Când stai cu fundul în două luntrii, nu ești nici în piață, nici nu asiguri un serviciu de utilitate publică. La statul român și la furnizarea de energie electrică mă refer. Știm cu toții povestea veche a statului care a privatizat o parte mare din lanțul prin care curentul electric ajunge la priză și niște mari jucători au ocupat niște segmente. Și niște regiuni, că distribuția e monopol regional. Că statul a privatizat prost și a dat nu doar serviciile, ci și activele în banii pentru servicii, e o poveste atât de veche, încât a făcut mucegai.
O poveste mai recentă, dar tot veche, ține de interdicția distribuitorilor de a furniza energie electrică fraierilor de la capătul lanțului – clienții finali. Așa că marii jucători au înființat noi companii, le-au schimbat numele și, deși sunt tot ei, au zis că nu sunt ei și au mai adăugat ceva la preț. După treaba asta inteligentă, a apărut și piața. Adică, niște furnizori de ultimă instanță (FUI, pe scurt și fără legătură cu vreo instanță), ca să aibă fraierul de unde alege.
Deci, după ce am măritat o parte din sistem la cerere, ne-am prefăcut că suntem capitaliști, am creat un fel de piață. Iar dacă mersul pe burtă a funcționat o vreme, acum, pentru că e criză, e piață și suntem și interconectați, nu mai merge așa ușor. Cineva trebuie să crape și cineva trebuie să plătească!
Cine să crape? Cum piața e liberă, dar statul ajustează, primii care sunt pe punctul de a crăpa sunt furnizorii de dimensiuni mai reduse. Aflat într-o acută criză de inteligență, statul a plafonat profitul acestora ignorând evoluția în timp a prețului de achiziție. Sună bine să îi spui unui furnizor că nu-și poate pune decât un adaos comercial limitat la produsul vândut persoanelor fizice.
Problema e că furnizorul a cumpărat anul trecut energia electrică pentru anul acesta. Crescând prețul, furnizorul nu mai poate cumpăra anul acesta energia pentru anul viitor. Nu are cu ce, nu-i ajung banii. Doar furnizorii mai mari, care au în portofoliu clienți mari (fabrici și uzine, câte or mai fi!), cărora nu li se aplică măsurile de limitare a profitului, pot muta bani dintr-o parte în alta. Dar și ei pierd. Ăia mici, cărora nu le ajung banii, vor crăpa știind că au încercat să funcționeze într-o piață liberă, dar perfect ocupată și bine sugrumată.
Cine plătește? Nu e clar? Fraierul de la capătul lanțului, deși el este, printre altele, proprietarul majoritar al multor mari producători de energie. Dincolo de faptul că în piață nu contează ce statut ai – proprietar, producător, intermediar, beneficiar – statul, în fața presiunii sociale, a mai luat o măsură în stilul caracteristic al oricărui stat slab și mobilat cu șmecheri de mâna a doua. A stabilit că cetățenii cei buni, care merită un ajutor la plata facturilor, sunt ăia care au economisit energia electrică anul trecut. O parte a statului zice că merită ajutați ăia care au economisit în ultimii trei ani. Șmecherii de mâna a doua sunt doar populiști, nu și eficienți. Corect ar fi să te califici în finala ajutoarelor la timpul prezent. Economisesc, deci primesc! Dar statul alege întotdeauna varianta care consumă cei mai puțini bani de la buget și creează niște aparențe doar pentru ștampila de pe buletinul de vot.
Sigur, nimeni nu spune că și ajutorul ăsta e suportat tot de fraieri, adică de contribuabilii mari, medii și mici care fac bugetul de stat din munca și banii lor. După cum nimeni nu pare interesat ca furnizarea de energie electrică să devină ceea ce e normal să devină: un serviciu de utilitate publică. Așa cum sunt transportul în comun sau furnizarea de apă. Ar fi simplu, corect și perfect capitalist. Nu e cazul la noi din simplul motiv că șmecherii de mâna a doua confundă capitalismul civilizat cu neoliberalismul. De unde se vede că șmecher nu e totuna cu inteligent!
| Știri BVB