Intermarium între NATO, Rusia și marile puteri: rolul României în arhitectura de securitate dintre Baltică, Marea Neagră, Caspică și Adriatică (Corneliu Pivariu)

Autor: Corneliu Pivariu – General-maior (cu două stele) în retragere, expert in geopolitică și relații internaționale, cu o experiență de peste 30 de ani în domeniile militar, diplomatic și economic.

„Între imperii și alianțe, ținuturile dintre Baltică și Marea Neagră au fost întotdeauna mai puțin stăpâne ale propriului destin și mai mult arena unde se decid destinele.” — (atribuit lui George F. Kennan, parafrazat din American Diplomacy)

Introducere

Conceptul de Intermarium – gândit inițial de Józef Piłsudski[1] în perioada interbelică – viza constituirea unei confederații de state între Baltică, Marea Neagră și Adriatică, capabile să contrabalanseze atât Germania, cât și Rusia. Deși proiectul istoric nu s-a materializat, el revine periodic în atenția geopolitică, mai ales în contextul fragilității arhitecturii de securitate din Europa Centrală și de Est.

Astăzi, prin Inițiativa Celor Trei Mări[2], prin grupul B9[3] și sub presiunea conflictului din Ucraina, ideea Intermarium capătă o nouă relevanță, extinsă până spre zona Caspică, unde coridoarele energetice și de transport leagă Europa de Caucaz și Asia Centrală.

Deși conceptul Intermarium continuă să fie invocat în analizele strategice contemporane, în forma sa istorică el rămâne mai degrabă un exercițiu teoretic; totuși, ideea unei cooperări consolidate între statele din spațiul dintre Baltică, Marea Neagră și Adriatică continuă să inspire inițiative regionale cu potențial evolutiv.

Context strategic regional

Regiunea Baltică–Marea Neagră–Caspică–Adriatică constituie un arc geopolitic de contact între NATO/UE și spațiul de influență rusesc. Ea include:

Flancul estic al NATO – de la statele baltice până la România și Bulgaria;
Coridoarele energetice și de transport – inclusiv rutele caspice, gazoductele și interconexiunile maritime și terestre;
Balcanii de Vest și Adriatica – unde competiția de influență între Occident și Rusia se suprapune peste interesele Chinei în infrastructură.

Această zonă concentrează atât vulnerabilități, cât și oportunități:

vulnerabilitatea la presiuni ruse (militare, hibride, energetice);
importanța coridoarelor de transport est–vest și nord–sud;
poziția de punte către Orientul Mijlociu și Asia Centrală.

Dimensiunea economică a cooperării în spațiul Intermarium

Deși proiectul Intermarium a fost conceput inițial ca o formulă politico-militară de echilibrare între marile puteri, realitățile secolului XXI impun o extindere a conceptului spre dimensiunea economică, energetică și logistică.

În acest sens, Inițiativa celor Trei Mări (3SI) reprezintă expresia practică cea mai apropiată de logica Intermariumului, oferind un cadru instituțional de cooperare între statele din Europa Centrală și de Est în domeniile infrastructurii, energiei și digitalizării[4].

Pe această axă nord–sud – între Marea Baltică, Marea Neagră și Marea Adriatică – se conturează un ansamblu de proiecte concrete care pot transforma regiunea într-un coridor economic și energetic de importanță strategică:

Rail-2-Sea – conexiunea feroviară propusă între porturile Gdańsk și Constanța;
Via Carpatia – autostrada transregională care leagă Lituania de Grecia;
Coridorul BRUA – infrastructură energetică de transport al gazelor între Bulgaria, România, Ungaria și Austria;
Terminalele LNG din Polonia și Croația, care susțin diversificarea energetică a regiunii;
Amber Rail Freight Corridor, integrat ulterior în coridorul Baltic-Adriatic, menit să fluidizeze traficul de marfă pe direcția nord-sud.

Aceste inițiative, deși aflate în diferite stadii de implementare, exprimă o tendință clară de integrare regională funcțională, dincolo de convergențele militare și politice. Ele urmăresc reducerea dependenței de infrastructurile vest-est dominate istoric de Germania și Rusia, oferind o alternativă economică compatibilă cu interesele strategice euro-atlantice.

Dimensiunea NATO

Pentru NATO, Intermarium este sinonim cu flancul estic[5]. De la statele baltice, expuse la presiunea militară rusă, până la Marea Neagră, unde interesele Alianței se ciocnesc direct cu cele ale Moscovei, regiunea reprezintă linia de contact a două lumi geopolitice antagonice.

Inițiative precum Bucharest Nine (B9) sau consolidarea prezenței avansate a NATO în Polonia și România arată că securitatea acestei regiuni este o prioritate. Totuși, diversitatea intereselor naționale face ca unitatea flancului estic să rămână un obiectiv mai degrabă declarativ decât real.

Dimensiunea rusă

Pentru Rusia, Intermarium reprezintă un „cordon sanitar” impus de Occident, menit să-i limiteze accesul spre Europa Centrală și Balcani. Kremlinul percepe orice consolidare a cooperării dintre Baltică, Marea Neagră și Adriatică drept o amenințare directă.

În acest sens, războiul din Ucraina este și o bătălie pentru a împiedica transformarea Ucrainei într-un pilon al unui nou Intermarium. Moscova încearcă să contracareze printr-o strategie de destabilizare: întreținerea conflictelor înghețate (Transnistria, Abhazia, Osetia de Sud), utilizarea propagandei și exploatarea dependențelor energetice. De asemenea, enclava Kaliningrad[6] joacă un rol important în acest sens.

Marile puteri și Intermarium

Statele Unite susțin consolidarea flancului estic și Inițiativa Celor Trei Mări, văzând în Intermarium un mijloc de a ancora aliații regionali și de a reduce dependența energetică de Rusia. Washingtonul sprijină investițiile în infrastructură, energie și apărare, tratând regiunea ca pe un bastion esențial al ordinii transatlantice.
Germania și Franța privesc cu rezervă ideea Intermarium, temându-se că ar putea concura cu UE. Totuși, pentru a nu lăsa SUA să câștige influență exclusivă, au acceptat Inițiativa Celor Trei Mări. Franța se concentrează pe Mediterana și Africa, în timp ce Germania urmărește controlul infrastructurilor europene critice.
Rusia vede Intermarium ca pe o structură de izolare, ceea ce alimentează discursul său anti-occidental.
China nu se implică direct în securitatea regională, dar își manifestă interesul prin Inițiativa Belt and Road, investind în porturi, căi ferate și energie pentru a-și consolida prezența economică.

Astfel, marile puteri proiectează asupra Intermarium-ului propriile interese, ceea ce face din regiune o arenă a multipolarității emergente.

România – pivot geostrategic

Poziția României este esențială pentru orice proiect Intermarium:

Marea Neagră[7]: România este principalul stat riveran NATO, responsabil de securizarea acestui spațiu. Bosforul și rutele energetice din Caucaz sporesc relevanța strategică a României.
Carpații și Balcanii[8]: România leagă flancul nordic (Polonia și statele baltice) de cel sudic (Balcani și Adriatica). Coridoarele nord–sud și infrastructurile transcarpatice sunt vitale.
Resurse și infrastructură[9]: România este parte activă a Inițiativei Celor Trei Mări și poate valorifica proiecte energetice (gazele din Marea Neagră, interconectările cu Azerbaidjan și Georgia), dar și infrastructurale (autostrăzi, căi ferate, rețele digitale).

Oportunitățile pentru România sunt vizibilitatea strategică, atragerea de investiții și consolidarea securității energetice. Riscurile însă sunt serioase: presiunea Rusiei, vulnerabilitățile interne (corupție, fragmentare politică) și pericolul de a fi prinsă între interese divergente (SUA, Germania, Franța).

Provocări și perspective

Spațiul Intermarium este marcat de:

lipsa de coeziune regională, datorată rivalităților istorice (Polonia–Ungaria, Croația–Serbia, România–Ungaria);
riscul instrumentalizării de către marile puteri, în lipsa unui proiect propriu de integrare;
vulnerabilități interne, precum instabilitatea politică și problemele de guvernanță, care limitează capacitatea României de a juca rolul de lider regional.

Concluzii

Intermarium nu este o alternativă la NATO sau la UE, ci o componentă complementară ce poate consolida flancul estic și reduce dependențele structurale. Pentru România, el reprezintă o dublă provocare: gestionarea presiunilor geopolitice și transformarea vulnerabilității geografice în avantaj strategic.

Succesul acestui proiect depinde de:

sprijinul concret al SUA și al UE pentru Inițiativa Celor Trei Mări;
capacitatea României de a-și moderniza infrastructura și armata;
reziliența statelor din regiune în fața presiunilor Rusiei și a tentațiilor geopolitice oferite de China.

Așa după cum am menționat și la începutul materialului, deși conceptul Intermarium continuă să fie invocat în analizele strategice contemporane, în forma sa istorică el rămâne mai degrabă un exercițiu teoretic; totuși, ideea unei cooperări consolidate între statele din spațiul dintre Baltică, Marea Neagră și Adriatică continuă să inspire inițiative regionale cu potențial evolutiv.

România, dacă își valorifică inteligent poziția de pivot între Marea Neagră, Carpați și Balcani, poate trece de la statutul de frontieră vulnerabilă la cel de actor indispensabil în arhitectura de securitate a Europei.

Bibliografie selectivă

1. Surse istorice și fundamentale

Piłsudski, Józef. Scrieri politice. Documente privind proiectul Intermarium. Varșovia: ediții traduse și comentate, 2005.
Mackinder, Halford J. Democratic Ideals and Reality. București: Editura Militară, 1995.
Brzezinski, Zbigniew. Marea tablă de șah. Suprematia americană și imperativele sale geostrategice. București: Univers Enciclopedic, 2000.

2. Analize geopolitice generale și contemporane

Kaplan, Robert D. Răzbunarea geografiei. București: Litera, 2013.
Friedman, George. Următorii 100 de ani. Previziuni pentru secolul XXI. București: Litera, 2011.
Motyl, Alexander J. „Intermarium: conceptualizarea unui spațiu geopolitic între Marea Baltică și Marea Neagră”. Revista de Studii Est-Europene, nr. 2/2017.
Chatham House. Russia, Ukraine and the Future of European Security. Rapoarte 2022–2025.
Council on Foreign Relations. Eastern Europe and NATO’s Frontier Security. Washington, 2023.

3. Documente și inițiative instituționale

Strategic Concept 2022. Bruxelles, 2022.
Uniunea Europeană. Global Strategy for the European Union’s Foreign and Security Policy. Bruxelles, 2016.
Inițiativa celor Trei Mări. Summit Declarations (2016–2024). Varșovia, București, Tallinn, Sofia.

4. Contribuții românești și regionale

Pivariu, Corneliu. Lecții geopolitice și militare rezultate din conflictul Rusia–Ucraina. București: Financial Intelligence, 2025.
Pivariu, Corneliu. Evoluții geopolitice mondiale în primul sfert al secolului XXI. România în acest context. Previziuni pentru 2050. BucureștiFinancial Intelligence, 2025.
Ioniță, Sorin. „Inițiativa celor Trei Mări și relevanța ei pentru România”. Revista 22, nr. 10/2019.
Dungaciu, Dan; Rusu, Petrișor. Marea Neagră. NATO și UE la frontiera răsăriteană. București: Tritonic, 2016.
Chifu, Iulian. Geopolitica în regiunea extinsă a Mării Negre. București: Curtea Veche, 2018.
Institutul European din România. Studii de strategie și securitate regională. București, 2020–2023.

5. Lucrări și rapoarte complementare

International Institute for Strategic Studies (IISS). The Military Balance (ediții 2022–2025). Londra.
RAND Corporation. Deterring Russia in the Baltics. Santa Monica, 2022.
Atlantic Council. Three Seas Initiative: A Strategy for Transatlantic Unity. Washington, 2023.

[1] Józef Piłsudski (1867–1935), om politic și militar polonez, a promovat după Primul Război Mondial ideea unei federații de state între Baltică și Marea Neagră („Intermarium”), menită să echilibreze influența Germaniei și a Rusiei.

[2] Inițiativa celor Trei Mări (Three Seas Initiative – TSI) a fost lansată în 2015, la propunerea comună a Poloniei (președintele Andrzej Duda) și Croației (președinta Kolinda Grabar-Kitarović). Ea reunește 13 state membre ale Uniunii Europene situate între Marea Baltică, Marea Neagră și Marea Adriatică și urmărește dezvoltarea infrastructurii, a conectivității energetice și digitale, precum și consolidarea coeziunii și securității regionale.

[3] Grupul B9 (Bucharest Nine) a fost creat în 2015, la inițiativa României (președintele Klaus Iohannis) și a Poloniei (președintele Andrzej Duda). Format din nouă state est-europene membre NATO – Bulgaria, Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, România, Slovacia și Ungaria – grupul are rolul de a coordona pozițiile regionale privind securitatea euroatlantică și de a consolida flancul estic al Alianței. Inițiativa beneficiază de sprijinul constant al Statelor Unite și al NATO, fiind considerată un instrument complementar de consolidare a unității și rezilienței aliate.

[4] Deși există numeroase proiecte propuse și câteva deja realizate, criticii remarcă faptul că numai un număr relativ mic dintre ele sunt finalizate până în prezent — unele rapoarte notează că doar 14 dintre cele 143 proiecte prioritare au fost finalizate (sau au ajuns într-o fază de implementare avansată). Obstacole majore includ nivelurile ridicate de birocrație, coordonarea transfrontalieră dificilă, priorități naționale divergente, lipsa unui mecanism central puternic de implementare, și dependența de fonduri UE sau finanțări externe. Deși 3SI a fost conceput să servească drept instrument de concertare între state pentru proiecte regionale, el nu are, în sine, mecanisme puternice de execuție — succesul constă mai degrabă în faptul că guvernele au început să gândească proiectele majore într-o perspectivă regională.

[5] Flancul estic este formularea consacrată a NATO care, din punct de vedere militar, așa cum am menționat cu alte ocazii și după cum au declarat și alți analiști militari importanți, este o definiție politică și nu corectă din punct de vedere militar. În fapt, ar trebui sa fie denumit frontul estic, formulare care ar putea sa se impună treptat, dacă Rusia va continua agresiunea în Ucraina.

[6] Kaliningrad este o enclavă a Federației Ruse situată pe țărmul Mării Baltice, între Polonia și Lituania. Fost teritoriu german (Königsberg) anexat de Uniunea Sovietică în 1945, regiunea are o importanță strategică deosebită, fiind cea mai vestică bază militară a Rusiei. Aici se află cartierul general al Flotei Baltice și un complex dens de capabilități A2/AD (Anti-Access/Area Denial), incluzând sisteme de rachete balistice și antinavă Iskander-M, S-400 și Bastion, precum și unități de aviație și război electronic.
Poziția sa permite controlul rutelor maritime și aeriene din nordul Poloniei și țărilor baltice, constituind o pârghie majoră de presiune asupra NATO. După 2022, Moscova a consolidat prezența militară în Kaliningrad, sporind infrastructura de depozitare a munițiilor și intensificând exercițiile combinate cu Flota Baltică, în paralel cu retorica privind posibila desfășurare de arme nucleare tactice.

[7] România deține o poziție geostrategică de primă importanță la Marea Neagră, aflată la intersecția coridoarelor economice, energetice și militare dintre Europa Centrală, Caucaz și Orientul Mijlociu. Portul Constanța, cel mai mare port la Marea Neagră și unul dintre cele mai importante din Europa, funcționează ca principal nod logistic al flancului estic al Uniunii Europene și al NATO.

Prin conexiunile sale feroviare și fluviale (Canalul Dunăre–Marea Neagră), portul asigură acces direct la rețeaua de transport europeană (TEN-T), fiind punct terminus natural al proiectului Rail-2-Sea și verigă esențială în axa de interconectare nord–sud promovată de Inițiativa celor Trei Mări. În același timp, portul servește drept infrastructură critică pentru mobilitatea aliată în cadrul NATO, având o valoare strategică comparabilă cu porturile Gdańsk și Koper.

[8] România ocupă o poziție geografică și strategică unică la confluența arcului carpatic cu zona de influență a Balcanilor, constituind o verigă naturală între Europa Centrală și cea de Sud-Est. Lanțul carpatic, care traversează teritoriul său pe o distanță de peste 900 km, oferă un relief defensiv deosebit, conferind totodată control asupra principalelor căi de acces dinspre Panonia, Ucraina și Marea Neagră.
Prin poziția sa la nord de Balcani, România funcționează ca punte de legătură între spațiul danubiano-carpatin și Peninsula Balcanică, cu rol de stabilitate regională și de continuitate strategică în arhitectura de securitate europeană.
Poziția sa geografică permite României să devină elementul de legătură între flancul nordic și cel sudic al axei Intermarium, consolidând relevanța geopolitică a regiunii în ansamblul euroatlantic.

[9] România dispune de un potențial semnificativ în domeniul resurselor naturale și energetice, incluzând rezerve importante de gaze naturale (onshore și offshore în Marea Neagră), țiței, cărbune, minereuri neferoase, precum și resurse hidroelectrice și agricole considerabile. Dezvoltarea exploatărilor de gaze din perimetrele Neptun Deep și Midia Gas Development consolidează rolul său de producător regional de energie.

Din punct de vedere infrastructural, România este traversată de principalele coridoare europene de transport (TEN-T), conectând Marea Neagră cu Europa Centrală și Occidentală prin rețele feroviare, rutiere și fluviale (inclusiv Canalul Dunăre–Marea Neagră).
Această combinație de resurse și infrastructuri face din România un pilon energetic și logistic esențial al flancului estic al Uniunii Europene și NATO, oferind totodată suport economic și strategic pentru proiectele regionale ale Inițiativei celor Trei Mări și pentru conceptul extins al Intermariumului.
Totuși, infrastructura națională rămâne afectată de decalaje structurale și investiționale, de o rețea de transport insuficient modernizată și de dependența parțială de importuri energetice, factori care limitează deocamdată exploatarea integrală a potențialului său strategic.