Pentru a ne explica într-un mod logic istoria, ar trebui să admitem ideea că lumea este doar un câmp imens de luptă între pragmatici și idealiști, fie că aceste două categorii antinomice sunt reprezentate la nivel de individ, de trib, de societate sau de stat. Pragmaticii cred că adevărul stă doar în util, în stingerea nevoilor umane primare și în acumulare de posesiuni materiale îndestulătoare pentru a exclude pe viitor vreo lipsă de hrană, combustibili, veșminte, terenuri mănoase sau de construcții generoase. Idealiștii, însă, nu vor nimic din toate deșertăciunile acestea umane materiale, ei caută doar umanitate și virtuți.
Atât indivizii cât și societățile lor pragmatice, cu cât se civilizează și cu cât se educă mai mult sau își ridică nivelul de trai, cu cât epuizează obiectivele materiale, cu atât se transformă și alunecă spre idealism. Pentru că omul, precum și orice organizare socială creată de acesta, urmează un tipar evoluționist. Mai întâi luptă pentru a-și stinge foamea si setea, aleargă pentru a cumula bogăție și sclavi, iar abia apoi se îngrijește de partea intelectuală, de morală sau de etică, de poluare și de idealurile umaniste. Așa se explică de ce, în istoria cunoscută, mai marii pragmatici ai lumii s-au tot schimbat sau chiar au dispărut cu totul, pentru că au devenit idealiști și au lăsat toată fala materială a lumii altor pragmatici flămânzi. Așa înțelegem și de ce toate centrele imperiale de putere, de la Babilon, Troia, Cartagina și Roma, până la Constantinopole, Paris, Berlin sau Londra, s-au tot mutat în secole pe hărți geografice sau de ce imperiile au avut, după o creștere dominantă și de exploatare pragmatică a altora, o inevitabilă descreștere pe aceleași aspecte.
Administația democrată de două mandate a lui Barack Obama (2009-2017), care l-a avut ca vicepreședinte pe actualul președinte Joe Biden, a scos SUA și implicit lumea, prin politicile sale interne și internaționale, din cea mai puternică criză economică declanșată în anul 2009, care a fost și cea mai profundă de la Marea Recesiune (1929-1933) încoace.
Cel de-al 44-lea președinte al Statelor Unite, un incontestabil intelectual umanist, poate cel mai sclipitor de la președinții constituționaliști Thomas Jefferson și James Madison încoace, a reușit să implementeze în anul 2010 o reformă federală pentru asigurările de sănătate, cu acces lărgit la servicii medicale. Un subiect imposibil de atins de către orice alt președinte american în ultimul secol. Înjumătățirea ratei șomajului, recordul istoric al producției industriale (în special pe segmentul auto) și reducerea cu 70% a deficitului bugetar, sunt performanțe unanim recunoscute pentru această administrație. Pe plan extern, tratatele pentru reducerea încălzirii globale, acordul cu Iranul din 2015 pentru comerț liber în schimbul închiderii programului său nuclear, precum și reluarea relațiilor diplomatice Washington-Havana (în anul 2015) după 60 de ani sunt și ele realizări uimitoare ale aceleiași administrații.
Dar, privind situația globală foarte inflamată de astăzi, cu mai multe focare ireductibile de conflict și cu ONU inoperabil, putem înțelege și de ce administrația Obama a avut și mari scăpări. Erorile sunt foarte probabil rezultate din idealismul umanist și din toleranța excesivă a politicii externe a Casei Albe din perioada 2009-2017. Cel mai serios punct de reproș ar fi că idealismul de atunci al cuplului politic Obama-Biden a slăbit vigilența în ceea ce privește supravegherea, îngrădirea economică și ponderarea unor competitori mondiali pragmatici, așa cum sunt Rusia, China, Iranul și Coreea de Nord, entități statale cu statut de adversar, deja monitorizate ca atare de anterioara administrație republicană Bush jr.
Slăbiciunea idealistă a Statelor Unite din perioada administrației Obama-Biden a favorizat consolidarea unei alianțe orientale pe axa Rusia-China-Iran, care a profitat de conjunctură pentru a concepe o nouă dominație planetară pragmatică, desigur una favorabilă lor. Răsturnarea liderului occidental și implicit a SUA de la conducerea lumii, pentru a se instaura o nouă ordine mondială orientală, s-a transformat astfel, dintr-un absurd incredibil cum era în urmă cu 15 ani, într-un risc din ce în ce mai amenințător.
Conflictul mondial Orient-Occident, atât de vizibil astăzi în orice zonă geografică a lumii și atât de puternic pe sancțiuni, pe traseele comerciale și pe taxe vamale, pe laturile economice, militare și culturale, desi are rădăcini foarte vechi în timp, a devenit principalul subiect presant al zilei. Practic, dacă privim cine sunt entitățile care au întreținut conflictele militare din ultimii ani din Irak, Afganistan, Siria, Libia, Libia, Niger, Ukraina, Taiwan sau Israel, putem observa o instrumentare unitară din partea celor două părți mondiale aflate în conflict: alianța Rusia-China-Iran în contra SUA și aliații săi. China este însă decidentul, strategul, ideologul, finanțatorul și implicit liderul acestei alianțe orientale.
Avem astfel, prin polarizarea planetară, prin mizele imense aflate în dispută, prin magnitudine, prin numărul de actori secundari statali implicați și prin pozițiile ireconciliabile, un veritabil ,,Al III-lea Război Mondial”. Rebelii planetei, Rusia și China, alături de aliații lor Iran, Coreea de Nord, Miamar, Cuba, Venezuela etc, luptă pe toate fronturile pentru a slăbi și supune Occidentul. În acest tablou de război foarte multe alte puteri medii mondiale stau în expectativă, în așteptarea prefigurării câștigătorului conflictului mondial, să știe cum să se poziționeze. Un astfel de actor dual este Turcia, care, deși își păstrează locul de membru plin al NATO, conlucrează din ce în ce mai strâns cu alianța orientală Rusia-China-Iran pe domeniile economice, intereselor geopolitice și militare. Similar procedează Brazilia, Argentina, India, Egiptul, Nigeria, Kazahstanul, Pakistanul, Vietnamul, Filipine etc.
Dacă, în ce privește Rusia, statutul său de războinic slav permanent nu mai uimește pe nimeni, avem în schimb, în toată această ecuație tragică de război, surprinzătorul actor principal China care își abandonează gradual postamentul pacifist pentru a se instala pe cel belicos. Dacă Beijingul de după anul 1971(anul intrării sale ca membru permanent în Consiliul de Securitate al ONU prin acordurile lui Mao Zedong cu administrația republicană Nixon) a părut a fi un bun și sfios prieten al Occidentului, iată că după venirea la putere a liderului comunist Xi Jinping din 2012, regimul comunist și-a schimbat total abordarea mondială.
În epocile anterioare lui Xi Jinping, denumite după liderii chinezi: Mao Zedong, Deng Xiaoping și Hu Jintao, acest colos statal care a trecut de un miliard de locuitori încă din anul 1983, a votat adesea în Consiliul de Securitate al ONU conform intereselor SUA, a evitat blocarea rezoluțiilor pro-occidentale prin vreun vot de veto și s-a supus în general deciziilor Washingtonului. Tigrul chinez era atunci doar un pui drăgălaș între coloșii SUA și URSS și nu risca să-și arate cumva colții, pentru a nu fi strivit. Dar epocile trecute sunt doar o amintire, căci China lui Xi Jinping, astăzi un tigru matur în formă evolutivă maximă, își exersează adesea dreptul său de veto din Consiliul de Securitate al ONU în consens cu Rusia și împotriva Occidentului (de 7 ori numai în ultimii 4 ani, între 2019-2023).
China și-a crescut constant bugetul militar în ultimii ani, mai exact l-a triplat după venirea lui Xi Jinping la putere și alocă astăzi, după SUA (care alocă aproximativ 900 miliarde de dolari anual), cea mai mare sumă pentru apărare din lume, adică 300 de miliarde de dolari pe an. Unde să mai adăugăm că, în comparație cu SUA, în China se produc majoritatea echipamentelor militare la un preț de 3-4 ori mai mic, iar serviciul militar al recruților este obligatoriu și neremunerat, adică în valoare reală alocarea Beijingului este mult mai mare. Această creștere rapidă a bugetului militar pentru Armata de Eliberare a Poporului (denumită și “Forța Armată a Partidului Comunist Chinez”), cea mai mare din lume ca număr de militari (peste 7 milioane de soldați activi), a fost susținută de creșterea economică semnificativă pe care China a înregistrat-o în ultimele decenii (din anul 1978 până în 2017 economia Chinei a crescut de 35 de ori), dar mai ales de schimbarea politicilor partidului unic.
De mai bine de 5 ani actualul lider absolut de la Beijing, Xi Jinping, adoptă cu regularitate portul ținutelor militare, anunță pregătirea pentru un mare război, inspectează capabilități armate impresionante, se pronunță pe toate aspectele de politică globală și aclamă rolul primordial al statului său în lume. China are astăzi, prin puterea și magnitudinea militară sau economică, prin alianța explicită cu Rusia și Iran, un potential de negociere și de șantaj enorm, având pretenția de a spune ultimul cuvânt în toate marile probleme mondiale. Influența acestei mari puteri în tot ce face Rusia, Iran, Afghanistan, în fostele republici musulmane sovietice, în Asia de Sud-Est, Africa, America de Sud, în zona arctică si chiar în cea a foștilor mari furnizori de hidrocarburi pentru SUA (Arabia Saudită, UAE, Qatar, Kuveit etc) este astăzi incontestabilă. China este și liderul incontestabil al unei organizații economice foarte puternice numită BRICS, înființată la Ekaterinburg în anul 2009 pentru a contracara puterea economică occidentală, formată din Brazilia, Rusia, India și Africa de Sud, la care au fost invitate spre a se alătura din ianuarie 2024 și Argentina, Egipt, Iran, Etiopia, Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite.
De fapt, prin puterea sa imensă, alianța Rusia-China-Iran, cu Beijingul lider, poate tensiona sau stinge orice conflict militar existent astăzi în lume, poate incuraja sau dezavua orice mișcare turbulentă din marile orașe occidentale, poate stârni sau potoli imensele energii musulmane sau poate îngreuna sau slăbi presiunea imensă de astăzi asupra SUA. Washingtonul a fost obligat în ultimii 10 ani să cheltuiască sume enorme pentru a contracara acțiunile de destabilizare organizate de alianța orientală, în special pentru a trece de pandemia Covid-19, pentru a sprijini democrația sau de a face față războaielor din Liban, Afghanistan, Siria, Libia, Ukraina și Israel.
Doar în Afghanistan (stat care are graniță comună cu Iran și China), în cei 20 de ani de război, Washingtonul a cheltuit 2000 de miliarde de dolari, iar pentru a susține integritatea și apartenența Taiwanului la alianța occidentală, zonă care este amenințată permanent de China, SUA alocă anual 14 miliarde de dolari. În războiul din Ukraina, doar din februarie 2022 și până in iulie 2023 SUA a cheltuit pentru acțiuni umanitare și militare 76,8 miliarde de dolari. Prin comparație, Occidentul se găsește astăzi, pentru că este efectiv hărțuit peste tot de către alianța orientală atât economic, politic, cât și militar, în situația Imperiului Roman din secolul III e.n, când barbarii atacau necontenit granițele civilizației latine.
China, pentru că vrea să joace în continuare cartea pacifismului inocent, nu face caz nici măcar de imensa flotă militară de ultimă generație căreia îi alocă an de an peste 55% din bugetul militar. Doar între anii 2015 şi 2019 şantierele navale chineze au construit 132 de nave militare, faţă de SUA care au construit doar 68 în aceeași perioadă, 48 India, 29 Japonia, 17 Franţa, 9 Australia şi 4 UK. Flota armată chineză este astăzi cotată ca fiind cea mai nouă din lume și chiar mai mare decât cea a SUA (https://edition.cnn.com/2023/09/01/asia/china-navy-overseas-military-bases-intl-hnk-ml/index.html). Căci Beijingul, în spatele imaginii sale de a fi cel mai mare apărător al păcii, construiește un potențial militar imens, cu baze militare din ce în ce mai numeroase distribuite pe tot globul și arsenal atomic din ce în ce mai mare, constituind o forță colosală infricoșătoare de care Statele Unite ale Americii sunt foarte conștiente.
În acest context deosebit de inflamat, cu o Chină din ce în ce mai expansivă și mai puternică, va avea loc și întâlnirea anunțată și așteptată de toată omenirea, între Joe Biden-Xi Jinping, din data de 15 noiembrie de la San Francisco, în marja summitului Cooperării Economice Asia-Pacific (APEC), SUA participând în calitate de gazdă, iar China ca membru. Deloc metaforic, mass-media va prezenta o întâlnire dintre un războinic îmbătrânit de lupte și poate chiar obosit, cu un altul tânăr și foarte odihnit. Pe când Beijingul a fost scutit în ultimii 80 de ani de războaie costisitoare, fără pierderi imense de oameni, logistică sau bani, Washingtonul s-a tot luptat nu numai în Războiul Rece cu aprigul său adversar URSS, ci și în ultimii 30 ani, în diverse forme, pe toate meridianele lumii.
Beijingul, în afara unor blocaje ale unor trase comerciale, impunerea unor taxe vamale de import de către fosta administrație republicană Trump și unele relocări recente ale unor giganți industriali americani din China spre India, Vietnam și Singapore, nu a suferit în ultimii ani mari pierderi. China, în ciuda crizei economice mondiale post-covid, a avut anul trecut o creștere economică de 3%, față de SUA care a avut pentru aceeași perioadă o creștere de doar 2%. Să ținem cont și că liderul absolut chinez Xi Jinping l-a sfidat pe Joe Biden și implicit SUA la summitul anual G20 din luna septembrie 2023 de la New Delhi, la o întâlnire de nivelul cel mai înalt al șefilor de stat, când l-a trimis doar pe premierul Li Quiang, fără să prezinte nici măcar o scuză sau vreo explicație.
China descinde astfel în forță pe teritoriul american și probabil că va pune condiții de pace foarte dure Statelor Unite, desigur sub amenințarea continuării unui război mondial foarte epuizant pentru SUA pe mai multe fronturi, inclusiv în zona delicată a Taiwanului și a Asiei de Sud-Est. Pentru SUA, încă un război în Marea Chinei de Sud sau în Marea Filipinelor, pe un al III-lea front (după cele deja foarte costisitoare din Ukraina și Levant) ar însemna mult prea mult.
Dacă se îndoiește cineva că acest scenariu de negociere și șantaj al Chinei cu SUA nu este posibil, să se gândească doar că cea mai mare unitate militară externă a Beijingului, Coreea de Nord a lui Kim Jong Un, cu un potențial militar enorm, cu zecile de mii de rachete (unele ICBM care pot lovi atomic, chiar și continentul american), este de foarte mulți ani ținută în rezervă, la odihnă în așteptarea comenzii de atac. Absurdul aparent de acolo, îndoctrinarea ideologică și politică, înarmarea excesivă și susținerea unui corp militar superantrenat imens de peste 6 milioane de soldați activi la o populație de 25 de milioane de locuitori din Coreea de Nord, are o singură explicație logică: Beijingul poate astfel să folosească oricând Phenianul în mod devastator, ca pion de sacrificiu, iar astfel nici nu are nevoie să intre direct în vreo luptă militară pentru Taiwan, pentru Filipine, Japonia sau Australia și să-și strice cumva numele pacifist.
Desigur, jocul de forță al Chinei din aceste zile de la San Francisco, cu șah și presiune enormă la adresa postamentului de lider al SUA, este unul foarte riscant, dar este și singura sa șansă pragmatică de a-și încerca norocul să devină noul stăpân al lumii. Dacă eșuează și va fi învinsă, China știe că în această variantă poate ajunge iar, doar un punct cu o istorie fabuloasă și deopotrivă insignifiant pe hărțile mondiale de economie politică.
Ce se va mai întâmpla în lume de aici înainte, după San Francisco sau alte evenimente care vor urma, cum se va ierarhiza și conduce planeta care astăzi este atât de inflamată, este oricum peste orice putere umană de predicție.
Autor: Ştefan Jicol
| Știri BVB