-
„Rusia caută continuitate, China recunoaștere, SUA validare — iar ordinea globală va fi decisă de mitul care rezistă realității.”
Autor: Corneliu Pivariu – General-maior (cu două stele) în retragere, expert in geopolitică și relații internaționale, cu o experiență de peste 30 de ani în domeniile militar, diplomatic și economic.
I. CONCEPTUL DE MITOLOGIE STRATEGICĂ: ÎNTRE IDEE ȘI PUTERE
Mitologia strategică reprezintă ansamblul de credințe, narațiuni și simboluri care conferă sens, legitimitate și coerență acțiunii politice și geopolitice. Spre deosebire de miturile religioase sau culturale, miturile strategice sunt orientate către viitor, nu exclusiv către trecut. Ele nu explică lumea, ci o justifică. Nu descriu realitatea, ci o ghidează.
În teorie, statele își definesc strategiile prin evaluări obiective: capabilități, resurse, interese, poziție geografică. În practică însă, această arhitectură rațională este insuficientă pentru mobilizare. Marile proiecte politice nu se susțin doar cu date statistice sau calcule tehnice; ele necesită un element psihologic: convingerea că direcția aleasă este necesară, legitimă și inevitabilă.
Mitologia strategică este, prin urmare, infrastructura mentală a marilor decizii colective.
Fără ea: instituțiile se golesc de sens; populațiile devin cinice și apatice; alianțele se destramă; efortul național se fragmentează.
Un stat cu strategii fără mit este un stat cu obiective fără suflet.
II. FUNCȚIILE MITULUI STRATEGIC ÎN GEOPOLITICĂ
Mitologia strategică îndeplinește cinci funcții centrale, indiferent de epocă și sistem politic:
- Funcția de mobilizare – explică și justifică sacrificiul (uman, economic, teritorial).
- Funcția de legitimare – consolidează autoritatea politică și instituțională.
- Funcția de continuitate – creează punți între trecut, prezent și viitor.
- Funcția de coeziune internă – reduce fragmentarea și conflictul social.
- Funcția de proiecție externă – amplifică influența globală și capacitatea de persuasiune.
Exemplul american este ilustrativ: democrația liberală, piața liberă și conducerea lumii libere nu sunt doar politici publice; sunt mituri fondatoare. La fel, în China, mitul Reunificării și al Renașterii Națiunii nu reprezintă doar programul Partidului Comunist, ci fundamentul legitimării sale istorice.
În Rusia, mitul continuității imperiale și al cetății asediate explică nu doar agresiunea externă, ci și obediența internă.
Uniunea Europeană, prin contrast, este în criză de mit: s-a născut din logica rațională a pieței și a păcii, dar nu a reușit să genereze un impuls narativ puternic pentru secolul XXI.
În secolul XXI, mitologia strategică nu se mai transmite doar prin discurs, educație și simboluri statice, ci printr-un ecosistem de instrumente digitale care modelează percepția colectivă la viteză accelerată. Algoritmii de distribuție informațională, IA generativă, ingineria narativă și psihopolitica digitală[1] convertesc mitul într-o forță operațională continuă, accesibilă nu doar statelor, ci și actorilor non-statali capabili să genereze narațiuni cu impact global.
Astfel, marile puteri nu concurează doar pentru superioritate militară sau economică, ci pentru hegemonia modelelor explicative: narațiunea care definește amenințarea justifică proiecția externă și organizează consensul intern, ea devine o resursă strategică comparabilă cu capacitățile tradiționale. În era digitală, mitul nu mai este doar poveste, ci arhitectură informațională persistentă, capabilă să influențeze comportamente individuale și decizii colective fără contact fizic.
Prin această transformare, mitologia strategică dobândește o calitate nouă: poate fi măsurată, accelerată și automatizată. Iar diferența dintre narativ mobilizator și iluzie periculoasă devine tot mai greu de distins atunci când producția simbolică este masivă, continuă și autoreferențială. În acest context, controlul fluxurilor narative devine o formă de putere geopolitică în sine.
III. RISCURILE MITULUI: CÂND POVESTEA ÎNVINGE REALITATEA
Mitologia strategică devine periculoasă atunci când nu mai este verificată prin critică rațională. Orice mit tinde să evolueze în ideologie, iar orice ideologie are potențial autodistructiv[2].
Istoria modernă este plină de exemple:
– Germania nazistă, cu mitul rasei superioare și al destinului continental.
– URSS, cu mitul revoluției mondiale și al inexorabilității comunismului.
– Irak, cu mitul omnipotent al regimului lui Saddam.
– Occidentul post-Război Rece, convins de globalizarea democratică inevitabilă.
Astăzi, vedem alte riscuri similare:
– China acționează cu sentimentul internalizat al unei reveniri inevitabile: convingerea că “momentul asiatic” reprezintă nu doar o oportunitate conjuncturală, ci o repunere în drepturi a fluxului natural al istoriei.
– Rusia interpretează propria continuitate statală prin mitologia restaurării imperiale: convingerea că refacerea spațiului rus — teritorial, civilizațional și strategic — reprezintă singura cale de supraviețuire ca putere și ca identitate.
– Pe fondul unei polarizări profunde, Statele Unite sunt sfâșiate între hegemonia cultural-progresistă, derivată din teoriile critice, și suveranismul național-populist, care respinge globalismul și pune în prim-plan restaurarea internă. Această fractură nu este doar ideologică, ci strategică: prima legitimează proiecția globală a puterii americane prin valori (unele care se încearcă a fi impuse, în pofida unor drepturi statuate deja în Carta Drepturilor Omului), cea de-a doua o contestă în numele suveranității și priorităților interne.
– Lumea arabă oscilează între mitul restaurării unui centru propriu de putere și mitul victimizării, care atribuie fragmentarea și stagnarea unui lung șir de interferențe externe; această tensiune modelează atât ambițiile regionale, cât și limitele lor.
Oriunde mitul încetează să fie analizat critic, el devine dogmă. Iar o dogmă strategică este mai periculoasă decât orice amenințare militară.
Un mit strategic nu supraviețuiește prin intensitate, ci prin compatibilitatea dintre sens și realitate. Durabilitatea sa depinde de capacitatea de a se adapta la criză, de a absorbi înfrângeri fără colaps identitar și de a menține o relație coerentă între obiective, resurse și timp istoric. Mitul devine vulnerabil atunci când refuză verificarea, când ignoră disproporția dintre ambiție și mijloace sau când este instrumentalizat fără mecanisme interne de corecție.
Criterii de reziliență strategică a mitului:
– capacitatea de reinterpretare fără pierderea axei identitare;
– toleranța la realitate adversă și la întârzierea succeselor;
– integrarea disonanței istorice fără fractură narativă;
– raportul rezonabil între intensitatea narațiunii și resursele disponibile;
– existența instituțiilor care îl reproduc fără dogmatizare;
– permeabilitatea la critică, fără erodarea funcției mobilizatoare.
Un mit durabil nu promite victoria, ci sensul continuării efortului.
Istoria recentă oferă exemple clare în care mitul strategic nu a reușit să se adapteze realității, producând rupturi cu efecte sistemice. Panarabismul a eșuat după 1967 deoarece narațiunea unității[3] nu a putut compensa fragmentarea intereselor statale și lipsa unei infrastructuri instituționale comune. Marea Britanie post-imperială a traversat decenii de indecizie strategică tocmai pentru că nostalgia imperială nu a fost transformată într-o identitate operațională compatibilă cu noua distribuție a puterii globale. Japonia militaristă, după 1945, a fost obligată să renunțe la mitul expansiunii, dar succesul său ulterior a rezultat din reconstrucția identității printr-un alt tip de mit: modernizarea technologico-economică ca destin național.
Aceste cazuri arată clar că forța mitului nu constă în intensitate, ci în capacitatea de a fi rescris fără a pierde coerența.
IV. CRITICA RAȚIONALĂ: GRAVITAȚIA ORICĂREI STRATEGII
Critica rațională nu este simplă verificare factologică. Ea reprezintă o metodă de protecție intelectuală împotriva autoamăgirii. În mediul militar, de intelligence și geopolitic, aceasta presupune: testarea permanentă a ipotezelor operative; confruntarea scenariilor alternative; măsurarea disproporției între obiective și resurse; eliminarea narativelor emoționale nevalidate; verificarea datelor și surselor; identificarea punctelor oarbe cognitive[4].
Critica rațională nu atacă mitul; îl echilibrează.
Nu distruge legitimitatea; o verifică.
Nu fragilizează statul; îl întărește.
Marile instituții militare și de intelligence ale lumii funcționează pe principiul dublei arhitecturi: miturile motivează, analiza validează.
Când critica lipsește, strategia devine mistică.
Când critica domină total, strategia devine sterilă.
V. ROMÂNIA ÎNTRE MIT ȘI ANALIZĂ: DE LA MEMORIE LA PROIECT
Pentru România, tema este mai mult decât academică: este vitală. Țara trăiește în tensiunea permanentă dintre un trecut mitizat și un viitor insuficient conceptualizat. Patru blocuri narative definesc spațiul românesc:
- Mitul vulnerabilității istorice – permanent amenințați, mereu asediați.
- Mitul excepționalismului latent – „dacă ne-am trezi cu adevărat…”.
- Mitul fatalismului geopolitic – „locul ne-a decis destinul”.
- Mitul renașterii amânate – „mâine va fi diferit”.
Toate patru au avut funcție psihologică.
Dar niciunul nu poate susține un proiect strategic în secolul XXI.
România are nevoie de un nou tip de mit fondator: unul realist, centrat pe rol, ancorat în multipolarism, tradus operațional în politici publice, susținut de critica rațională.
Acest echilibru ar permite trecerea de la identitate la strategie, de la memorie la proiecție, de la supraviețuire la construcție.
Pentru România, provocarea nu este absența miturilor, ci incapacitatea lor de a deveni instrumente operaționale. Miturile vulnerabilității, excepționalismului latent, fatalismului geopolitic și renașterii amânate au oferit o coerență psihologică în perioade de discontinuitate, dar nu pot genera proiect strategic într-o lume multipolară. România are nevoie de o narațiune care nu explică de ce am fost ceea ce am fost, ci de ce trebuie să fim ceea ce putem deveni.
Și mai ales are nevoie de o clasă politică care poate genera această narațiune.
Această rescriere nu presupune negarea trecutului, ci integrarea lui într-o formă activă de identitate strategică: continuitatea civilizațională ca resursă, poziția geografică ca oportunitate, apartenențele instituționale ca multiplicator și memoria istorică ca rezervor de energie națională. Un mit operațional nu hrănește melancolia, ci traduce capacitățile potențiale în direcție strategică.
Predicția strategică devine utilă abia atunci când este informată de un mit verificat; altfel, ea rămâne proiecție tehnică fără mobilizare. Invers, mitul neînsoțit de predicție devine stagnare retorică. Viziunea apare doar din întâlnirea celor două: continuitatea identitară care conferă direcție și analiza critică ce testează limitele posibilului. În absența acestui echilibru, statele oscilează între excesele mobilizării iraționale și sterilitatea planificării fără suflet.
CONCLUZII STRATEGICE
Mitologia strategică și critica rațională nu sunt opuse, ci complementare: una generează sens; cealaltă generează adevăr.
Puterile care cad în capcana monologului mitologic se prăbușesc sub greutatea propriilor iluzii. Puterile care se închină exclusiv analizei devin lipsite de energie, direcție și spirit.
Statele de succes sunt cele care:
– își creează narative coerente, mobilizatoare și credibile;
– își validează permanent deciziile prin critică riguroasă;
– își ajustează strategiile fără a-și pierde identitatea;
– își coordonează mitul cu realitatea, fără a le confunda.
Într-o lume în care competiția geopolitică nu mai este doar confruntare militară, ci confruntare narativă, informațională și psihologică, această sinteză devine fundamentul supraviețuirii politice.
Teoretic, pentru România, provocarea nu este să aleagă între mit și analiză, ci să le reașeze într-o logică modernă. Nu întâmplător marile etape de succes ale României au fost momente de sinteză: 1918, aderarea la NATO, intrarea în UE. În toate aceste cazuri, un mit colectiv a fost susținut de o construcție analitică solidă.
Practic provocare este ca poporul român să se trezească din letargie și să decidă ce clasă politică dorește să o conducă, dacă se poate, fără a uita dictonul, citez aproximativ: cine nu luptă pentru ceea ce vrea, merită ceea ce are.
Acesta cred că este modelul de urmat.
[1] Psihopolitica digitală: termen utilizat pentru a desemna ansamblul tehnicilor prin care platformele digitale modelează percepții, afecte și comportamente politice prin exploatarea datelor și arhitecturilor persuasive. Nu operează prin coerciție, ci prin orientarea preferințelor și internalizarea narațiunilor dominante, transformând libertatea individuală într-o sursă voluntară de auto-disciplinare. În câmpul geopolitic, psihopolitica digitală funcționează ca mecanism de producere a consimțământului și de gestionare a polarizării, articulând economia atenției cu competiția narațiunilor și cu instrumentele războiului informațional.
[2] Orice ideologie conține potențial autodistructiv deoarece, prin tentația de a transforma o viziune parțială asupra lumii într-un adevăr totalizator, ajunge să își absolutizeze propriile premise și să respingă realitatea care le contrazice. În timp, rigidizarea internă și negarea feedback-ului critic erodează capacitatea de adaptare, iar ceea ce inițial era o forță mobilizatoare devine o limitare structurală.
[3] Pe hărțile oficiale ale multor țări arabe, care prezentau toate țările lumii arabe, drapelul simbol al lumii arabe era postat in capitala statului respectiv, arătând nu numai dorința de a fi lideri lumii arabe dar și divergențele acestei lumi.
[4] Punctele oarbe cognitive reprezintă acele limite structurale ale percepției și gândirii umane care împiedică observarea, procesarea sau evaluarea corectă a anumitor informații, chiar și atunci când datele sunt disponibile și accesibile. Ele derivă din automatisme mentale, biasuri culturale și profesionale, supra-specializare, rutine ale memoriei sau din poziționarea emoțional-identitară a individului, producând zone invizibile ale realității pe care subiectul nu le ia în considerare în mod conștient.
| Știri BVB