta BRUA – Bulgaria–România–Ungaria–Austria);
• Este vecină atât cu Balcanii, cât și cu Ucraina, ceea ce o plasează natural între oferta energetică din Est și cererea din Vest.

La nivel de resurse, România beneficiază de:

• Rezerve importante de gaze naturale, atât onshore, cât și offshore (în special proiectul Neptun Deep), cu potențial de reducere a dependenței regionale față de gazul rusesc;
• Capacitate nucleară funcțională (centrala de la Cernavodă), cu planuri de extindere care pot asigura un aport stabil și cu emisii reduse de carbon;
• Condiții favorabile pentru energie regenerabilă – vânt în Dobrogea, soare în sudul țării, hidroenergie[19] – ce permit un mix energetic diversificat și sustenabil. Sistemul hidroenergetic conferă flexibilitate și stabilitate în mixul energetic național, însă este nepermis de mult neglijat în ultimele decenii.

În pofida acestor atuuri, România trebuie să depășească obstacole structurale semnificative pentru a-și consolida rolul regional:

• Modernizarea infrastructurii energetice, inclusiv interconectori, capacități de stocare și integrarea rețelelor inteligente;
• Simplificarea cadrului legislativ și de reglementare pentru atragerea investițiilor interne și externe în proiecte energetice;
• Stimularea inovației și dezvoltarea unei industrii naționale competitive în domeniul hidrogenului, al stocării de energie și al digitalizării sistemului energetic.

Dacă aceste direcții strategice vor fi asumate coerent, România ar putea:

• Exporta energie și expertiză tehnologică în statele vecine;
• Atrage investiții și juca un rol decisiv în securitatea energetică europeană;
• Să se impună ca un pilon de stabilitate și sustenabilitate regională într-un context geopolitic tot mai fragmentat.

Rivalitățile geopolitice în domeniul energiei în regiunea României, în orizontul 2025–2050:

În perioada 2025–2050, regiunea extinsă a României va deveni un spațiu de intensificare a rivalităților geopolitice în domeniul energiei, pe fondul reconfigurării fluxurilor energetice europene și a decuplării progresive de resursele rusești. Marea Neagră va căpăta o importanță strategică sporită, atât ca sursă de resurse (offshore), cât și ca rută de tranzit pentru gaze din regiunea caspică și Orientul Mijlociu. România, Bulgaria și Turcia vor concura, dar și coopera, pentru a deveni noduri energetice regionale, într-un joc în care interesele UE, SUA, Rusia și China se vor intersecta.

În paralel, inițiativele regionale precum Inițiativa celor Trei Mări sau proiectele de interconectare transfrontalieră vor crea noi oportunități, dar și riscuri de fragmentare, în funcție de interesele divergente ale actorilor implicați. Accesul la fonduri europene pentru energia verde va genera concurență indirectă între statele din Europa Centrală și de Sud-Est, în timp ce dependența de tehnologii non-europene (în special chineze și americane) în domenii precum hidrogenul, bateriile și rețelele inteligente va deschide noi fronturi ale competiției geopolitice.

Controlul Austriei asupra rezervelor de petrol și gaze ale României

În ultimele două decenii, Austria, prin compania OMV, a dobândit un control semnificativ asupra resurselor petroliere și de gaze naturale ale României, în special prin achiziția companiei naționale Petrom în 2004. Această mutare a transferat în practică decizia strategică privind exploatarea, investițiile și exporturile din domeniul energetic către un actor extern, cu o agendă corporativă aliniată intereselor Austriei și ale acționarilor săi internaționali.

Printre consecințele principale se numără:

• Reducerea controlului statului român asupra unui sector strategic, cu impact direct asupra securității energetice;
• Externalizarea profiturilor și pierderea unei părți importante din valoarea adăugată generată[20] în sectorul energetic autohton;
• Influența politică indirectă exercitată de Viena asupra deciziilor de infrastructură energetică și de orientare a fluxurilor regionale (ex. întârzierea unor proiecte strategice sau opoziția față de extinderea rețelelor europene spre Est).

Deși OMV Petrom a realizat investiții importante în modernizare și explorare, inclusiv în sectorul offshore, dependența strategică de un actor extern ridică întrebări esențiale privind suveranitatea energetică a României și capacitatea sa de a-și proteja interesele pe termen lung într-un mediu geopolitic instabil.

 2. Resursele de apă resursa strategică a viitorului

Într-o lume aflată sub presiunea schimbărilor climatice, creșterii populației și urbanizării accelerate, apa dulce devine una dintre cele mai critice și disputate resurse ale secolului XXI. Deși nu atrage aceeași atenție mediatică precum petrolul sau gazele, lipsa accesului la apă de calitate reprezintă deja o cauză majoră a instabilității în numeroase regiuni ale lumii.

 Hidropolitica – noua față a conflictelor regionale

Tot mai multe state își formulează strategiile externe și de securitate în jurul accesului și controlului surselor de apă dulce, în special al apelor de suprafață transfrontaliere. Fluviile Nil, Tigru-Eufrat, Mekong, Indus sau Iordan devin axe de rivalitate între țările riverane, în timp ce construcția de baraje și derivarea apelor generează tensiuni diplomatice și amenințări latente de conflict armat.

În Africa de Est, Etiopia, Sudanul și Egiptul se confruntă pentru controlul Nilului Albastru și finalizarea Marelui Baraj al Renașterii. În Asia de Sud, India și Pakistan gestionează cu dificultate regimul hidrologic al bazinului Indus, cu implicații directe pentru agricultură și energie.

Apa subterană și acviferele – conflictul invizibil

Pe lângă apele de suprafață, acviferele subterane, multe dintre ele transfrontaliere și greu de reîncărcat, devin o resursă strategică nevăzută, dar vitală. Lipsa unor reglementări internaționale clare în domeniu permite exploatarea unilaterală, adesea nereglementată, ceea ce poate duce la secătuirea acestor rezerve și la degradarea calității apei.

 Privatizarea și geopolitizarea apei

Accesul la apă potabilă este definit de ONU ca drept fundamental al omului, însă în practică, multe rezerve și rețele de distribuție sunt deținute sau controlate de companii multinaționale. În unele regiuni, apărarea intereselor corporative a dus la excluderea comunităților locale de la resursele proprii, generând proteste și instabilitate socială.

Apa devine astfel nu doar o resursă fizică, ci și un vector de putere economică și geopolitică, cu posibile implicații similare resurselor energetice.

 România și resursele de apă[21] – potențial strategic subutilizat

România beneficiază de un regim hidrografic dens, o rețea de râuri extinsă și acvifere considerabile, plasând-o printre țările europene cu un grad relativ ridicat de disponibilitate a apei. Dunărea, râurile interioare, lacurile naturale și de acumulare, precum și apele subterane oferă un potențial strategic atât pentru alimentarea populației, cât și pentru agricultură, industrie și energie (hidrocentrale).

Cu toate acestea, gestionarea deficitară a resurselor, pierderile în rețelele de distribuție, poluarea cursurilor de apă și lipsa de investiții în infrastructura de stocare și epurare limitează utilizarea eficientă a acestui avantaj. În contextul viitoarelor tensiuni regionale legate de apă, România are șansa de a deveni un pol de stabilitate și cooperare, dar numai dacă își consolidează politicile de protecție și valorificare durabilă a resurselor hidrice.

În concluzie, apa rămâne o resursă strategică a României, cu importanță majoră pentru securitatea alimentară, energetică și economică. Gestionarea durabilă a resurselor de apă și modernizarea infrastructurii de irigații și hidroenergie sunt esențiale pentru transformarea acestei resurse într-un avantaj geopolitic, într-un context global marcat de creșterea deficitului de apă și de intensificarea competiției pentru această resursă.

3. Hrana și securitatea alimentară în context geopolitic

În prima jumătate a secolului XXI, securitatea alimentară devine o dimensiune esențială a stabilității internaționale, aflată la intersecția dintre agricultură, comerț global, schimbări climatice și interese strategice. Accesul la hrană, controlul lanțurilor de aprovizionare și dominarea piețelor agroalimentare sunt tot mai frecvent folosite ca instrumente de presiune geopolitică.

De la foamete la armă geopolitică

Crizele recente — pandemia COVID-19, războiul din Ucraina, secetele prelungite — au demonstrat că hrana nu mai este o simplă marfă, ci o resursă critică, manipulabilă. Blocarea exporturilor de cereale, embargourile asupra fertilizanților sau speculațiile financiare asupra produselor agricole pot genera instabilitate, migrație și conflicte regionale.

Puteri precum Rusia, China sau Statele Unite folosesc capacitățile lor agricole ca instrumente de influență — fie prin exporturi țintite, fie prin condiționarea accesului la inputuri esențiale (ex. îngrășăminte, semințe, tehnologii).

 Concentrări și dependențe în sistemul alimentar global

Doar câteva țări — SUA, Brazilia, Rusia, China, India, Argentina — domină producția și exportul de cereale, oleaginoase și carne la scară mondială. În paralel, companii multinaționale precum Cargill, ADM, Bayer, Syngenta sau John Deere controlează mare parte din lanțurile de producție, procesare și distribuție agroalimentară.

Această concentrare a controlului creează vulnerabilități structurale pentru statele importatoare și reduce capacitatea țărilor mici de a-și menține suveranitatea alimentară.

Hrana ca vector de stabilitate sau destabilizare regională

Lipsa accesului la hrană sau creșterea bruscă a prețurilor alimentare poate genera proteste sociale, colaps economic și conflicte politice. Așa-numitele „revolte ale foamei” au precedat numeroase episoade de instabilitate (ex. Primăvara Arabă). În Africa, Asia și Orientul Mijlociu, securitatea alimentară rămâne un factor critic în ecuațiile de guvernare și supraviețuire națională.

România – potențial agricol strategic[22], dar insuficient valorificat

România dispune de unul dintre cele mai mari potențiale agricole din Uniunea Europeană: terenuri fertile, climă relativ favorabilă, resurse de apă și tradiție în producția vegetală și animală. Cu toate acestea, o mare parte din terenul agricol este deținut de investitori străini[23], iar producția este vulnerabilă la dependența de inputuri externe (semințe, fertilizanți, mecanizare).

România rămâne în mare parte exportator de materie primă agricolă și importator de produse procesate, pierzând valoare adăugată și autonomie alimentară. În plus, lipsa infrastructurii de stocare, irigare și procesare, coroborată cu politicile agricole fragmentare, reduce capacitatea statului de a face față unor crize alimentare majore.

Perspective 2025–2050

Pe fondul schimbărilor climatice, al intensificării competiției pentru terenuri fertile și al crizelor geopolitice recurente, securitatea alimentară va deveni un criteriu major al suveranității naționale. Statele care pot produce, procesa și distribui hrană la scară internă și regională vor avea un avantaj strategic considerabil. România poate juca un rol esențial în Europa de Sud-Est, dar doar în condițiile unei politici agricole integrate, vizionare și suverane.

 Concluzie – Resursele naturale ca instrumente de putere în secolul XXI

Geopolitica resurselor a devenit, în prima jumătate a secolului XXI, una dintre cele mai dinamice și conflictuale dimensiuni ale scenei internaționale. Energia, apa și hrana – resurse vitale pentru orice națiune – nu mai sunt doar bunuri economice, ci pârghii strategice de influență, presiune sau dominație. Într-un context global marcat de instabilitate, tranziții tehnologice și schimbări climatice accelerate, controlul asupra acestor resurse echivalează tot mai mult cu un avantaj geopolitic decisiv.

Transformările din domeniul energiei, generate de tranziția către surse mai curate și de necesitatea reducerii dependenței de actorii instabili, au reconfigurat profund relațiile internaționale. În paralel, apa dulce – deși mai puțin vizibilă în dezbaterile publice – a devenit o resursă contestată și tot mai politizată, cu impact asupra securității regionale în numeroase zone ale globului. Hrana, în strânsă corelație cu celelalte două dimensiuni, s-a transformat într-un vector geopolitic, afectând stabilitatea socială și coerența politică a multor state.

România se află într-o poziție rară în această ecuație: dispune de resurse importante în toate cele trei domenii – energie, apă, agricultură – și de o poziționare geostrategică favorabilă. Totuși, această poziție este astăzi mai mult potențială decât efectiv valorificată. Dependențele externe, investițiile insuficiente, controlul străin asupra unor active strategice și lipsa unei viziuni integrate limitează semnificativ capacitatea statului român de a transforma aceste atuuri în influență regională și securitate națională durabilă.

Pentru ca România să devină un actor geopolitic relevant în regiune, este esențială asumarea unor politici coerente de protejare și valorificare a resurselor proprii, susținute de investiții inteligente, parteneriate strategice echilibrate și o guvernare competentă. În lipsa acestor eforturi, resursele – oricât de bogate – riscă să devină surse de vulnerabilitate, nu de putere.

 VI. CONFLICTUL DINTRE GLOBALISM ȘI SUVERANISM

„Ceea ce unii numesc globalizare, alții o trăiesc ca pierdere a identității. Între deschiderea spre lume și păstrarea suveranității, echilibrul devine lupta centrală a secolului XXI.”
— adaptare după idei ale lui Samuel Huntington

În primele decenii ale secolului XXI, lumea asista la o confruntare ideologică și politică profundă între două paradigme: globalismul și suveranismul. Această tensiune transcende granițele doctrinare și capătă o dimensiune geopolitică majoră, afectând echilibrul de putere internațional, coeziunea statelor și legitimitatea instituțiilor globale.

Globalismul, promovat inițial ca o extensie a liberalismului economic și politic, susține integrarea statelor într-o ordine internațională bazată pe interdependență economică, reguli multilaterale și reducerea barierelor naționale în favoarea cooperării globale. El a fost motorul liberalizării comerțului, al extinderii organizațiilor transnaționale (UE, ONU, FMI, OMC) și al afirmării unor norme universale privind drepturile omului, piața liberă sau guvernanța globală. În realitate, însă, acest proiect a fost adesea monopolizat de marile centre financiare și de corporații transnaționale, care au impus o agendă favorabilă capitalului globalizat, în detrimentul autonomiei decizionale a statelor naționale.

Pe de altă parte, suveranismul reînvie ideea statului-națiune ca spațiu legitim al deciziei politice, al protecției intereselor cetățenilor și al apărării identității colective. Este o reacție la percepția că globalismul a creat o elită ruptă de societățile reale, care decide asupra viitorului a milioane de oameni fără a răspunde democratic în fața acestora. Suveraniștii revendică dreptul popoarelor de a-și controla frontierele, politicile economice, resursele, cultura și securitatea.

Acest conflict nu este unul pur teoretic, ci modelează decizii strategice, alianțe internaționale și chiar configurații geopolitice. El influențează politica marilor puteri, redefinește mișcările populare, alimentează polarizarea internă a democrațiilor și pune sub semnul întrebării legitimitatea ordinii mondiale de după 1990.

În multe state, inclusiv în România, acest conflict se traduce în dileme practice: câtă autonomie poate păstra un stat membru al unor structuri internaționale complexe? Câtă suveranitate reală mai există într-un sistem dominat de piețe globale și corporații fără granițe? Poate fi reconciliată nevoia de cooperare internațională cu apărarea interesului național?

 1. Globalismul – concept, etape, interese dominante

Globalismul este un concept complex și adesea controversat, care desemnează tendința de integrare progresivă a economiilor, societăților, instituțiilor și culturilor lumii într-o rețea globală de interdependențe. Spre deosebire de globalizare – procesul în sine, cu implicații tehnice, economice și sociale – globalismul poate fi înțeles ca ideologia care susține și promovează extinderea acestor procese dincolo de granițele naționale, în vederea realizării unei ordini mondiale unificate.

Originile globalismului modern pot fi urmărite încă din perioada postbelică, când, după al Doilea Război Mondial, a apărut nevoia de reconstruire economică, dar și de prevenire a unor noi confruntări majore. Acordurile de la Bretton Woods (1944), înființarea FMI și a Băncii Mondiale, dar și crearea Organizației Națiunilor Unite au marcat începutul unei etape incipiente a globalismului, dominată de un nucleu occidental interesat în menținerea păcii prin integrare economică și cooperare instituționalizată.

A doua etapă, între anii ’70 și ’90, s-a caracterizat prin liberalizarea piețelor financiare, dezvoltarea rețelelor comerciale globale și emergența marilor corporații transnaționale. După prăbușirea blocului sovietic, globalismul a intrat într-o fază de expansiune accelerată, susținut de ceea ce s-a numit triunful ideologiilor neoliberale – adică afirmarea pieței libere ca mecanism central de organizare a societății, reducerea rolului statului național, privatizările masive și dereglementarea în favoarea capitalului mobil internațional. Însă, în paralel cu această orientare economică, a început să se contureze o tendință ideologică diferită, cu rădăcini în curente post-marxiste, care a câștigat teren în universități, mass-media și instituții internaționale.

Această componentă ideologică – adesea descrisă ca neomarxism cultural[24] – a promovat o reevaluare radicală a valorilor tradiționale ale civilizației occidentale. Sub pretextul egalității și al incluziunii, accentul a fost deplasat de la drepturile majorităților către protejarea aproape exclusivă a minorităților etnice, sexuale, religioase sau ideologice. A rezultat o suprapunere a globalismului economic cu un discurs ideologic care tinde să conteste pilonii civilizației clasice – familia, națiunea, religia, meritul – și să-i înlocuiască cu percepte noi, precum identitatea fluidă, multiculturalismul relativist, deconstrucția autorității sau redefinirea moralității în afara normelor colective.

Etapa contemporană a globalismului, începută după 2000, este marcată de o polarizare accentuată. Pe de o parte, avem consolidarea interdependențelor tehnologice, financiare și informaționale – simbolizate de Big Tech, de sistemele globale de plăți și de piața muncii transfrontaliere. Pe de altă parte, apar din ce în ce mai multe tensiuni și reacții naționaliste, motivate de percepția unei pierderi de suveranitate și de injuste distribuiri ale beneficiilor globalizării.

Interesele dominante care stau în spatele globalismului variază, dar converg în jurul unui obiectiv esențial: menținerea și extinderea controlului asupra fluxurilor economice, informaționale și culturale. Elita globală – formată din corporații multinaționale, instituții financiare internaționale, elite politice occidentale și conglomerate mediatice – urmărește un cadru de reglementare flexibil, favorabil capitalului transnațional, și o uniformizare a standardelor care facilitează extinderea pieței globale.

Totodată, globalismul are o componentă ideologică pronunțată: promovarea unor valori considerate universale – precum drepturile omului, democrația liberală, protecția mediului și multiculturalismul – care, în unele cazuri, sunt instrumentalizate pentru a justifica intervenții politice sau economice în state suverane. Această tensiune dintre universalismul promovat și particularismele culturale sau politice ale statelor a devenit un focar de contestare.

În concluzie, globalismul este atât o construcție ideologică, cât și o arhitectură de interese care a modelat profund ordinea mondială a ultimelor decenii. În pofida crizelor recente – pandemie, conflicte regionale, fragmentări geopolitice – el continuă să influențeze decisiv arhitectura economică și politică globală, dar se confruntă tot mai des cu provocări generate de ascensiunea suveranismului și de repoziționările strategice ale marilor puteri.

2. Suveranism: forme, justificări și dinamici recente

Suveranismul este o doctrină politică fundamentală a modernității, apărută înaintea proceselor globaliste și având rădăcini adânci în concepția despre statul-națiune ca formă legitimă de organizare a puterii. Consacrat în tradiția westfaliană a suveranității, el afirmă dreptul popoarelor de a-și guverna propriul destin fără ingerințe externe, în baza unui contract social între cetățeni și instituțiile naționale.

Spre deosebire de naționalismul exacerbat, suveranismul nu presupune izolaționism sau adversitate față de cooperarea internațională, ci susține că această cooperare trebuie să fie voluntară, echilibrată și compatibilă cu suveranitatea democratică. În acest sens, suveranismul nu s-a născut ca o reacție la globalism, ci a fost o constantă a ordinii politice moderne, redescoperită și revalorizată în fața noilor provocări geopolitice și ideologice.

În ultimele decenii, pe fondul extinderii instituțiilor supranaționale, al presiunilor ideologice și economice transfrontaliere și al diminuării controlului democratic real, suveranismul a reapărut în prim-planul dezbaterii publice ca formă de rezistență și reafirmare a drepturilor națiunilor. El pledează pentru protejarea autonomiei decizionale, a resurselor, a identității culturale și a coeziunii sociale în fața tendințelor de uniformizare globală.

Formele suveranismului variază în funcție de contextul geopolitic și de experiențele istorice ale statelor. În Europa Centrală și de Est, suveranismul exprimă nevoia de apărare a identității naționale postcomuniste, în fața unui model occidental perceput ca impus și deconectat de realitățile locale. În Franța sau Italia, el se manifestă prin mișcări care denunță pierderea suveranității monetare, economice și culturale în cadrul Uniunii Europene. În SUA, curentele suveraniste îmbracă forma unui conservatorism strategic, care vizează protecția granițelor, reindustrializarea și reducerea dependenței externe.

Justificările suveranismului sunt multiple și coerente:

• Politic, el reafirmă principiul reprezentativității și contestă transferul de autoritate către structuri nealese sau slab responsabile democratic (precum Comisia Europeană, FMI sau alte organisme internaționale);
• Economic, suveranismul pledează pentru menținerea controlului asupra sectoarelor strategice, respingând dominația capitalului transnațional care diluează interesul național;
• Cultural, apără specificul identitar, limba, religia și continuitatea civilizațională împotriva relativismului și a ideologiilor globaliste destructurante;
• Social, el cere protejarea contractului social în fața migrației necontrolate, a presiunii asupra sistemelor publice și a transformărilor forțate ale comunităților.

Dinamica recentă a suveranismului a fost accelerată de crize succesive care au pus în lumină fragilitățile dependenței globale: criza financiară din 2008, valurile de migrație din 2015, pandemia COVID-19, conflictul din Ucraina, criza energetică și riscurile de securitate asociate. Aceste momente au readus în centrul dezbaterii conceptul de autonomie strategică – nu doar ca obiectiv economic, ci ca necesitate existențială pentru statele care doresc să supraviețuiască într-un mediu internațional instabil și multipolar.

În prezent, suveranismul se afirmă atât la nivel guvernamental (Ungaria, Polonia, Slovacia, unele momente în Italia sau Israel), cât și în opozițiile politice, mișcările populare sau inițiativele civice din tot mai multe state.

În România, deși încă fragmentat și adesea instrumentalizat politic, suveranismul exprimă un curent profund de nemulțumire față de deciziile externe, unele percepute ca impuse: liberalizarea piețelor fără protecții reale, concesionarea resurselor, reglementări sociale și culturale fără rădăcini în valorile locale.

În esență, suveranismul nu se opune ordinii internaționale, ci respinge o ordine construită în afara consensului democratic și în disprețul specificului național. El devine astfel un pilon al unei noi viziuni geopolitice – una care cere reechilibrarea raportului dintre cooperare și autonomie, dintre deschidere și închistare, dintre universalismul abstract și suveranitatea concretă.

3. Globalism și suveranism: paradigme în tensiune

Deși aparent complementare în anumite privințe, globalismul și suveranismul au ajuns să se afle într-o relație de tensiune structurală, generată de viziuni profund diferite asupra ordinii internaționale, legitimității politice și rolului statului național. În timp ce globalismul propune o arhitectură fluidă a guvernanței multilaterale, în care granițele devin poroase, iar decizia se externalizează către instituții supranaționale sau rețele transnaționale de influență, suveranismul reafirmă centralitatea poporului ca titular al puterii și a statului-națiune ca garant al voinței colective.

Conflictul dintre cele două paradigme nu este doar teoretic, ci și practic, generând viziuni divergente asupra problemelor-cheie ale lumii contemporane: cine are dreptul să decidă în numele unei comunități? Care este raportul legitim dintre universal și local? Este echitatea un ideal abstract sau o construcție culturală? Răspunsurile oferite de cele două doctrine sunt incompatibile în multe cazuri, ceea ce explică polarizarea accentuată din societățile moderne și impasurile sistemice ale cooperării internaționale.

Această ruptură paradigmatică explică, totodată, de ce în ultimele două decenii s-a trecut de la interdependență optimistă la rivalitate normativă[25]. Suveranismul reapare ca răspuns la o globalizare percepută nu doar ca economică, ci ca ideologică și culturală, iar afirmarea sa are loc nu doar în plan național, ci și la nivelul reconfigurării alianțelor geopolitice.

 4. Plutocrație și meritocrație – conflictul dintre puterea averii și legitimitatea competenței

În cadrul tensiunii dintre globalism și suveranism, se profilează o fractură profundă în mecanismele de selecție și exercitare a puterii: confruntarea dintre plutocrație – dominarea deciziei publice de către o elită a capitalului –, și meritocrație – idealul modern conform căruia competența, efortul și performanța trebuie să determine accesul la funcțiile de conducere și influență.

Plutocrația desemnează un sistem în care bogăția – direct sau indirect – devine principalul criteriu de acces la putere. Spre deosebire de oligarhia clasică, plutocrația globală modernă nu se limitează la controlul economiei, ci interferează activ cu procesul decizional al guvernelor, al instituțiilor internaționale și al opiniei publice, prin mecanisme subtile: finanțarea campaniilor electorale, controlul mass-mediei și al platformelor digitale, influențarea agendelor internaționale prin think-tank-uri, fundații și rețele de lobby.

Această elită transnațională este adesea anonimă, opacă și autoreproductivă, funcționând dincolo de controlul cetățeanului și adesea în dispreț față de principiile de transparență și responsabilitate democratică. Multinaționalele, fondurile de investiții, platformele digitale globale și chiar unii actori filantropici devin piloni ai unei noi guvernări informale, în care deciziile strategice nu mai aparțin instituțiilor alese, ci unor consilii de administrație și grupuri de interese cu agende proprii.

Plutocrația corporatistă: putere fără mandat

În ultimele decenii, marile corporații transnaționale au devenit actori geopolitici de facto, depășind prin influență economică și simbolică multe guverne naționale. Valoarea de piață a celor mai mari 10 companii din domeniile tech, energie și finanțe este echivalentă cu PIB-ul cumulat al zeci de state. Aceste entități controlează fluxurile informaționale (Big Tech), lanțurile de aprovizionare globale, piețele de energie și resurse, precum și mecanismele de finanțare și investiții.

Această „plutocrație corporatistă” exercită o formă informală, dar extrem de eficientă, de guvernare globală, fără să dețină un mandat democratic. Prin lobby, finanțarea campaniilor electorale, parteneriate public-private și participarea în organisme internaționale (inclusiv în consilii consultative ONU, OCDE sau Comisia Europeană), corporațiile influențează legislația, politicile de sănătate, educație, mediu sau digitalizare, adesea în propriul beneficiu.

În paralel, ele susțin adesea agende ideologice „progresiste” – precum tranziția energetică forțată, reglementarea discursului public sau ideologiile de gen – ceea ce le oferă un scut moral și mediatic în fața contestării publice. Astfel, plutocrația corporatistă se prezintă drept „actor responsabil” al lumii moderne, în timp ce promovează o logică a profitului fără răspundere și o uniformizare globală a valorilor, deseori în disonanță cu realitățile culturale sau democratice ale statelor.

În absența unor mecanisme reale de control politic și transparență, această formă de putere riscă să devină o neo-aristocrație transnațională, care decide fără a fi aleasă, influențează fără a fi trasă la răspundere și se protejează ideologic în timp ce fragilizează contractul social.

În contrast, meritocrația este principiul care stă la baza modernității democratice. În teoria administrativă, în educație, în știință și în funcția publică, meritul a fost gândit ca fundamentul selecției juste, al performanței instituționale și al echității sociale. O societate meritocratică nu este una elitistă în sens negativ, ci una care promovează excelența pe baza competenței reale și a contribuției concrete la binele comun.

Problema fundamentală care se conturează în prezent este că globalismul tinde să privilegieze plutocrația: economia transnațională dizolvă autoritatea statelor asupra propriilor politici sociale, fiscale și educaționale, ceea ce slăbește sistemele naționale de selecție bazate pe merit. În același timp, retorica globalistă despre „egalitate”, „incluziune” sau „diversitate” este folosită adesea pentru a justifica o redistribuire a pozițiilor de putere nu în favoarea celor competenți, ci a celor aliniați ideologic. Astfel, meritocrația este devalorizată din două direcții: de sus, prin dominația plutocratică; și de jos, prin presiunea unui egalitarism forțat, care neagă valoarea diferenței bazate pe performanță.

În acest context, accesul la funcțiile strategice – în educație, în cultură, în administrație, în presă – este tot mai frecvent condiționat nu de merite profesionale sau de capacitate demonstrabilă, ci de apartenența la rețele de influență economică sau la curente ideologice dominante. Această realitate creează o ruptură între conducători și cei conduși, între elite și societate, între decizie și legitimitate.

Rezultatul este o criză a încrederii: cetățeanul obișnuit nu se mai regăsește în conducătorii săi, percepuți ca privilegiați ai unui sistem închis, inaccesibil, protejat. În locul autorității meritului, apare suspiciunea față de competență, iar în locul aspirației la performanță, apare resemnarea sau revolta. Acest vid de reprezentare este unul dintre factorii care alimentează ascensiunea curentelor suveraniste și populare – ca formă de reacție la o ordine percepută ca ilegitimă și injustă.

Așadar, conflictul dintre plutocrație și meritocrație nu este doar tehnic sau social, ci profund geopolitic: el determină cine controlează resursele, cine decide politicile publice și cine stabilește valorile acceptabile într-o societate. Dacă plutocrația reușește să se impună fără contrabalans meritocratic sau democratic, se conturează riscul unei lumi dominate de o aristocrație financiară globalizată, ruptă de nevoile și aspirațiile majorității.

Pe termen lung, refacerea echilibrului între aceste două modele este esențială pentru supraviețuirea unei ordini internaționale funcționale și legitime. Meritocrația nu este un lux tehnocratic, ci o condiție a coeziunii sociale și a sustenabilității politice. Suveranismul, în sensul său profund, nu respinge meritul, ci caută să-l reancoreze într-un cadru național, responsabil, transparent și echitabil.

Concluzie

Conflictul dintre globalism și suveranism reflectă nu doar o ruptură ideologică, ci o dispută privind arhitectura însăși a ordinii internaționale. Dincolo de etichetele politice, el dezvăluie o criză a legitimității: cine decide, în numele cui, și cu ce reper moral?

Nici globalismul tehnocratic, nici suveranismul defensiv nu oferă, în forma actuală, un model viabil pe termen lung. Unul a abdicat de la răspunderea democratică, celălalt riscă să rămână izolat dacă nu propune alternative constructive.

Provocarea epocii noastre nu este alegerea radicală între cele două, ci regăsirea unui echilibru funcțional – în care deschiderea către lume să nu excludă închistarea într-o identitate, iar cooperarea internațională să nu anuleze responsabilitatea națională.

Viitorul va aparține unui nou echilibru – între deschidere și autonomie, între interdependență și responsabilitate națională, între cooperare și diversitate – într-un cadru care recunoaște pluralismul ca valoare geopolitică, nu ca obstacol de depășit.

Concluzii generale

Într-o lume marcată de instabilitate sistemică, fragmentări geopolitice și accelerarea marilor transformări economice și culturale, analiza de față propune o lectură articulată a principalelor tendințe globale din primul sfert al secolului XXI, cu proiecții argumentate până în 2050. Complexitatea realităților contemporane impune depășirea abordărilor simplificatoare și înțelegerea relațiilor internaționale ca expresie a unui joc multipolar în care resursele, ideologiile, tehnologia și structurile de putere informală converg și concurează în mod simultan.

Prima concluzie majoră care se desprinde este că marile rupturi geopolitice ale secolului XXI nu sunt conjuncturale, ci structurale. De la criza ordinii liberale internaționale până la contestarea supremației occidentale, de la revenirea războaielor convenționale până la explozia conflictelor hibride, toate indică sfârșitul unei epoci dominate de unipolarismul american și trecerea spre o arhitectură globală mai fluidă, dar și mai imprevizibilă. Apariția unor poluri alternative de putere – China, Rusia, India, BRICS extins – nu se traduce automat prin echilibru, ci mai curând printr-o nouă competiție pentru norme, influență și legitimitate.

În al doilea rând, resursele naturale și controlul asupra lor redevin vectori centrali ai confruntării globale. Lumea post-pandemică și post-conflictuală nu este una a cooperării energetice, ci a naționalismului resurselor, a protecționismului climatic și a investițiilor strategice în domenii critice precum agricultura, apa sau tehnologiile rare. În acest context, România are șansa – dar și responsabilitatea – de a-și valorifica poziția geostrategică, potențialul agricol și resursele subsolului, într-un cadru inteligent de echilibru între suveranitate și parteneriate.

O a treia concluzie derivă din conflictul tot mai vizibil dintre globalism și suveranism – o confruntare care transcendă simplul câmp ideologic și care reflectă disputa asupra legitimității puterii în lumea de azi. Dacă globalismul a promovat o integrare accelerată sub egida capitalului transnațional și a unor norme universaliste, suveranismul reapare ca reacție identitară și geopolitică la pierderea controlului național. România, aflată la intersecția acestor tensiuni, trebuie să-și definească un model propriu de echilibru între apartenența la structuri multilaterale și protejarea intereselor naționale fundamentale.

În paralel, conflictul latent dintre plutocrație și meritocrație conturează o a patra linie de fractură globală. Lumea dominată de corporații fără mandat democratic, de rețele informale de influență și de ideologii globale destructurante, subminează ideea de selecție bazată pe competență, responsabilitate și transparență. Această realitate produce o criză de reprezentare și alimentează curentele populare, naționaliste sau conservatoare care contestă ordinea impusă „de sus”.

Pe termen lung, previziunile pentru 2050 indică o lume fragmentată, dar interdependentă; multipolară, dar instabilă; tehnologizată, dar vulnerabilă la haos și manipulare. Vor supraviețui și vor conta în ecuația globală acele state care vor reuși să-și consolideze autonomia strategică, să investească în educație și inovare, să-și protejeze coeziunea socială și să-și afirme identitatea fără a renunța la cooperare.

Pentru România, aceasta nu este doar o provocare intelectuală, ci o alegere istorică. Într-o lume în reconfigurare, România trebuie să devină nu doar obiect al geopoliticii, ci și subiect – un actor cu viziune, luciditate și voință strategică. Iar pentru aceasta, claritatea în analiză, onestitatea în diagnostic și curajul în decizie sunt condiții de supraviețuire, nu opțiuni teoretice.

Metodologia de lucru

Lucrarea de față utilizează o abordare multidisciplinară, integrând elemente din geopolitică, economie internațională, relații internaționale, securitate și studii ideologice, pentru a oferi o perspectivă comprehensivă asupra evoluțiilor globale din perioada 2000–2025 și proiecțiilor până în 2050.

Metoda principală folosită este analiza calitativă, bazată pe:

• Studiul documentar: consultarea unui volum amplu de surse primare și secundare — rapoarte strategice, analize academice, documente guvernamentale, articole de specialitate și declarații oficiale ale actorilor internaționali.
• Corelarea datelor geopolitice și economice: interpretarea tendințelor globale prin prisma interdependenței dintre variabilele geostrategice și cele economice, în special în domeniile resurselor naturale, securității și influenței ideologice.
• Analiza scenariilor: elaborarea unor scenarii posibile de evoluție a ordinii internaționale și a poziției României până în anul 2050, pe baza unei logici inductive, dar și a observației comparative a unor evoluții istorice similare.
• Evaluarea critică a conceptelor: examinarea nuanțată a noțiunilor de globalism, suveranism, plutocrație și meritocrație, în scopul clarificării implicațiilor teoretice și practice în contextul actual.

Demersul este structurat tematic și cronologic, urmărind nu doar descrierea evoluțiilor, ci și interpretarea cauzelor profunde și a consecințelor probabile. Studiul își propune nu doar să informeze, ci să contribuie la formarea unei viziuni strategice coerente asupra rolului României într-o lume în continuă transformare.

 [1] Cheltuielile militare totale ale SUA în acest război sunt estimate la circa 2,3 trilioane dolari (fără costurile îngrijirii veteranilor și dobânzile la împrumuturile de război. De asemenea, au murit circa 2.400 militari iar peste 20.000 au fost răniți.

[2] Cheltuielile directe ale SUA în acest război sunt estimate la circa 1,7 trilioane dolari, peste 4.500 de militari au murit iar circa 35.000 au fost răniți. În primii ani după invazie, circa 8,8 miliarde USD din Fondul pentru Dezvoltarea Irakului (Development Fund for Iraq), gestionat de autoritatea ocupațională CPA, nu au fost justificați prin documente, fiind pierduți sau folosiți necorespunzător. Din aproximativ 60 miliarde USD alocate de SUA pentru reconstrucție, cel puțin 8 miliarde USD au fost pierduți prin fraudă, contracte nefinalizate sau costuri umflate . Practic, miliarde de dolari americani au fost deturnați prin fraudă sistemică, contracte supraevaluate, plăți redundante și scheme de mită implementate la nivel înalt. Aceasta a subminat eficiența totală a misiunii și a erodat încrederea publică.

[3] Declanșatorul a fost manifestațiile de nemulțumiri populare din orașul Deraa, subtil exploatate de forțe externe înfiltrate in zonă, precum și acțiunea neinspirată,  în forță, de reprimare, executată de Garda Republicană comandată de fratele președintelui.

[4] Opoziția siriană a fost permanent fragmentată și nu a reușit să coaguleze, ajungând chiar aproape la 1.000 de organizații și grupuri.

[5] Generalul Manaf Tlass – comandant în Garda Republicană  (fiul fostului ministru al apărării Mustafa Tlass – unul dintre cei mai loiali adepți ai lui Hafez al-Assad) a defectat în iulie 2012. Informații insuficient confirmate menționează că, în noaptea căderii fără lupte  a Alepului (30 noiembrie 2024) unii ofițeri din conducerea armatei siriene au trădat, ca urmare 350 de luptători HTS au ocupat orașul în timp ce 30.000 militari sirieni s-au retras. În același timp, un general iranian a fost ucis de un ofițer sirian la Alep, fapt ce a subminat ajutorul iranian. Aceste trădări ar fi continuat și au dus la pierderea controlului total al Siriei de către Bashar al-Assad, în numai 11 zile și l-au obligat să ceara ajutorul președintelui rus Vladimir Putin pentru evacuare. La operațiunea de la finalul lui 2024 care a dus la căderea lui Bashar al-Assad, ar fi cooperat mai multe servicii de informații occidentale importante, cu o implicare importantă de coordonare din partea Turciei.

[6] Hayat- Tahrir-al Sham (Organizația pentru Eliberarea Levantului), fondată în 2017 prin fuziunea mai multor grupări jihadiste sunite. Condusă de Ahmet al –Sharaa, sprijinită larg de Turcia și alte forțe străine, reușește  să preia controlul Siriei la sfârșitul anului 2024 în doar 11 zile. Pe 29 ianuarie 2025 Ahmed al-Sharaa este numit președinte interimar al Siriei, iar la 29 martie este constituit guvernul de tranziție. Și-a îmbunătăți relațiile externe prin vizite în Qatar, Arabia Saudită și SUA (i-a propus președintelui Trump construirea unui Trump Tower la Damasc). La 7 iulie 2025 guvernul SUA a eliminat HTS de pe lista organizațiilor teroriste.

[7] Rețeaua Starlink este un element-cheie de superioritate tehnologică a Ucrainei în acest conflict, oferind conectivitate în timp real și autonomie strategică. Deși costisitoare (pentru 2022-2025 costurile sunt estimate la 300 milioane dolari numai pentru echipamente și servicii), investiția este susținută majoritar de SUA și aliați (UE, mai ales Polonia și Germania), iar funcționalitatea sa este deja integrată în doctrina de luptă ucraineană. Există peste 42.000 de terminale (militare și civile) până la data redactării acestui material, asigurând: comunicare militară securizată pe câmpul de luptă chiar sub focul inamic; coordonarea unităților mobile și a dronelor, inclusiv corectarea în timp real a focului de artilerie; acces la interne pentru administrații civile și infrastructuri critice;

[8] În acest context menționez că mă alătur opiniilor formulate de strategi militari și geopoliticieni de marcă, încă cu cel puțin 10 ani înainte, care remarcau folosirea greșită a termenului de “flanc” estic al NATO, când de fapt este vorba de „frontul” estic și consider că nu mai are nici un rost acest…. menajament oferit Rusiei.

[9] Programul nuclear iranian a început în 1957, printr-un acord cu SUA, iar în 1974 șahul Iranului a anunțat ambiții nucleare majore, pentru construirea a peste 20 reactoare nucleara, program in care s-au implicat atât Franța cît și Germania. După Revoluția Islamică în 1979 programul a fost suspendat, reluat apoi discret la mijlocul anilor 1980, prin colaborări tehnice cu Pakistan, China, Rusia și Coreea de Nord. Este reluat proiectul centralei Bushehr, inițial construită cu ajutor german și continuată de Rusia în anii 1990.

Programul militar ar fi început în 1989 și continuat până în 2003 (Programul AMAD). În 2003 liderii iranieni ar fi oprit oficial cercetările militare ca urmare a presiunilor internaționale și invaziei SUA în Irak. Estimări CIA din 2007 menționează că Iranul păstrează opțiunea reluării programului nuclear militar. Între 2011–2025, Iranul a oscilat între cooperare și escaladare, menținând o strategie de ambiguitate nucleară. Acordul JCPOA a întârziat programul militar, dar retragerea SUA și pierderea încrederii reciproce au readus Teheranul aproape de capacitatea tehnologică de a construi arme nucleare, fără a trece linia roșie. În prezent, pericolul nu constă doar în armament, ci în statutul de „threshold nuclear state” (stat aflat la pragul nuclear), care complică radical securitatea regională și globală.

[10] Conflictul Iran–Israel nu este doar o dispută geopolitică pentru influență în Orientul Mijlociu, ci este încărcat de simbolism religios și misiuni ideologice incompatibile.

Pentru Iran, Israelul simbolizează nedreptatea globală și păcatul sionist; pentru Israel, Iranul este amenințarea supremă, alimentată de ură religioasă și ambiții nucleare.

Această dimensiune face conflictul foarte dificil de mediat sau dezamorsat pe termen lung, deoarece fiecare parte se legitimează în fața propriului popor prin doctrine sacralizate.

În același timp subliniem că afirmațiile destul de des întâlnite public, chiar în reuniuni internaționale, conform cărora Constituția Iranului prevede distrugerea Israelului, nu sunt corecte. Constituția Iranului nu conține o prevedere explicită privind distrugerea Israelului. Această idee vine de la declarații repetate ale lui Rudollah Khomeini că „regimul sionist trebuie eliminat”, precum și reluări ulterioare ale lui Khamenei și alți oficiali iranieni care au declarat că „Israelul este o tumoare canceroasă care trebuie eliminată” sau „Israelul nu va mai exista peste 25 de ani” (2015).

[11] Israelul a atacat la 13 iunie – operațiunea Rising Lion, iar loviturile SAU au avut loc pe 22 iunie, operațiunea Midnight Hammer

[12] Această afirmație exclude posibilitatea unei schimbări radicale de regim în Iran, care totuși nu poate fi eliminată complet. În ceea ce privește Israelul, nu există nici un element important care să facă probabilă o schimbare politică radicală a acestei țări în Orientul Mijlociu.

[13] Fâșia Gaza este un teritoriu palestinian îngust, situat pe malul estic al Mării Mediterane, între Israel și Egipt, cu o suprafață de aproximativ 365 km² (circa 16 km lungime și adâncime între 6 si 12 km) și o populație estimată în iulie 2025 la circa 1,9 milioane de locuitori (de la circa 2,2 milioane înainte de atacul din octombrie 2023).

[14] La aceasta se adaugă și rezervele de gaze naturale descoperite în zona economică exclusivă palestiniană, la aproximativ 30 km vest de Gaza (1 trilion picioare cubice), descoperite în 1999, reprezintă un factor strategic important, adesea trecut sub tăcere în analiza publică, dar care contribuie semnificativ la dinamica conflictului. Aceste zăcăminte fac parte din calculul geopolitic regional al Israelului, dar și al actorilor internaționali.

[15] Acesta a fost posibil și ca urmare unor erori ale serviciilor de informații și ale armatei israeliene.

[16] Exemplu relevant: dezvoltarea LNG în Europa. Proiectul terminalului LNG de la Świnoujście (Polonia), operaționalizat și extins succesiv, a devenit un element-cheie pentru reducerea dependenței de gazul rusesc în Europa Centrală și de Est. Alte proiecte în Germania, Croația, Estonia și Letonia consolidează această tendință, creând o rețea de puncte de import LNG cu legături în rețeaua europeană de transport de gaz.

[17] Minerale critice pentru energia verde și baterii (litiu, cobalt, grafit, nichel, mangan, cupru, aluminiu); pământuri rare – controlate 70-90% de China (Neodim, Praseodim, Terbiu, Europiu, Ceriu); materiale pentru rețele inteligente și infrastructura de energie (Indiu,Galiu,Seleniu).

[18] Hidrogenul verde produs prin electroliză cu energie regenerabilă devine resursa de vârf a viitorului, cu potențial de înlocuire a gazului natural în industrie și transporturi grele; hidrogenul albastru (produs din gaz natural cu captarea CO2 – alternativă de transzitie.

[19] Pentru valorificarea potențialului hidroenergetic al României, este necesară: deblocarea rapidă a proiectului Răstolița prin clarificarea aspectelor de mediu și juridice, pentru integrarea în producția națională; lansarea cu prioritate a proiectului Tarnița-Lăpuștești, vital pentru stocarea energiei, cu atragerea de finanțare europeană și/sau prin parteneriate public-privat; continuarea și accelerarea programelor de modernizare a hidrocentralelor existente pentru creșterea eficienței și siguranței în operare; crearea unui cadru legislativ stabil și predictibil pentru finalizarea microhidrocentralelor, cu respectarea standardelor de mediu și integrarea acestora în rețelele locale; includerea proiectelor hidro în strategia națională de tranziție energetică, ca pilon principal al flexibilității și stabilității rețelei în contextul creșterii ponderii energiei verzi.

[20] Austria, prin OMV Petrom, plătește României redevențe între 3,5% și 13,5% din producția de petrol și gaze, cu o medie estimată în jur de 8%. Acest nivel este semnificativ sub media globală, unde redevențele variază frecvent între 10% și 25%, în funcție de tipul resurselor și regimul fiscal. Consecințele directe pentru România sunt venituri bugetare reduse dintr-un sector strategic și o capacitate limitată de a valorifica resursele naționale în interes public, comparativ cu alte state producătoare.

[21] Resursele de apă din România sunt proprietate publică a statului, conform Constituției și Legii apelor. Administrația Națională „Apele Române”, aflată în subordinea Ministerului Mediului, gestionează utilizarea acestora, acordând licențe și percepând taxe de exploatare.

Companiile din sectorul energetic, agricol sau alimentar (inclusiv operatori privați precum Apa Nova/Veolia) nu dețin resursele, ci beneficiază de drepturi de utilizare pe durată determinată.

Deși statul controlează legal resursele, influența unor operatori privați în rețelele de distribuție și tarife generează riscuri privind accesul echitabil, investițiile și transparența în administrare.

[22] România dispune de unul dintre cele mai mari potențiale agricole din Uniunea Europeană, cu o suprafață agricolă totală de aproximativ 14,7 milioane de hectare, dintre care 9,3 milioane de hectare sunt terenuri arabile – ceea ce o plasează pe locul 6 în UE ca suprafață agricolă și pe locul 4 ca teren arabil. Câmpia Română, Câmpia de Vest, podișurile din Moldova și Transilvania, alături de zonele deluroase și montane, oferă un cadru geografic variat, favorabil atât culturilor vegetale (grâu, porumb, floarea-soarelui, rapiță, soia, cartofi), cât și zootehniei. În anii agricoli favorabili, România produce peste 10 milioane de tone de grâu și peste 12 milioane de tone de porumb, situându-se constant în top 5 exportatori de cereale din UE.

Peste 3,5 milioane de hectare sunt exploatate de ferme mari sau mijlocii, dar aproximativ 45% din terenul agricol este utilizat de ferme de subzistență, cu productivitate redusă. În plus, circa 1 milion de hectare sunt deținute de investitori străini (în special din Italia, Germania, Olanda și Orientul Mijlociu), ceea ce ridică semne de întrebare privind suveranitatea alimentară și controlul asupra producției.

Sistemul național de irigații, care în anii ’80 acoperea peste 3 milioane de hectare, funcționează astăzi la mai puțin de 500.000 ha, din cauza degradării infrastructurii și a lipsei de investiții. De asemenea, capacitățile de depozitare și procesare sunt insuficiente, ceea ce determină pierderi mari post-recoltare și exportul masiv de materie primă, în locul produselor finite cu valoare adăugată.

Cu o politică agricolă coerentă, investiții în irigații, digitalizare, energie verde și lanțuri scurte de distribuție, România ar putea deveni un actor-cheie în securitatea alimentară a Europei de Sud-Est și un furnizor stabil pentru piețele globale.

[23] În România, aproximativ 40 % din suprafața arabilă este controlată de investitori străini, conform unor studii academice recente. Printre cei mai mari investitori se numără: Al Dahra Group (Emiratele Arabe Unite) – controlând circa 56.000 ha în Insula Mare a Brăilei, după achiziția Agricola Brăila; Maria Group (Liban) – exploatează peste 35.000 ha, dispunând de infrastructură proprie de depozitare și port; Bardeau Holding (Austria) – deținut de Andreas von Bardeau, controlează aproximativ 21.000 ha în vestul României

[24] În ultimele două decenii, neomarxismul cultural a devenit o componentă ideologică activă a proiectului globalist, depășind cadrul academic și transformându-se într-un instrument de influență asupra normelor sociale, educaționale și politice la scară internațională. Spre deosebire de marxismul clasic, care viza răsturnarea ordinii economice prin conflictul de clasă, neomarxismul actual urmărește restructurarea ordinii culturale și simbolice prin deconstrucția identităților tradiționale.

Această ideologie acționează transversal – subminează coeziunea națională în numele „diversității”, erodează ierarhiile naturale prin dogma „egalității absolute”, și rescrie istoria în cheie acuzatoare, polarizând societățile. Sub protecția discursurilor despre incluziune, antidiscriminare și „drepturi emergente”, se propagă un model de om dezrădăcinat, cosmopolit, fără repere culturale stabile – ideal pentru integrarea într-o ordine globală fluidă și controlabilă.

Neomarxismul cultural nu mai este doar un curent intelectual, ci un vector geopolitic utilizat pentru a slăbi rezistența statelor la uniformizarea culturală și normativă. El oferă o armă ideologică tăcută, dar eficientă, în confruntarea dintre globalismul expansionist și suveranismul reactiv. Tocmai de aceea, contestarea sa capătă din ce în ce mai des un caracter geopolitic, nu doar cultural.

[25] Interdependență optimistă desemnează perioada (aproximativ 1990–2010) în care elitele occidentale și o parte a lumii credeau că, prin globalizare economică, integrare instituțională și circulație liberă a ideilor, va apărea o ordine internațională stabilă, pașnică și prosperă. Se presupunea că interdependența economică va reduce riscul conflictelor militare și că standardele democratice și economice occidentale vor fi, în timp, acceptate universal.

Această viziune a fost esențială pentru: extinderea Uniunii Europene și NATO; integrarea Chinei în OMC; reformele neoliberale impuse în Europa de Est și America Latină; susținerea politicilor de „nation building” în Orientul Mijlociu.

Optimismul interdependenței presupunea că cooperarea produce convergență și că suveranitatea clasică devine treptat o relicvă.

Rivalitate normativă. După crizele repetate (2008, 2015, pandemie, Ucraina), a devenit tot mai clar că interdependența nu duce automat la convergență, ci poate alimenta noi forme de conflict. A apărut ceea ce numim astăzi rivalitate normativă: competiția între seturi incompatibile de norme, valori și modele de societate.

În această fază, nu doar interesele economice se ciocnesc, ci și concepțiile despre: suveranitate vs guvernanță globală; identitate națională vs multiculturalism; tradiție și religie vs secularism radical; merit și responsabilitate vs egalitate de rezultat.

Rivalitatea normativă este vizibilă între: UE și Polonia/Ungaria; SUA și China; Rusia și Occident; elitele globaliste și curentele populare sau conservatoare.

NOTĂ: Corneliu Pivariu – General-maior (cu două stele) în retragere, expert in geopolitică și relații internaționale, cu o experiență de peste 30 de ani în domeniile militar, diplomatic si economic.
A fondat și condus timp de aproape două decenii firma INGEPO Consulting și a fost Director al prestigioasei publicații bilingve (română/engleză) „Pulsul Geostrategic”, citită în peste 50 de țări.
Este autorul mai multor cărți din domeniul intelligence, terorism și geopoliticã, a unor analize și studii de referință privind evoluții geopolitice din ultima jumătate de secol. A participat la numeroase conferințe naționale și internaționale. Promovează România în contextul marilor mișcări geopolitice ale secolului XXI.