Între stat și opoziție: cetățeanul onest/ANATOMIA UNEI DEMOCRAȚII IMPERFECTE – ROMÂNIA (Col. (rz.) dr. Cătălin BALOG[1])

REZUMAT. Între stat și opoziție: cetățeanul onest

Între Rechizitoriul Parchetului General și Raportul partidului AUR privind anularea alegerilor din 2024, cetățenul onest rămâne prizonier al unei fisuri profunde: contradicția dintre formele democratice și reflexele de supunere moștenite din modelul fanariot (otoman) și cel oligarhic (rusesc). România continuă să fie o democrație de import – ancorată în NATO și UE, dar lipsită de încredere internă. Statul cere loialitate, opoziția revendică moralitate, însă niciuna nu inspiră încredere – statul, prin lipsa de transparență, opoziția, prin exces de retorică. Între ele, cetățeanul onest devine „the 10^th man[2]”: cel care refuză consensul convenabil și apără dreptul de a întreba printr-un ultim recurs la morală – pentru că democrația nu se apără prin teamă, ci prin adevăr.

Introducere – între două narațiuni paralele

Există momente în istoria unei națiuni în care evenimente aparent tehnice scot la suprafață tensiuni adânc înrădăcinate – astăzi, România traversează un asemenea moment.

Rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (dosarul nr. 6720/284/P/2024) și Raportul privind Lovitura de stat din România, elaborat de partidul AUR, nu sunt doar texte juridico-politice; ele reprezintă două oglinzi așezate față în față, în care statul și opoziția se acuză reciproc de confiscarea democrației, fără a observa că, în acest joc simetric al suspiciunii, democrația dispare între ele.

România continuă să fie o țară la confluența a două logici imperiale care i-au modelat, secole la rând, fibra morală și structura instituțională: modelul fanariot, moștenit din lumea otomană, și modelul oligarhic, preluat din sfera de influență rusă. Din primul, am deprins arta supraviețuirii prin interes și favor, dependență și complicitate; din cel de-al doilea, verticala autorității statului și disprețul pentru autonomia morală a individului. Din combinația lor s-a născut o formă sofisticată de obediență: simularea modernității pentru conservarea puterii, prin perpetuarea supunerii.

Tranziția democratică de după 1989 a schimbat decorul, nu și esența. În locul „boierilor fanarioți” și al „nomenclaturiștilor de partid” au apărut elitele politice conectate la rețele de influență și interese economice, iar loialitatea personală a fost înlocuită cu dependența financiară sau mediatică. Dacă în comunism controlul era totalitar, după 1990 el a devenit difuz, subtil, economic și simbolic, căci instituțiile democratice, deși recreate după model occidental, au rămas fragile și adesea confiscate chiar de cei care ar fi trebuit să le protejeze.

Aderarea României la NATO și Uniunea Europeană a fost o revenire istorică în lumea occidentală, o garanție de securitate și o confirmare a aspirației de modernizare. Beneficiile sunt incontestabile, însă integrarea s-a produs, în adâncul ei, mai mult prin imitație decât prin interiorizare; am importat formele europene fără a cultiva reflexele civice care le dau viață.

Cele mai recente sondaje INSCOP arată limpede această fractură: peste 70% dintre români au încredere în NATO și UE, dar mai puțin de o treime în Parlament, Guvern sau Justiție; este o formă de transfer simbolic de legitimitate – românii cred mai mult în structurile occidentale decât în propriul stat. Astfel, Europa devine substitutul unei autorități morale interne care lipsește, iar integrarea europeană se transformă într-un mecanism de delegare a responsabilității naționale.

De aici și paradoxul democrației românești: o democrație procedurală, dar nu substanțială; activă în formă, pasivă în fond. Alegerile se țin regulat, dar participarea scade. Presa este pluralistă, dar rareori liberă de influențe partizane. Justiția funcționează instituțional, dar ezită să fie transparentă. România trăiește, așadar, în regimul paradoxului: o țară cu arhitectură occidentală și reflexe orientale, o societate care proclamă libertatea, dar o trăiește cu precauție.

Simbolic, Rechizitoriul PICCJ și Raportul AUR ilustrează perfect acest clivaj: statul și opoziția au acționat separat, dar în oglindă, fiecare încercând să demonstreze propria versiune a legitimității. Rezultatul? Două narațiuni antagonice care, puse una în fața celeilalte, scot la iveală aceleași slăbiciuni – slăbiciunea unui stat care se refugiază în legalism defensiv și slăbiciunea unei opoziții care transformă emoția în argument și suspiciunea în dovadă.

Între aceste două slăbiciuni simetrice rămâne cetățeanul – singurul care nu are nici instituție, nici tribună, nici protecție – abandonat sau folosit, în funcție de context.

În absența unei societăți civile autentice, capabile să medieze între putere și opoziție, între acceptare și nemulțumire, spațiul public devine un loc al monologurilor paralele: nu se mai caută adevărul, ci se apără narațiuni; nu se mai vorbește despre responsabilitate, ci despre vină; și, cel mai grav, nu se mai ascultă. Într-o astfel de tăcere – a fricii și a simulării, în care oamenii tac pentru că gândesc diferit sau mimează adeziunea pentru a nu fi excluși – democrația devine un decor, nu un proces.

Această tăcere are rădăcini adânci în psihologia colectivă românească: Dumitru Drăghicescu, Constantin Rădulescu-Motru, Mircea Vulcănescu și Lucian Blaga au descris, fiecare în limbajul epocii sale, același tipar: un popor lucid, dar precaut; adaptabil, dar ezitant; solidar în suferință, dar fragmentat în libertate.

Drăghicescu vedea în român o ființă prinsă între dorința de mântuire prin autoritate și teama de a-și asuma libertatea.

Rădulescu-Motru vorbea despre „omul formelor fără fond”, care adoptă structuri occidentale fără să le interiorizeze etic.

Vulcănescu descria o comunitate predispusă la suferință tăcută, iar Blaga sintetiza totul în metafora „spațiului mioritic” – o cultură a unduirii fără revoltă.

Toate aceste perspective converg spre aceeași concluzie: România a învățat să supraviețuiască prin supunere inteligentă, transformând obediența într-o virtute de adaptare.

Din această matrice psihologică derivă și comportamentul instituțional contemporan: preferința pentru ambiguitate, evitarea deciziei, substituirea meritului prin loialitate. Așa se explică de ce democrația românească pare mereu „în tranziție”: pentru că nu e doar un proces politic, ci un exercițiu interior incomplet.

Această tensiune nu este exclusiv românească. Polonia și Ungaria se confruntă cu aceeași luptă între forma democratică și tentația iliberală. În schimb, Cehia și statele baltice au reușit o interiorizare mai autentică a valorilor europene, transformând integrarea într-un proiect de societate, nu într-o certificare externă. Însă, România se situează între aceste două lumi – suficient de liberă ca să nu cadă, dar prea fricoasă ca să crească.

Pe acest fundal, reacțiile la anularea alegerilor din 2024 și la raportul AUR reflectă nu doar o tensiune politică de moment, ci și o frică mai profundă – frica de diferență și aversiunea față de gândirea autonomă. A fi „rusofil”, „suveranist” sau „antieuropean” au devenit, în discursul public, niște etichete morale, nu o poziție argumentată. În locul unui dialog rațional s-a instalat un mecanism de disciplinare: clasificarea grăbită substituie analiza, iar stigmatul devine instrumentul preferat al conformismului intelectual. Într-o democrație matură, însă, opinia nu este un act de complicitate, ci o expresie a libertății; delictul nu constă în a admira, ci în a trăda, iar trădarea nu se dovedește prin etichetă, ci prin fapt.

Între statul vertical și opoziția vocală, cetățeanul onest rămâne „the 10^th man” al democrației – acel individ care are datoria morală de a contrazice consensul, nu din spirit de negare, ci din luciditate. El reprezintă acea instanță critică indispensabilă oricărui sistem viu, aceea care îndrăznește să întrebe, atunci când ceilalți aprobă. Istoria oferă suficiente exemple ale valorii acestei conștiințe contrariante: după fiecare eșec major – de la surpriza strategică din timpul războiului de Yom Kippur (1973) până la cele privind invazia Ucrainei (2014, 2022) – supraviețuirea sistemelor a depins nu de unitatea aparentă, ci de capacitatea lor de a asculta scepticii. România, însă, își exilează propriii sceptici; îi numește „putiniști”, „negaționiști”, „suveraniști” – orice, numai raționali nu.

Când două documente fundamentale – unul elaborat de stat, celălalt de opoziție – devin texte de propagandă reciprocă, cetățeanul rămâne fără spațiu pentru discernământ. Statul îi cere încredere oarbă, opoziția îi cere credință oarbă, iar între cele două extreme nu se mai regăsește locul rațiunii. Într-o lume în care ambele tabere pretind monopolul adevărului, nimeni nu mai solicită argumente și nimeni nu mai oferă transparență. Adevărul se retrage, tăcut, în zonele gri ale interpretării, lăsând loc unei competiții între diferite versiuni, în care legitimitatea se măsoară prin intensitatea retoricii, nu prin puterea dovezilor.

România trăiește, astfel, din nou, paradoxul formelor fără fond: instituțiile funcționează, dar nu inspiră încredere; opoziția există, dar nu oferă alternativă; presa vorbește mult, dar explică puțin. Cetățeanul simplu, prins între un stat care nu-l convinge și o opoziție care nu-l reprezintă, se retrage din agora și se refugiază într-o tăcere rafinată de secole – o tăcere calculată pentru a supraviețui, care îi asigură continuitatea, dar îi știrbește demnitatea. Această tăcere nu este o formă de pasivitate, ci o formă de protecție a lucidității într-un spațiu public contaminat de zgomot.

Concluzie – între tăcere și luciditate

Și totuși, în adâncul acestei tăceri persistă o speranță. Poate că adevărata regenerare morală a României va începe nu prin gesturi spectaculoase, ci prin reîntoarcerea la curajul măsurii și al gândirii critice. „The 10^th man” – acel cetățean care refuză să accepte consensul fără dovadă, care îndrăznește să spună „nu este suficient” – este începutul unei maturizări lente, dar ireversibile. El nu contestă din orgoliu, ci din responsabilitate; nu respinge instituțiile, ci le verifică; nu neagă statul, ci îi cere să se ridice la nivelul propriilor legi. În jurul acestei conștiințe critice se poate reconstrui democrația autentică: o democrație a argumentului, nu a etichetei; a dialogului, nu a fidelității impuse.

Altfel, România nu are nevoie de salvatori, ci de caractere; nu de tăcere obedientă, ci de voce autentică – pentru că adevărata loialitate nu este față de partid sau de stat, ci față de realitate.

Iar adevărul, spre deosebire de putere, nu se impune prin forță, ci se dovedește prin timp, prin coerență și prin curajul de a nu-l trăda.

Bibliografie

1. Drăghicescu, D. (1907). Din psihologia poporului român.
2. Rădulescu-Motru, C. (1937). Psihologia poporului român. Editura Cultura Națională.
3. Vulcănescu, M. (1943). Dimensiunea românească a existenței. Fundația Regele Mihai I.
4. Blaga, L. (1936). Spațiul mioritic. Fundația Regală pentru Literatură și Artă.
5. Mungiu-Pippidi, A. (2015). A Quest for Good Governance. Cambridge University Press.
6. Barbu, D. (1998). Bizanț contra Bizanț.
7. Gallagher, T. (2005). Theft of a Nation: Romania’s Political Economy of Corruption.
8. Zakaria, F. (1997). The Rise of Illiberal Democracy. Foreign Affairs, 76(6).
9. Crouch, C. (2004). Post-Democracy. Polity Press.
10. North, D. (1990). Institutions, Institutional Change and Economic Performance. Cambridge University Press.
11. Ledeneva, A. (1998). Russia’s Economy of Favours. Cambridge University Press.
12. Åslund, A. (2019). Russia’s Crony Capitalism. Yale University Press.
13. Ministerul Public (PICCJ). (2025). Comunicat privind trimiterea în judecată în dosarul nr. 6720/284/P/2024. București.
14. Partidul AUR. (2025). Raport privind Lovitura de stat din România (24.11.2024–18.05.2025). București.
15. INSCOP Research. (2025). Sondaj privind percepția apartenenței României la UE. 8 septembrie 2025.

[1] Cătălin BALOG este analist și formator cu experiență în intelligence, securitate informațională și comunicare strategică. Doctor în Științe Militare, cu o teză dedicată managementului riscurilor de securitate în spațiul cibernetic, a activat timp de peste două decenii în structuri ale Ministerului Apărării Naționale. În prezent, este cadru didactic asociat la Universitatea din București, unde predă cursuri cu tematică de management al informației. În particular, este preocupat de analiza mecanismelor sociale și politice contemporane, cu accent pe relația dintre ideologie, tehnologie și simulare a democrației.

[2] „The 10th man” este o expresie consacrată în doctrina israeliană de intelligence, introdusă după surpriza strategică din Războiul de Yom Kippur (1973). Conform acestei reguli, dacă nouă analiști sunt de acord asupra unei concluzii, al zecelea este obligat metodologic să susțină ipoteza contrară, nu din spirit de opoziție, ci pentru a testa soliditatea argumentelor și a preveni fenomenul de groupthink (conformism cognitiv în cadrul decizional). Conceptul a fost ulterior preluat în analiza strategică occidentală ca instrument instituționalizat de scepticism critic