-
„Pacea nu este absența conflictului, ci echilibrul forțelor care îl face improbabil.”
-
Autor: Corneliu Pivariu – General-maior (cu două stele) în retragere, expert in geopolitică și relații internaționale, cu o experiență de peste 30 de ani în domeniile militar, diplomatic și economic.
Introducere
În ultimele luni, Europa traversează o transformare strategică profundă, comparabilă, ca semnificație, cu momentele de ruptură ale secolului XX. Dacă, timp de peste șapte decenii, proiectul european s-a construit pe premisa unei păci garantate extern și a unei demilitarizări relative, astăzi asistăm la o schimbare de paradigmă: securitatea revine în centrul construcției politice, iar forța militară își recâștigă statutul de instrument legitim al puterii.
Europa nu este însă doar un spațiu al transformării actuale, ci și unul al memoriei strategice. Structura sa profundă este marcată de moștenirea unor foste imperii — de la Imperiul Britanic și Imperiul Francez, până la Imperiul German, Imperiul Austro-Ungar sau Imperiul Rus. Aceste entități nu au modelat doar istoria continentului, ci și cultura strategică a statelor succesoare.
Chiar dacă aceste imperii au dispărut, reflexele lor de putere nu au fost abandonate. Ele persistă sub forma unor viziuni diferite asupra securității, influenței și autonomiei strategice. În consecință, Europa rămâne o construcție paradoxală: profund integrată economic, dar fragmentată strategic. Reînarmarea actuală trebuie înțeleasă și ca o încercare de a reconcilia aceste reflexe divergente într-un cadru comun — o încercare care, deocamdată, rămâne incompletă.
Această schimbare de paradigmă este reflectată și în discursul liderilor europeni. Declarațiile recente ale președintelui francez Emmanuel Macron indică o mutație de percepție strategică la nivelul Uniunii Europene. Avertismentul său potrivit căruia Europa traversează un „moment unic” în care marile centre de putere globală – inclusiv aliați tradiționali – acționează într-un mod tot mai puțin convergent cu interesele europene sugerează sfârșitul unei epoci de confort strategic.
Această poziționare marchează o ruptură conceptuală semnificativă în gândirea strategică europeană. Pentru prima dată după încheierea Războiului Rece, un lider major european sugerează implicit că Europa nu mai operează într-un cadru de securitate stabil, definit de opoziția clară între aliați și adversari, ci într-un mediu mult mai complex, în care este prinsă între mai multe centre de putere globală.
Această configurație include nu doar adversari strategici, ci și parteneri tradiționali ale căror opțiuni devin mai puțin previzibile. În aceste condiții, ceea ce se erodează nu este doar echilibrul de putere, ci însăși premisa confortului strategic european, bazat pe certitudinea garanțiilor externe.
În acest context, apelul la asumarea unui „moment european” și la consolidarea autonomiei strategice nu mai reprezintă doar o ambiție politică, ci o reacție la o realitate în care securitatea nu mai poate fi externalizată.
În centrul acestei transformări se află Germania — statul care, mai mult decât oricare altul, a simbolizat ordinea postbelică bazată pe reținere strategică și primat economic. Reorientarea sa către reînarmare nu reprezintă doar o ajustare de politică de securitate, ci un semnal al unei mutații sistemice în arhitectura europeană și globală.
Această transformare nu a apărut spontan. Ea este rezultatul convergenței a doi factori majori care au modificat radical percepția europeană asupra securității. Primul este războiul din Ucraina, care a readus conflictul convențional de mare intensitate în proximitatea imediată a Uniunii Europene[1] și a demonstrat limitele unui model de securitate bazat predominant pe descurajare indirectă și dependență de garanții externe. Al doilea factor îl reprezintă evoluțiile din relația transatlantică, în care semnalele venite dinspre Statele Unite ale Americii indică o tendință de recalibrare a priorităților globale și o diminuare a predictibilității angajamentului strategic față de Europa[2].
În intersecția acestor două evoluții — presiunea externă directă și incertitudinea partenerului strategic tradițional — Europa este obligată să își regândească fundamental arhitectura de securitate.
Germania: de la putere economică la actor militar
Timp de decenii, Germania a cultivat deliberat o identitate strategică limitată, evitând asumarea unui rol militar proporțional cu potențialul său economic. Această opțiune a fost posibilă datorită dublei garanții oferite de ordinea internațională post-1990: securitatea asigurată de Statele Unite și integrarea economică europeană.
Astăzi, ambele premise sunt în eroziune. Pe de o parte, angajamentul strategic al SUA devine mai volatil, iar semnalele politice transmise de la Washington indică o tendință de recalibrare a priorităților globale. Pe de altă parte, mediul de securitate european s-a deteriorat semnificativ, iar conflictul din Ucraina a readus războiul convențional în proximitatea imediată a Uniunii Europene.
În acest context, Germania își asumă explicit obiectivul de a deveni principala putere militară convențională a Europei[3]. Creșterea accelerată a bugetelor de apărare, modernizarea capabilităților și extinderea efectivelor nu sunt măsuri conjuncturale, ci componente ale unei strategii pe termen lung.
Această reorientare a Germaniei nu trebuie interpretată izolat, ci ca parte a unei tendințe mai largi la nivel european. În mod semnificativ, discursul strategic promovat de Franța, în special prin pozițiile exprimate de Emmanuel Macron, converge către aceeași concluzie: Europa nu mai poate funcționa exclusiv ca actor economic într-o lume în care puterea militară revine în prim-plan.
Diferența constă în faptul că, în timp ce Germania reprezintă pivotul capacității industriale și convenționale, Franța aduce în ecuație dimensiunea strategică și nucleară, conturând împreună o posibilă arhitectură de securitate europeană în curs de definire.
Reînarmarea ca politică sistemică
Un element esențial al acestei transformări este caracterul său sistemic. Reînarmarea Germaniei nu se limitează la dimensiunea militară, ci implică o restructurare profundă a economiei și industriei.
Conversia unor segmente ale industriei civile către producția de armament, investițiile în tehnologii dual-use și integrarea lanțurilor de producție militare la nivel european indică o tendință clară: securitatea devine un vector central al dezvoltării economice.
Această evoluție reflectă o logică mai largă, specifică epocii actuale: în condițiile competiției globale intensificate, statele nu mai pot separa economia de securitate. Capacitatea industrială devine, din nou, un element al puterii strategice.
Procesul actual de reînarmare nu apare în vid. El are rădăcini mai vechi, în încercările repetate ale Europei de a-și construi o dimensiune de apărare proprie. Inițiative precum proiectele de cooperare militară europeană, structurile asociate conceptului EURODEFENCE sau programele recente, precum SAFE și Readiness 2030[4], reflectă o continuitate a preocupării pentru autonomia strategică. În acest context, SAFE trebuie înțeles nu ca un program izolat, ci ca parte a unei direcții strategice mai ample — „ReArm Europe” — care vizează atât creșterea cheltuielilor de apărare, cât și reconstrucția capacității industriale europene. [5]
SAFE (Security Action for Europe) reprezintă unul dintre instrumentele centrale ale acestui proces, cu un plafon de până la aproximativ 150 miliarde euro sub formă de împrumuturi destinate consolidării capacităților de apărare. Distribuția fondurilor evidențiază însă o concentrare semnificativă: Polonia beneficiază de aproximativ 43–44 miliarde euro, România de circa 16–17 miliarde euro, Franța și Ungaria de aproximativ 16 miliarde fiecare, iar Italia de circa 15 miliarde. Această distribuție reflectă nu doar poziționarea geostrategică, ci și capacitatea industrială, confirmând caracterul inegal al procesului de reînarmare.
Dincolo de dimensiunea financiară, implementarea programului SAFE ridică și probleme structurale de natură procedurală și strategică. Analize instituționale recente indică riscuri legate de gradul redus de competiție în atribuirea contractelor, utilizarea extinsă a procedurilor de negociere fără publicare prealabilă și lipsa unei documentări comparative transparente pentru selecția furnizorilor. În acest context, nu mecanismul în sine este problematic, ci modul în care este aplicat la nivel național, ceea ce poate genera vulnerabilități juridice și riscuri de suspendare sau condiționare a finanțării europene.
Cu toate acestea, diferența esențială față de etapele anterioare este dată de context. Dacă în trecut aceste inițiative aveau un caracter mai degrabă tehnic sau declarativ, astăzi ele sunt împinse de presiunea realității geopolitice.
În acest context, apare și o nuanță esențială privind destinația reală a efortului de reînarmare. Deși mecanismele europene sunt concepute pentru consolidarea capacităților naționale, războiul din Ucraina generează un efect indirect: statele care își modernizează echipamentele pot transfera tehnică mai veche către Kiev sau pot participa la mecanisme de sprijin industrial. Nu există o obligație formală în acest sens, însă dinamica strategică face ca o parte din acest efort să fie absorbită indirect de conflict.
Un exemplu concret al modului în care funcționează aceste mecanisme îl reprezintă distribuția contractelor SAFE în România. Din cele 15 programe propuse, o parte semnificativă — aproximativ 6 contracte — a fost atribuită companiei Rheinmetall, reprezentând o pondere majoră din valoarea totală[6].
În cazul României, această tendință capătă o formă accentuată. Evaluări recente indică o concentrare contractuală de peste două treimi din valoarea totală a programelor SAFE în favoarea unui singur grup industrial, Rheinmetall. Chiar dacă o astfel de concentrare nu reprezintă, în sine, o încălcare formală a regulilor, ea generează un risc strategic major, legat de dependența pe termen lung în materie de mentenanță, modernizare și lanț logistic, într-un context în care doctrina NATO recomandă evitarea dependențelor critice de furnizor unic. În aceste condiții, problema nu este doar una de eficiență economică, ci de suveranitate operațională: capacitatea de a decide, adapta și susține în timp propriile capabilități militare.
Această concentrare reflectă realitatea industriei europene de apărare, dominată de câțiva actori majori. Reacțiile unor competitori, precum Beretta, indică existența unei competiții intra-europene intense. SAFE nu funcționează astfel ca un mecanism neutru, ci ca un accelerator al consolidării industriale în jurul actorilor dominanți.
În același registru trebuie analizată și tema producerii unei „arme de infanterie de ultimă generație” în România. Dincolo de formulările mediatice, proiectele existente indică dezvoltarea sau producția sub licență a unei platforme moderne, probabil în parteneriat cu Rheinmetall.
Diferența esențială nu este între performanță și non-performanță, ci între producție și controlul tehnologiei. În absența acestui control, valoarea strategică rămâne limitată, iar integrarea industrială nu se traduce automat în autonomie. Mai ales în condițiile în care ciclul de viață al acestor sisteme — mentenanță, modernizare, interoperabilitate — rămâne dependent de furnizorul inițial.
Această logică se regăsește și la nivelul programelor concrete de înzestrare, unde decizia industrială tinde, uneori, să preceadă sau chiar să substituie analiza operațională. Transferul unor programe între instituții sau adaptarea cadrului procedural în funcție de soluția industrială preferată ridică întrebări legitime privind raportul dintre necesitatea militară reală și arhitectura decizională. În absența unei corelări stricte între cerințele operaționale și selecția furnizorilor, există riscul ca reînarmarea să devină un proces predominant industrial, nu unul strategic.
În acest sens, declarațiile lui Emmanuel Macron capătă o semnificație aparte. Ideea că Europa trebuie să își asume propria securitate nu mai este o opțiune strategică, ci o necesitate derivată din incertitudinea mediului internațional, inclusiv în raport cu propriile alianțe.
Europa între autonomie și fragmentare
Reînarmarea Germaniei se înscrie într-un proces mai amplu de militarizare a Europei. Creșterea bugetelor de apărare, relansarea industriei militare și intensificarea cooperării în domeniul securității reflectă o tendință generală: Uniunea Europeană încearcă să își construiască o autonomie strategică reală.
Europa nu se află la începutul procesului de reînarmare, ci într-o etapă intermediară, caracterizată prin accelerarea investițiilor și consolidarea capacităților, fără ca arhitectura strategică să fie pe deplin clarificată. În pofida creșterii bugetelor de apărare și a dezvoltării unor instrumente precum SAFE, nu există încă o apărare europeană unificată în sensul propriu al termenului — cu o comandă integrată, o doctrină comună și o distribuție coerentă a capabilităților. În același timp, relația dintre această emergentă capacitate europeană și NATO rămâne ambivalentă: pe de o parte, Alianța continuă să fie pilonul central al securității continentului, pe de altă parte, discursul privind autonomia strategică sugerează o tendință de redefinire a acestui raport. Această lipsă de claritate generează un model hibrid, în care Europa se reînarmează fără a fi încă o putere militară unitară, iar acumularea de capabilități nu este dublată de o integrare strategică pe măsură. Această ambivalență nu este doar politică, ci și operațională, întrucât structurile de comandă, interoperabilitatea și planificarea strategică rămân profund ancorate în cadrul NATO.
Cu toate acestea, acest proces generează și tensiuni. Pe de o parte, statele din Europa de Est susțin consolidarea capabilităților militare, percepând-o ca o garanție suplimentară de securitate. Pe de altă parte, există temeri legate de posibila emergență a unei hegemonii germane în interiorul Uniunii.
Astfel, Europa se confruntă cu un paradox structural: nevoia de unitate strategică coexistă cu riscul fragmentării interne.
Această dilemă este amplificată și de întrebarea esențială privind arhitectura viitoare a securității europene: în ce măsură această construcție va include sau va exclude actori precum Marea Britanie și alte state europene din afara Uniunii Europene.
În practică, securitatea continentului nu poate fi concepută strict în limitele instituționale ale Uniunii. Capacitățile militare relevante, interoperabilitatea și structurile de comandă rămân profund legate de NATO[7], iar rolul unor state precum Regatul Unit sau Norvegia rămâne esențial.
Astfel, Europa se confruntă nu doar cu problema reînarmării, ci și cu definirea unui model funcțional de integrare a securității, care să depășească granițele instituționale ale Uniunii și să evite fragmentarea strategică.
Diferențele dintre state devin astfel esențiale, iar comparația dintre România și Polonia este revelatoare. În timp ce Polonia tratează reînarmarea ca pe un proiect strategic național — combinând achizițiile cu dezvoltarea industriei proprii și parteneriate tehnologice — România rămâne, în mare măsură, într-un model reactiv, centrat pe achiziții. Polonia urmărește să devină furnizor de securitate și hub industrial regional, în timp ce România riscă să rămână beneficiar de securitate, fără integrare reală în lanțurile de decizie.
Sfârșitul ordinii postbelice
Transformările actuale nu pot fi înțelese în afara contextului global. Reînarmarea Germaniei, alături de evoluții similare în alte regiuni (inclusiv în Asia), indică sfârșitul ordinii internaționale construite după Al Doilea Război Mondial.
Acea ordine se baza pe trei piloni principali:
- supremația strategică a SUA,
- integrarea economică globală,
- marginalizarea forței militare în relațiile dintre marile puteri.
Astăzi, fiecare dintre acești piloni este contestat. Lumea se reconfigurează într-un sistem multipolar[8], caracterizat prin competiție strategică, incertitudine și revenirea geopoliticii clasice.
Implicații strategice
Reînarmarea Europei, și în special a Germaniei, are implicații multiple:
În plan intern, ea redefinește raportul dintre economie, politică și securitate, accelerând transformarea statului într-un actor strategic complet.
În plan regional, modifică echilibrul de putere în interiorul Uniunii Europene, cu potențialul de a genera atât consolidare, cât și tensiuni.
În plan global, contribuie la intensificarea competiției între marile puteri, alimentând o dinamică de securitate bazată pe descurajare și acumulare de capabilități.
Concluzii
Europa nu se reînarmează doar din reacție la amenințări imediate, ci ca răspuns la o transformare structurală a sistemului internațional. Într-o lume în care garanțiile externe devin incerte, securitatea nu mai poate fi delegată, ci trebuie asumată.
Germania se află în centrul acestei transformări. Reorientarea sa strategică marchează nu doar o schimbare de politică, ci o redefinire a rolului său istoric.
În acest sens, reînarmarea Europei trebuie înțeleasă nu doar ca reacție la amenințări, ci ca proces de redefinire a identității sale strategice.
În esență, asistăm la sfârșitul unei epoci și la începutul alteia. O epocă în care pacea nu mai este presupusă, ci trebuie construită — și menținută — prin echilibru de putere.
În logica reînarmării europene, statele care cumpără securitate vor rămâne dependente, iar cele care o produc vor defini regulile jocului. Europa se reînarmează fără a ști încă dacă își construiește propria putere sau doar își adaptează dependențele, iar fără o comandă unificată și o relație clară cu NATO, autonomia strategică rămâne mai degrabă o intenție decât o realitate.
[1] International Institute for Strategic Studies (IISS), The Military Balance 2026, London, 2026; vezi și analizele Center for Strategic and International Studies (CSIS) privind caracterul de uzură al conflictului Rusia–Ucraina.
[2] Vezi declarații și dezbateri strategice recente privind recalibrarea angajamentului american în Europa, inclusiv poziții oficiale și analize ale think-tank-urilor precum Brookings Institution și Atlantic Council (2024–2026).
[3] Bundesministerium der Verteidigung, programe de modernizare și creștere a bugetului de apărare (2022–2026); vezi și evoluțiile privind Zeitenwende.
[4] Inițiativele europene privind cooperarea în domeniul apărării includ proiecte dezvoltate în cadrul Politicii de Securitate și Apărare Comune (PSAC), precum și programe recente de consolidare a capacităților industriale și operaționale (SAFE, Readiness 2030).
[5] SAFE (Security Action for Europe) reprezintă un instrument financiar al Uniunii Europene destinat consolidării capacităților de apărare ale statelor membre, cu un plafon de până la aproximativ 150 miliarde euro sub formă de împrumuturi pe termen lung. Acesta face parte dintr-un cadru mai larg de inițiative asociate procesului de reînarmare europeană, cunoscut generic sub denumirea de „ReArm Europe” sau „Readiness 2030”, care nu constituie un program unic, ci o direcție strategică ce vizează creșterea cheltuielilor de apărare, consolidarea industriei militare și reducerea dependenței de furnizori externi.
Distribuția fondurilor SAFE evidențiază o concentrare semnificativă în câteva state: Polonia este principalul beneficiar, cu aproximativ 43–44 miliarde euro, urmată de România (circa 16–17 miliarde euro), Franța (aproximativ 16 miliarde euro), Ungaria (circa 16 miliarde euro) și Italia (aproximativ 15 miliarde euro). Alte state, precum Belgia, Lituania sau Portugalia, beneficiază de alocări mai reduse. Această distribuție reflectă atât poziționarea geostrategică a statelor (în special cele de pe flancul estic al Uniunii Europene), cât și capacitatea industrială și gradul de implicare în proiectele europene de apărare.
Este esențial de subliniat că fondurile SAFE nu reprezintă granturi, ci împrumuturi, ceea ce implică obligații bugetare suplimentare pentru statele beneficiare și introduce o dimensiune fiscală relevantă în procesul de reînarmare. În timp ce SAFE reprezintă un instrument concret de finanțare, conceptul „ReArm Europe” reflectă o transformare mai amplă, de natură strategică, în cadrul căreia statele membre își reconfigurează rolul în domeniul securității și apărării. Vezi, de exemplu, analizele și datele sintetizate în presa internațională de specialitate, precum Reuters, precum și documente și poziții oficiale ale instituțiilor europene privind consolidarea capacităților de apărare (2024–2026).
[6] Potrivit relatărilor publicate de Antena 3 CNN, în contextul programelor SAFE propuse de România, compania Rheinmetall ar fi obținut 6 dintre cele 15 contracte, cu o valoare cumulată de peste 5,6 miliarde euro, iar compania italiană Beretta a solicitat autorităților române proceduri transparente de selecție. Vezi Antena 3 CNN, „Rheinmetall a obținut 6 din cele 15 contracte din SAFE. Italienii de la Beretta îi cer lui Miruță o selecție transparentă”, 30 aprilie 2026.
[7] NATO, documente strategice și declarații privind consolidarea flancului estic și creșterea cheltuielilor de apărare (2024–2025).
[8] Vezi analize recente privind tranziția către multipolarism în publicații precum Foreign Affairs, The Economist și rapoarte ale EUISS (2024–2026).
| Știri BVB