Update articol:

Ajustarea deficitului bugetar: Peste ce limite legale și economice nu se poate trece? (Oana Ijdelea)

Ajustarea deficitului bugetar: Peste ce limite legale și economice nu se poate trece? (Oana Ijdelea)
 - poza 1

De Oana Ijdelea

România e prinsă de multă vreme între cleștele exigențelor europene privind deficitul bugetar și tentația cronică a guvernanților de a transforma mediul privat în propriul colac de salvare. În timp ce Bruxelles-ul bate cu insistență la ușile Palatului Victoria cerând corecții structurale riguroase, statul a tot ales calea cea mai scurtă: aceea de a privi economia reală nu ca pe un motor care trebuie întreținut și dezvoltat, ci ca pe o rezervă inepuizabilă de taxe și impozite. Într-un asemenea peisaj tensionat, în care presiunea fiscală amenință să sufoce vitalitatea pieței, se ridică o întrebare esențială de drept și de economie sănătoasă: până unde poate merge acest apetit fiscal fără a sfâșia țesătura fragilă a Constituției și a pieței libere?

Relația firească dintre o națiune și antreprenorii săi ar trebui să semene cu un dans al încrederii reciproce: statul oferă infrastructură juridică sigură și predictibilitate, iar companiile îi alimentează vitalitatea prin taxe corecte, inovație și locuri de muncă. Aceasta este o altă dimensiune a contractului social dintre stat și societate. În ultimii ani însă, această coregrafie fină a fost înlocuită de o tăcere apăsătoare, în care statul coboară asupra mediului privat ca un creditor inflexibil, gata oricând să confiște roadele muncii altora pentru a-și acoperi propriile excese administrative. În loc să caute izvoare de venituri acolo unde ele chiar zac neexploatate (prin lărgirea bazei fiscale reale, combaterea marii evaziuni și modernizarea administrativă a ANAF), autoritățile preferă să lovească în aceleași surse consacrate: companiile corecte, care își duc la îndeplinire obligațiile la zi. Această optică păguboasă transformă contribuabilul dintr-un partener respectat într-un simplu ostatic al unor bugete publice veșnic însetate.

Dincolo de ambițiile politice de moment, puterea de legiferare în materie fiscală nu este niciodată un cec în alb. Constituția României și jurisprudența Curții Constituționale ridică un baraj juridic de neclintit împotriva aventurismului fiscal-bugetar. Legea fundamentală cere echitate și proporționalitate prin prisma justeții așezării sarcinilor fiscale, ceea ce înseamnă că o taxă care sufocă marjele subțiri de profit sau lovește oarbă în cifra de afaceri, calcă în picioare însuși spiritul capacității contributive, transformând fiscalitatea într-o formă mascată de expropriere. Totodată, libertatea economică nu poate supraviețui pe un teren minat legislativ; atunci când regulile jocului se schimbă prin ordonanțe adoptate în miez de noapte, fără studii de impact, planurile de afaceri pe termen lung devin castele de nisip în bătaia vântului. Neretroactivitatea și protecția încrederii legitime completează acest scut constituțional, amintind că modificarea normelor fiscale în plină cursă a anului sau lovirea retroactivă a investițiilor deja asumate distrug capitalul cel mai prețios al unei țări: încrederea în statul de drept.

Orice exces fiscal lovește însă, mai devreme sau mai târziu, într-un zid economic de neclintit. Dincolo de un anumit prag de toleranță, gravitația economică își spune cuvântul, iar supraimpozitarea nu mai aduce bani în visteria țării, ci secătuiește izvorul. Acest fenomen generează un cerc vicios în care capitalul, o pasăre migratoare prin definiție, își ia zborul spre zări mai predictibile în fața unui cer fiscal plumburiu, în timp ce antreprenorii locali își abandonează visele de expansiune. Cu cât povara fiscală devine mai greu de dus, cu atât tentația ocolirii legii crește, iar economia subterană își deschide larg porțile, adâncind și mai mult prăpastia bugetară. În cele din urmă, decontul nu este plătit de companii, ci este achitat direct de cetățean la raft, căci orice taxă absurdă pusă pe umerii producției sau ai comerțului se rostogolește inevitabil în prețuri, transformându-se în inflație galopantă și erodând dramatic puterea de cumpărare a fiecărui român.

Dacă supraimpozitarea este o fundătură juridică și o sinucidere economică, atunci unde se află ieșirea din criză? Răspunsul este la fel de limpede pe cât este de dificil: în oglindă. Statul român trebuie să înceteze să mai caute vinovați în afara sa și să înceapă curajul chirurgical al reformării propriei ogrăzi. Aceasta presupune voința politică de a curăța clientelismul din aparatul bugetar, de a digitaliza cu adevărat administrația pentru a opri uriașe, istorice găuri negre de la TVA și de a lăsa companiile de stat ineficiente să treacă printr-un audit nemilos care să le redea eficiența. O țară nu se poate vindeca tratând febra cu iluzii, ci curățând infecția de la rădăcină.

Un stat cu adevărat puternic nu este cel care ridică birurile până la cer pentru a ascunde propria risipă, ci acela care clădește un climat de libertate, predictibilitate și respect reciproc. Presiunea Comisiei Europene nu poate și nu trebuie să servească drept scuză pentru sufocarea economiei private. Peste limitele bunului-simț constituțional și ale echilibrului economic nu se poate trece fără a dărâma însăși temeliile viitorului nostru comun.

Autorul:
Oana Ijdelea este Managing Partner, Ijdelea & Asociații, avocat de business cu peste 20 ani de experiență în promovarea și dezvoltarea investițiilor străine în România. Este recunoscută pentru contribuția semnificativă la realizarea unor proiecte de referință în domeniul energetic și pentru implementarea cu succes a unui număr de mandate de pionierat în România, fiind, deopotrivă, un contribuitor constant la redactarea legislației primare și secundare dintr-o gamă largă de industrii și sectoare. Expertiza Oanei este completată de activitatea desfășurată ca membru de board în companii precum Black Sea Oil & Gas și organizații non-profit și de binefacere din România, precum HOSPCE Casa Speranței.