În decembrie 1989, vechiul regim comunist autodenumit “de democrație populară”, condus de tirania absurdă a familiei Ceaușescu, și-a dat obștescul sfârșit fără să fie jelit de nimeni.
Sistemul a căzut foarte zgomotos din “înaltele idealuri comuniste”, fiind linșat public, cu mare bucurie, de milioanele de români care au iesit atunci în stradă.
Eufemistic, s-ar putea spune ca regimul a murit sufocat de propria opacitate exersată în relația cu cetățenii. Căci, mai ales în ultimii ani de comunism, între cei conduși și cei care se credeau conducători legitimi, nu mai exista vreo legătură onestă bazată pe realitate. Clivajul major între putere și populație se reflecta atât prin minciunile abjecte din publicațiile “de partid și de stat”, cât si prin diferențele de nivel de trai dintre nomenclatura de partid și oamenii de rând.
Românilor li se spunea zilnic, obsesiv, prin propaganda comunistă, că sunt cei mai performanți din lume, că au un nivel de trai ridicat, că realizează producții record de “mii de de tone pe cap de locuitor”, de fontă, cărbune, porumb, carne, legume sau de brânză, deși abia aveau ce pune copiilor pe masă. În case era frig, curentul electric se oprea adesea, apa caldă lipsea, iar cea rece se livra numai la anumite ore. Carburanții pentru autoturismele private erau raționalizaţi, circulația acestora fiind chiar interzisă în anumite zile, în funcție de paritatea numărului de înmatriculare.
Alimentele de bază se vindeau numai pe cartelă, printr-un “program de alimentație rațională” aprobat de mai marii partidului unic conducător. Însă, cei care aveau “relații” la partid puteau procura oricând și în orice cantitate alimente și bunuri de consum “pe sub mână”. Căci duplicitatea se regăsea în toate cele, deși se proslăvea peste tot egalitatea.
Piața neagră a produselor alimentare sau de igienă personală era înfloritoare, întocmai ca în vreme de război. Hârtia igienică și săpunul, zahărul și uleiul, bananele și citricele, untul și smântâna, carnea și ouăle, erau marfuri atât de rare și de valoroase încât pentru ele se statea la coadă zile întregi. Dar, în ciuda realității pline de privațiuni și suferințe, sistemul tiranic ceaușist anunța mereu cu emfază că cetățenii Republicii Socialiste România trăiesc într-o minunată “epocă de aur”. Care, ca inspiraţie ideatică, era preluată de undeva din vârful dezvoltării civilizației europene, a perioadei dintre sfârșitul războiului Franco-Prusac din 1871 și Primul Război Mondial, numită istoric “La Belle Epoque”. Discursurile “iubitului conducător suprem” (aşa cum îl numea propaganda pe liderul suprem al partidului comunist), erau total rupte de realitate, “viitorul luminos” promis de partid, fiind de fapt un hău de beznă în care societatea se tot scufunda.
Tirania era totală în România ante-decembristă, așa cum poate nici Platon sau Aristotel, care au definit-o teoretic în urmă cu două milenii și jumătate, nu ar fi crezut că se poate întrupa vreodată în realitate. Regimul comunist confiscase gradual toate proprietățile, inclusiv terenurile agricole cu care regele Ferdinand împroprietărise țăranii veterani ai Primului Razboi Mondial. Dar tirania nu s-a limitat la a naționaliza doar lucrurile materiale, ea a confiscat și idealurile și a interzis chiar orice manifestare religioasă.
Astfel, regimul comunist confiscase românilor până si Paștele și Crăciunul, serbând în schimb cu festivism ziua de naștere a “preaiubitului conducător” sau de aniversare a înființării partidului comunist. Tirania își inventase propria liturghie, singura care nu era interzisă.
Represiunea era însă cea mai îngrozitoare armă a tiraniei ceaușiste, cu care își păzea puterea în fața oricărei păreri contrare . Adevărul putea fi astfel mistificat public, fară ca nimeni să protesteze, pentru că securitatea statului era instituția cu reputație în exercițiul terorii, fiind ceva omniprezent care controla totul și de care nu se putea ascunde nimeni. Orice frondă, orice contestare sau opoziție de la linia oficială fiind exemplar și aspru pedepsită. Această structură abuzivă, prin puterea imensă pe care o avea, putea trece peste legi și peste constituția de mucava, putea asculta telefoane sau deschide scrisori, putea ridica oameni din casă fără mandat, putea face sau strica oricând destine. Securitatea regimului stia cam totul din spațiul românesc, de cele mai multe ori chiar înainte să se întâmple. Rețelele de turnători ale securitatii, foarte dezvoltate și bugetate, aveau în abjectia lor general funcțională un rol foarte important. Chiar și în familie, regimul încuraja delațiunea, existând frecvent cazuri când copiii își denunțau părinții sau soțiile pe soți. Cei care gândeau cumva altfel erau identificați, erau numiti “dușmani ai poporului”, erau vânați, speriați, șantajați, bătuți, arestați, judecați sumar și condamnați pentru “uneltire împotriva idealurilor socialiste”. Tirania din spațiul românesc avea nevoie de aceasta teroare maximă, pentru a putea exista și pentru a fi performantă.
Monopolul absolut al partidului comunist, ca tiranie a penibilului, pentru că avea putere maximă inclusiv asupra vieții private și a libertăților mărunte ale românilor, făcea ca întregul stat comunist să fie de fapt o închisoare. Totul se circumscria fricii, sclaviei, întunericului, promiscuității, mediocrității de la vârful partidului, iar obiectivele erau prevăzute în “planurile cincinale” stabilite riguros la congresele teatrale comuniste. Obiectivul regimului era crearea “omului nou”, adică a unui cetățean comunist perfect, unul care să gândească puțin și să producă mult fără să pună întrebari.
Cultura devenise și ea în comunism o incultură grotească, fiind deturnată de la ce gândiseră vechii greci când o definiseră pentru iluminarea omului. Tirania dusese această valoare spre ceva ce avea ca rezultat teama, supunerea oarbă, disconfort general și lauda penibilă a regimului. Artiștii reali erau marginalizați sau lăsați să fugă din țară, fiind substituiți cu poeții, cu pictorii și cântăreții de curte ai regimului tiranic. Artele toate erau cenzurate brutal, fiind politizate, absurdizate și folosite doar ca unelte de propagandă. Tirania își inventase o pseudocultură, un substitut mutant care să o deservească ideologic, care să convingă mase de oameni de justețea comunismului și sa acopere megalomanic orice nu ar fi fost avizat în prealabil de regim.
Situaţia generală a românilor ajunsese atât de disperată, într-un sistem eșuat și înțepenit în minciuna endemică, încât oricine s-ar fi bucurat atunci de orice schimbare, oricât de mică, dorindu-și numai să se întâmple ceva. În mod paradoxal, oamenii chiar se uitau la știrile penibile ale jurnalelor de actualități din epoca comunistă, în care regimul tiranic era zeificat și ridicat în slăvi. Dar se urmăreau știrile nu pentru că i-ar fi placut cuiva propaganda scelerată de acolo, ci pentru că toți românii așteptau să audă o veste funebră, cum că au scăpat de cineva de la vârful puterii. Românii așteptau atunci, în anul 1989, de foarte mulți ani de zile, să audă despre sfârșitul lui Ceaușescu, sperând că se va face cumva lumină. Acesta este adevărul și contextul despre cum a venit momentul decembrie 1989, cu români îngrămădiți fie în piețele publice, fie în fața televizoarelor, ca o exaltare și o eliberare din tiranie și minciună.
Revoluția din decembrie 1989, indiferent de abordarea mai mult sau mai putin conspiraționistă sau de condițiile istorice internaționale evident favorizante, rămâne în mod cert, după 32 de ani, un reper istoric controversat pentru România.
Se spune ca oamenii, fiindcă sunt construiți pozitiv, își reprimă amintirile negative pe care vor să le uite, spre a nu mai purta povara lor. Poate ca unii chiar regretă acele timpuri, asta și pentru că, în ciuda tiraniei, erau pe atunci mai frumoși și mai tineri.
În mod ironic, anunțul fugii tiranului a venit chiar acolo unde fusese îndelung așteptată, adică la televiziunea “de partid și de stat”, cea care slujise până atunci zeci de ani tirania crudă. Ceauşescu chiar fugise dintr-un motiv simplu, pentru că libertatea nou apărută nu se împăca deloc cu tirania.
Autor: Ştefan Jicol
| Știri BVB