-
“Pentru Europa, Orientul Mijlociu nu este o regiune îndepărtată, ci vecinătatea sa strategică extinsă.”
-
Autor: Corneliu Pivariu – General-maior (cu două stele) în retragere, expert in geopolitică și relații internaționale, cu o experiență de peste 30 de ani în domeniile militar, diplomatic și economic.
Abstract
Articolul analizează evoluția relațiilor dintre Europa și Orientul Mijlociu în contextul transformărilor profunde generate de emergența unei lumi multipolare. Pornind de la interdependențele energetice, economice și de securitate care leagă cele două regiuni, studiul evidențiază modul în care redistribuirea puterii la nivel global influențează dinamica regională și comportamentul principalilor actori implicați. Sunt analizate competiția pentru influență dintre Statele Unite, China, Rusia și Uniunea Europeană, precum și afirmarea autonomiei strategice a unor puteri regionale precum Arabia Saudită, Turcia, Iranul și Emiratele Arabe Unite. Totodată, sunt evidențiate rolurile jucate de alți actori regionali relevanți pentru stabilitatea și securitatea Orientului Mijlociu. În partea finală sunt evaluate principalele provocări cu care se va confrunta Europa până în 2035 – securitatea energetică, migrația și influența geopolitică – și sunt formulate concluzii privind perspectivele relațiilor Europa–Orientul Mijlociu într-un sistem internațional aflat într-un proces accelerat de reechilibrare a puterii. Analiza este realizată din perspectiva conceptului de multipolaritate asimetrică, evidențiind modul în care redistribuirea neuniformă a puterii influențează relațiile dintre Europa și Orientul Mijlociu și contribuie la configurarea noii ordini internaționale.
Introducere
De ce contează Orientul Mijlociu pentru Europa?
Puține regiuni ale lumii au avut o influență atât de profundă asupra securității și prosperității Europei precum Orientul Mijlociu. Situată la intersecția dintre Europa, Asia și Africa, regiunea reprezintă deopotrivă o sursă majoră de resurse energetice, un nod esențial al rutelor comerciale globale și un spațiu în care se intersectează interesele marilor puteri ale lumii.
Pentru Europa[1], importanța Orientului Mijlociu depășește cu mult dimensiunea geografică. Stabilitatea sau instabilitatea regiunii influențează direct securitatea energetică europeană, fluxurile migratorii, combaterea terorismului, securitatea maritimă și funcționarea lanțurilor globale de aprovizionare. Crizele succesive din Irak, Siria, Libia sau Gaza au demonstrat că evoluțiile din Orientul Mijlociu generează efecte imediate asupra continentului european, indiferent dacă acestea sunt de natură economică, politică sau de securitate.
În același timp, relația dintre Europa și Orientul Mijlociu traversează o perioadă de transformare profundă. Dacă în ultimele decenii ale secolului XX și începutul secolului XXI relațiile dintre cele două spații erau influențate în principal de predominanța strategică occidentală, astăzi contextul este semnificativ diferit. Ascensiunea Chinei, revenirea Rusiei ca actor geopolitic relevant, afirmarea unor puteri regionale precum Arabia Saudită, Turcia, Iranul sau Emiratele Arabe Unite și tendința generală către o distribuție mai dispersată a puterii modifică fundamental arhitectura relațiilor internaționale.
În acest nou context, Europa privește Orientul Mijlociu în primul rând prin prisma necesității de a menține stabilitatea regională, în timp ce actorii din Orientul Mijlociu își definesc tot mai mult strategiile în raport cu competiția pentru influență dintre marile centre de putere ale lumii. Această diferență de perspectivă reprezintă una dintre cheile înțelegerii evoluției relațiilor dintre cele două regiuni.
Prin urmare, analiza relațiilor Europa–Orientul Mijlociu nu mai poate fi realizată exclusiv prin prisma cooperării economice sau a preocupărilor de securitate tradiționale. Ea trebuie integrată într-un cadru mai larg, marcat de apariția unei lumi multipolare în care influența, autonomia strategică și flexibilitatea diplomatică devin factori decisivi.
1. Sfârșitul ordinii unipolare și apariția unui nou joc strategic
La mai bine de trei decenii de la încheierea Războiului Rece, sistemul internațional traversează una dintre cele mai importante perioade de transformare din istoria recentă. Momentul unipolar care a caracterizat anii 1990 și începutul anilor 2000, dominat de supremația politică, economică și militară a Statelor Unite, se apropie de final, fiind înlocuit treptat de o distribuție mai complexă și mai fragmentată a puterii la nivel global.
Criza financiară din 2008 a reprezentat unul dintre primele semnale ale acestei schimbări. Ea a evidențiat vulnerabilitățile modelului economic occidental și a accelerat transferul de influență către alte centre de putere. În paralel, China și-a consolidat poziția de principal competitor strategic al Statelor Unite, Rusia și-a reafirmat ambițiile geopolitice, iar numeroase puteri regionale au început să își urmărească interesele cu un grad sporit de autonomie.
Orientul Mijlociu reflectă poate mai bine decât orice altă regiune această transformare. Timp de decenii, majoritatea statelor din zonă și-au construit politicile externe în jurul relației privilegiate cu Washingtonul. Astăzi însă, această dependență este înlocuită de o abordare mult mai flexibilă și pragmatică.
Arabia Saudită dezvoltă simultan relații strategice cu Statele Unite, China și Rusia. Turcia își afirmă tot mai clar autonomia strategică, încercând să mențină un echilibru între apartenența sa la NATO și cooperarea cu Moscova în domenii de interes comun. Iranul își aprofundează parteneriatele cu Rusia și China, în timp ce Emiratele Arabe Unite și Qatarul își diversifică constant opțiunile diplomatice și economice.
Aceste evoluții indică faptul că statele din Orientul Mijlociu nu mai acceptă rolul tradițional de aliați dependenți ai unei singure puteri. Ele urmăresc maximizarea avantajelor prin dezvoltarea unor relații simultane cu mai mulți actori internaționali, reducând astfel riscurile asociate unei dependențe excesive.
În esență, asistăm la trecerea de la o logică a alinierii la o logică a echilibrării. În loc să aleagă între Est și Vest, majoritatea actorilor regionali încearcă să beneficieze de oportunitățile oferite de fiecare dintre marile centre de putere. Această strategie reflectă nu doar schimbările produse în sistemul internațional, ci și maturizarea geopolitică a unor state care dispun astăzi de resurse economice, financiare și politice considerabil mai mari decât în trecut.
Pentru Europa, această transformare generează atât oportunități, cât și provocări. Pe de o parte, deschide perspective noi pentru cooperare economică și diplomatică. Pe de altă parte, obligă statele europene să concureze într-un mediu strategic mult mai complex, în care influența nu mai poate fi considerată un dat, ci trebuie permanent reconfirmată și consolidată.
2. Relația Europa–Orientul Mijlociu: de la energie la securitate
În pofida schimbărilor majore produse în sistemul internațional, relația dintre Europa și Orientul Mijlociu continuă să fie caracterizată de un nivel ridicat de interdependență. Aceasta nu se limitează la dimensiunea economică, ci include aspecte energetice, comerciale, demografice și de securitate care influențează direct stabilitatea ambelor regiuni.
Multă vreme, energia a reprezentat fundamentul principal al acestei relații. Dezvoltarea economică a Europei după cel de-Al Doilea Război Mondial a fost susținută într-o măsură importantă de accesul la resursele energetice ale Orientului Mijlociu. Petrolul provenit din statele Golfului și, ulterior, gazele naturale exportate de diferiți producători regionali au contribuit la alimentarea uneia dintre cele mai dezvoltate economii ale lumii.
Criza energetică declanșată după izbucnirea războiului din Ucraina a demonstrat însă că securitatea energetică europeană nu poate fi analizată exclusiv prin prisma relației cu Rusia. În încercarea de a-și diversifica sursele de aprovizionare, Europa și-a intensificat cooperarea cu state precum Arabia Saudită, Qatar, Emiratele Arabe Unite și alte țări din regiune. În paralel, investițiile comune în domeniul energiei regenerabile și al viitorului hidrogen verde au început să creeze noi forme de cooperare strategică.
Această realitate explică de ce relația dintre cele două regiuni continuă să fie una dintre cele mai importante componente ale arhitecturii geopolitice eurasiatice și mediteraneene.
3. Competiția pentru influență: Europa, SUA, China și Rusia
Dacă în perioada imediat următoare sfârșitului Războiului Rece influența occidentală în Orientul Mijlociu părea aproape incontestabilă, realitatea strategică a anului 2026 este mult mai complexă. Regiunea a devenit unul dintre spațiile unde se manifestă cel mai clar competiția dintre marile centre de putere ale lumii și unde se conturează caracteristicile noii ordini internaționale.
Din această perspectivă, Orientul Mijlociu poate fi privit ca un exemplu relevant al ceea ce am numit în alte analize „multipolaritate asimetrică”[2] – un sistem internațional în care există mai mulți poli de putere, dar aceștia dispun de capacități diferite și exercită influență prin instrumente distincte.
Statele Unite rămân principalul actor militar și principalul garant de securitate al regiunii. Rețeaua de baze militare americane, prezența navală în Golful Persic, parteneriatele strategice cu Israelul și statele arabe din Golf, precum și capacitatea de proiecție globală a forței conferă Washingtonului avantaje pe care niciun alt actor nu le poate egala în prezent.
Totuși, influența americană nu mai este percepută ca fiind exclusivă. Intervențiile militare din ultimele două decenii, schimbările frecvente de priorități strategice și orientarea tot mai accentuată a Washingtonului către competiția cu China în Indo-Pacific au determinat numeroase state din regiune să își diversifice parteneriatele externe.
China reprezintă probabil cel mai important beneficiar al acestei evoluții. Spre deosebire de Statele Unite, Beijingul și-a construit influența în principal prin instrumente economice și comerciale. Inițiativa Belt and Road, investițiile în infrastructură, tehnologie, logistică și energie au transformat China într-un partener indispensabil pentru multe state din Orientul Mijlociu.
Pentru liderii regionali, relația cu China oferă avantaje evidente. Beijingul dispune de resurse financiare considerabile, evită condiționalitățile politice specifice Occidentului și manifestă o preferință pentru cooperarea pragmatică. În plus, China este astăzi unul dintre principalii importatori de energie din regiune, ceea ce îi conferă un interes strategic direct pentru stabilitatea Orientului Mijlociu.
Rusia ocupă o poziție diferită, dar nu lipsită de relevanță. Deși resursele sale economice sunt incomparabil mai reduse decât cele ale Chinei sau ale Occidentului colectiv, Moscova continuă să fie percepută ca un actor important în domeniul securității. Intervenția militară din Siria a demonstrat că Rusia este dispusă și capabilă să utilizeze forța pentru a-și proteja interesele și aliații.
În plus, relațiile dezvoltate cu Iranul, cooperarea energetică în cadrul formatului OPEC+[3], precum și contactele menținute cu numeroase state arabe permit Moscovei să își conserve o influență semnificativă în regiune, chiar și în contextul războiului din Ucraina și al sancțiunilor occidentale.
În această competiție complexă, Europa ocupă o poziție aparte. Uniunea Europeană este unul dintre cei mai importanți parteneri economici ai regiunii, unul dintre principalii furnizori de investiții și asistență pentru dezvoltare și un actor diplomatic respectat în numeroase capitale ale Orientului Mijlociu.
Cu toate acestea, influența europeană este adesea limitată de lipsa unei politici externe și de securitate suficient de coerente. La această dificultate structurală s-a adăugat, în anumite perioade, și lipsa unei autorități politice și diplomatice comparabile cu influența exercitată de principalii responsabili ai politicii externe ai marilor puteri globale[4]. În timp ce Statele Unite pot mobiliza rapid instrumente militare, iar China poate utiliza resurse economice uriașe într-o manieră centralizată, Europa acționează deseori prin compromisuri complexe între interesele diferitelor state membre.
Nu este întâmplător faptul că în ultimii ani a revenit în prim-plan dezbaterea privind autonomia strategică europeană[5], considerată de numeroși lideri și analiști drept o condiție necesară pentru consolidarea rolului geopolitic al Uniunii Europene într-o lume caracterizată de competiția dintre marile centre de putere.
Această situație generează un paradox strategic. Europa dispune de o putere economică impresionantă și de relații istorice profunde cu regiunea, însă întâmpină dificultăți în transformarea acestor avantaje într-o influență geopolitică comparabilă cu cea exercitată de alți actori.
Pentru statele din Orientul Mijlociu, competiția dintre aceste centre de putere reprezintă mai degrabă o oportunitate decât o amenințare. Majoritatea actorilor regionali încearcă să valorifice simultan relațiile cu Washingtonul, Beijingul, Moscova și Bruxelles-ul, evitând pe cât posibil dependența exclusivă de un singur partener.
Rezultatul este apariția unui sistem regional mai flexibil și mai autonom decât în trecut, în care influența se negociază permanent, iar alianțele devin mai puțin rigide și mai mult orientate spre interese concrete.
Din această perspectivă, Orientul Mijlociu nu mai este doar obiectul competiției dintre marile puteri, ci un actor activ al acesteia. Capacitatea statelor din regiune de a echilibra relațiile cu diferiți parteneri externi reprezintă una dintre cele mai importante caracteristici ale noii realități geopolitice.
4. Noii poli de influență și actorii strategici ai Orientului Mijlociu
Una dintre cele mai importante evoluții geopolitice ale începutului de secol XXI este creșterea gradului de autonomie strategică a unor state din Orientul Mijlociu. Dacă în trecut regiunea era analizată în principal prin prisma intervenției și influenței marilor puteri externe, astăzi tot mai multe state își definesc propriile agende strategice și acționează ca poli regionali de putere.
Acest proces nu înseamnă dispariția influenței externe, ci reducerea dependenței față de aceasta. Statele din regiune încearcă să își maximizeze libertatea de acțiune, să își diversifice parteneriatele și să își promoveze interesele naționale într-un mediu internațional tot mai fluid.
Arabia Saudită reprezintă probabil cel mai relevant exemplu al acestei transformări. Sub conducerea prințului moștenitor Mohammed bin Salman, regatul și-a asumat un amplu program de modernizare economică și socială prin proiectul Vision 2030[6]. În paralel, Riyadhul a adoptat o politică externă mai flexibilă și mai independentă decât în trecut.
Relația strategică cu Statele Unite rămâne esențială, însă Arabia Saudită și-a dezvoltat simultan legături economice și politice cu China, a menținut canale de dialog cu Rusia și a participat activ la formatele emergente ale Sudului Global, inclusiv BRICS[7]. Această abordare reflectă dorința conducerii saudite de a evita dependențele excesive și de a beneficia de oportunitățile oferite de fiecare centru major de putere.
Turcia constituie un alt exemplu relevant de autonomie strategică. Membru NATO de peste șapte decenii, Ankara urmărește în același timp o politică externă proprie, adaptată intereselor sale regionale și globale. Poziția geografică, capacitățile militare, baza industrială în dezvoltare și rolul său de punte între Europa, Orientul Mijlociu și Asia Centrală îi conferă o influență considerabilă.
În ultimii ani, Turcia a demonstrat că poate coopera simultan cu aliații occidentali și cu actori precum Rusia sau statele din Asia Centrală, fără a renunța la propriile obiective strategice. Această flexibilitate diplomatică reprezintă una dintre caracteristicile definitorii ale lumii multipolare emergente.
Iranul urmează o traiectorie diferită, dar la fel de relevantă. Confruntat timp de decenii cu sancțiuni economice și presiuni externe, Teheranul a fost nevoit să își dezvolte mecanisme proprii de reziliență și adaptare. Consolidarea relațiilor cu China și Rusia, extinderea influenței regionale și dezvoltarea unor capacități militare indigene reflectă efortul Iranului de a-și păstra statutul de actor strategic relevant.
În pofida dificultăților economice și a tensiunilor interne, Iranul continuă să exercite o influență semnificativă asupra echilibrului regional de putere și rămâne unul dintre actorii pe care nicio formulă de securitate regională nu îi poate ignora.
Un caz aparte îl reprezintă Emiratele Arabe Unite. Beneficiind de o conducere pragmatică și de resurse financiare importante, Emiratele au reușit să se transforme într-un hub global al finanțelor, logisticii, tehnologiei și investițiilor. Influența lor depășește astăzi cu mult dimensiunea geografică și demografică a statului.
Prin investiții strategice, diplomație activă și promovarea unor politici economice orientate spre viitor, Emiratele au devenit un actor regional și internațional respectat, capabil să influențeze procese economice și politice mult dincolo de spațiul Golfului.
La aceste exemple se adaugă Qatarul, care și-a construit un profil diplomatic distinct, precum și alte state care încearcă să își valorifice avantajele geografice, economice sau politice într-un mediu internațional aflat în transformare.
Dincolo de actorii regionali cu ambiții de proiecție strategică, există și state sau teritorii a căror importanță derivă nu atât din capacitatea lor de influență autonomă, cât din poziția lor geopolitică, vulnerabilitățile interne și rolul pe care îl joacă în echilibrul regional.
Siria, deși profund afectată de peste un deceniu de conflict, rămâne un spațiu de interes strategic pentru Rusia, Turcia, Iran și statele arabe, iar procesul de reconstrucție va influența echilibrul regional pentru mulți ani.
Irakul continuă să joace un rol important datorită poziției sale geografice, resurselor energetice și funcției sale de zonă de contact între influențele arabe, iraniene și occidentale.
Libanul, aflat într-o criză economică și politică prelungită, ilustrează dificultățile menținerii stabilității într-un context marcat de competiția dintre actorii regionali și fragilitatea instituțiilor statului.
Iordania își păstrează rolul de factor de stabilitate și de interlocutor credibil pentru actorii regionali și occidentali, beneficiind de o poziție diplomatică echilibrată și de relații solide cu partenerii săi externi.
Kuweitul, deși mai puțin vizibil în plan geopolitic decât alte state din Golf, continuă să joace un rol important prin resursele sale energetice, stabilitatea internă și diplomația sa prudentă.
Yemenul rămâne unul dintre principalele focare de instabilitate ale regiunii, conflictul prelungit având implicații directe asupra securității maritime în zona Mării Roșii și a strâmtorii Bab el-Mandeb.
Palestina (Gaza și Cisiordania) continuă să reprezinte una dintre cele mai sensibile probleme ale Orientului Mijlociu, cu implicații politice, umanitare și de securitate care depășesc cu mult limitele conflictului local.
Israelul rămâne unul dintre actorii centrali ai regiunii datorită capacităților sale economice, tehnologice și militare, precum și relațiilor sale privilegiate cu Statele Unite și cu un număr tot mai mare de state arabe.
Privite în ansamblu, aceste evoluții indică faptul că Orientul Mijlociu nu mai poate fi analizat exclusiv prin prisma rivalității dintre marile puteri externe. Regiunea generează tot mai mult propriile centre de influență, propriile inițiative diplomatice și propriile formule de cooperare.
În consecință, una dintre caracteristicile definitorii ale lumii multipolare în formare este apariția unor poli regionali capabili să influențeze simultan dinamica locală, regională și globală. Orientul Mijlociu oferă astăzi unul dintre cele mai clare exemple ale acestui fenomen.
Pentru Europa, această transformare implică necesitatea unei abordări mai nuanțate și mai flexibile. Relația cu regiunea nu mai poate fi construită exclusiv prin dialogul cu actorii tradiționali sau prin intermediul alianțelor istorice. Ea trebuie adaptată unei realități în care puterea este mai dispersată, iar capacitatea de influență este împărțită între un număr tot mai mare de actori relevanți.
5. Trei provocări pentru Europa până în 2035
Transformările geopolitice aflate în desfășurare sugerează că relațiile dintre Europa și Orientul Mijlociu vor continua să reprezinte una dintre dimensiunile esențiale ale securității și prosperității continentului european. Cu toate acestea, succesul Europei în gestionarea acestei relații va depinde de modul în care va răspunde unor provocări majore care se conturează deja la orizontul anului 2035.
Energia: între diversificare și tranziția verde
Prima provocare este legată de securitatea energetică.
Războiul din Ucraina a demonstrat cât de vulnerabile pot deveni economiile moderne atunci când depind excesiv de un singur furnizor sau de un număr redus de rute de aprovizionare. În consecință, Europa a accelerat procesul de diversificare energetică, iar statele din Orientul Mijlociu au devenit parteneri și mai importanți în această ecuație.
În următorul deceniu, cooperarea nu se va limita însă la petrol și gaze naturale. Dezvoltarea energiei regenerabile, producția de hidrogen verde și noile tehnologii de stocare și transport al energiei vor crea forme noi de interdependență între cele două regiuni.
Paradoxal, chiar dacă Europa urmărește reducerea dependenței de combustibilii fosili, importanța strategică a Orientului Mijlociu ar putea să nu scadă, ci să se transforme. Statele care astăzi exportă hidrocarburi încearcă deja să devină actori relevanți ai economiei energetice a viitorului.
Pentru Europa, provocarea nu constă doar în asigurarea accesului la resurse, ci și în menținerea unor relații stabile cu actorii care vor controla noile lanțuri energetice globale.
Migrația: presiuni demografice și instabilitate regională
A doua provocare este reprezentată de migrație.
Diferențele demografice dintre cele două regiuni sunt semnificative. În timp ce multe state europene se confruntă cu îmbătrânirea populației și cu deficit de forță de muncă, numeroase țări din Orientul Mijlociu și din vecinătatea sa extinsă înregistrează o creștere rapidă a populației tinere.
În mod normal, aceste tendințe ar putea genera oportunități de cooperare economică și de mobilitate controlată a forței de muncă. Totuși, conflictele regionale, instabilitatea politică, schimbările climatice și dificultățile economice pot transforma migrația într-o sursă majoră de tensiune.
Experiența ultimului deceniu a arătat că valurile migratorii masive pot produce efecte politice profunde în Europa, influențând rezultatele electorale, dezbaterile privind identitatea națională și coeziunea socială.
În consecință, gestionarea migrației nu va putea fi separată de stabilitatea Orientului Mijlociu. Cu cât regiunea va fi mai stabilă și mai prosperă, cu atât presiunile migratorii asupra Europei vor fi mai ușor de gestionat.
Influența geopolitică: poate Europa vorbi cu o singură voce?
A treia și probabil cea mai importantă provocare este cea geopolitică.
În lumea multipolară emergentă, influența nu mai este determinată exclusiv de puterea economică. Ea depinde de capacitatea de a formula obiective strategice clare, de a mobiliza resurse și de a acționa coerent pe termen lung.
Din acest punct de vedere, Europa se află într-un moment de răscruce. Deși dispune de una dintre cele mai mari economii ale lumii, de resurse tehnologice importante și de o putere comercială considerabilă, influența sa externă este adesea limitată de fragmentarea procesului decizional.
În Orientul Mijlociu, această realitate devine și mai evidentă. Actorii regionali negociază simultan cu Washingtonul, Beijingul, Moscova și Bruxelles-ul, iar capacitatea Europei de a-și apăra și promova interesele depinde tot mai mult de gradul de coordonare dintre statele membre.
Întrebarea fundamentală nu este dacă Europa va rămâne prezentă în Orientul Mijlociu. Prezența sa economică, comercială și culturală este deja consolidată. Întrebarea este dacă această prezență va fi însoțită de o influență strategică pe măsura intereselor sale.
În esență, problema principală a Europei nu este lipsa resurselor, ci dificultatea transformării puterii economice în influență geopolitică.
Concluzii
Relațiile dintre Europa și Orientul Mijlociu reflectă una dintre transformările fundamentale ale sistemului internațional contemporan. Multipolaritatea aflată în formare modifică echilibrele tradiționale de putere și obligă atât actorii europeni, cât și pe cei din Orientul Mijlociu să își adapteze strategiile la o realitate mult mai complexă decât cea a perioadei post-Război Rece.
În primul rând, asistăm la o diversificare fără precedent a parteneriatelor externe ale statelor din regiune. Majoritatea actorilor regionali încearcă să evite dependența exclusivă de o singură putere și să valorifice simultan oportunitățile oferite de Statele Unite, China, Rusia și Europa.
În al doilea rând, competiția pentru influență în Orientul Mijlociu devine tot mai intensă, însă aceasta nu conduce automat la confruntare. Dimpotrivă, ea generează noi formule de cooperare, alianțe flexibile și mecanisme de echilibrare a intereselor.
În al treilea rând, statele din regiune își afirmă tot mai clar autonomia strategică și capacitatea de a influența procesele regionale și globale. Orientul Mijlociu nu mai este doar un spațiu asupra căruia se exercită influență, ci și un centru de putere care contribuie activ la modelarea noii ordini internaționale.
Pentru Europa, provocarea principală constă în adaptarea la această nouă realitate. Relațiile istorice, puterea economică și proximitatea geografică oferă avantaje importante, însă acestea nu garantează automat influența politică și strategică.
În cele din urmă, viitorul relațiilor Europa–Orientul Mijlociu nu va fi definit de dominația unui actor asupra celuilalt, ci de capacitatea ambelor regiuni de a gestiona interdependențele, competiția și cooperarea într-un sistem internațional aflat într-un proces accelerat de reechilibrare.
Evoluțiile din relația Europa–Orientul Mijlociu confirmă că lumea nu se îndreaptă către o multipolaritate simetrică, ci către o multipolaritate asimetrică, în care influența este distribuită între actori cu resurse, capabilități și instrumente de putere diferite.
În lumea multipolară care se conturează, Orientul Mijlociu nu mai reprezintă doar periferia strategică a Europei, ci unul dintre spațiile unde se decide noul echilibru al puterii globale.
Material pregătit pentru participarea la al 12-lea Forum organizat de Middle East Political and Economic Institute (MEPEI) cu subiectul „Orientul Mijlociu: contracararea fragmentării și explorarea noului raport de forțe” ,la Hotel Intercontinental, București, 25 iunie 2026
[1] În prezentul articol, termenul „Europa” este utilizat în principal cu referire la Uniunea Europeană, care reprezintă principalul actor instituțional european în domeniile politicii externe, comerțului și relațiilor economice internaționale. Distincția este relevantă deoarece Europa, ca spațiu geografic, cuprinde peste 40 de state, în timp ce Uniunea Europeană reunește 27 de state membre. În funcție de metodologia utilizată, economia UE reprezintă aproximativ 14% din PIB-ul mondial calculat la paritatea puterii de cumpărare și o pondere mai ridicată în termeni nominali, confirmând rolul său de actor economic major, dar nu întotdeauna de actor geopolitic echivalent.
[2] Concept utilizat de autor pentru a descrie un sistem internațional caracterizat de existența mai multor centre de putere, însă cu resurse, capabilități și instrumente de influență diferite, ceea ce generează o distribuție neuniformă a puterii la nivel global. Astfel sunt subliniate atât componentele cantitative, cât și cele calitative ale conceptului.
[3] Cooperarea din cadrul OPEC+ a contribuit la apropierea strategică dintre Rusia și principalele state exportatoare de petrol din Golf, demonstrând că interesele energetice pot genera forme pragmatice de cooperare chiar între actori aflați pe poziții diferite în alte dosare geopolitice.
[4] Funcția de Înalt Reprezentant al Uniunii Europene pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate reflectă atât ambițiile, cât și limitele politicii externe europene. Catherine Ashton (2009–2014), Federica Mogherini (2014–2019), Josep Borrell (2019–2024) și Kaja Kallas (din 2024) au provenit din medii politice și profesionale diferite, însă niciuna dintre aceste personalități nu a dispus de autoritatea politică, instrumentele instituționale și capacitatea de decizie caracteristice unui secretar de stat american sau liderilor politici ai marilor puteri. Această realitate explică parțial dificultatea Uniunii Europene de a transforma puterea economică în influență geopolitică unitară, mai ales într-un context internațional dominat de actori statali capabili să decidă și să acționeze rapid.
[5] Conceptul de autonomie strategică europeană se referă la capacitatea Uniunii Europene de a-și defini și promova independent interesele în domeniile politicii externe, securității, apărării, energiei și tehnologiilor critice, menținând în același timp parteneriatul transatlantic. Dezbaterea a fost relansată după 2017, în special la inițiativa Franței, și a căpătat o relevanță sporită în contextul războiului din Ucraina și al reconfigurării raporturilor de putere la nivel global.
[6] Program strategic lansat de Arabia Saudită în 2016, destinat reducerii dependenței economiei saudite de hidrocarburi și dezvoltării unor sectoare precum industria, tehnologia, turismul și serviciile. Programul marchează tentativa Riyadhului de a transforma un stat rentier dependent de hidrocarburi într-un actor economic diversificat al erei post-petrol.
[7] BRICS reprezintă una dintre cele mai vizibile expresii instituționale ale tendinței de redistribuire a influenței economice și politice către Sudul Global. Interesul manifestat de Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Egipt și Iran pentru acest format reflectă dorința unor state din Orientul Mijlociu de a-și diversifica opțiunile strategice dincolo de cadrul tradițional dominat de Occident.
| Știri BVB