Andrei Maioreanu: Expert în sectorul energetic, fost secretar de stat în Ministerul Energiei
Energia electrică are o particularitate pe care reușim uneori să o complicăm inutil. Pentru cetățean este o utilitate. Acasă, apeși pe întrerupător și trebuie să se aprindă lumina. La spital sau la școală nimeni nu poate aștepta să vadă dacă piața este într-o dispoziție bună sau nu. Toată lumea apasă pe întrerupător.
Pentru economie, însă, energia este o resursă. Are costuri, are un preț, presupune investiții – uneori foarte mari – și poate face diferența dintre o economie competitivă și una care își pierde industria.
Ambele perspective sunt corecte. Cum ne uităm la energie, din care perspectivă? Dacă energia este numai utilitate, apare imediat tentația statului de a fixa prețuri. Statul intervine și, uneori, intervine cu sens. Pe de altă parte, dacă energia este numai o marfă, riscăm să uităm că vorbim despre o resursă fără de care statul și economia nu funcționează.
Și atunci? E bine să definim termenii: energia este o marfă, dar este una strategică. Este și o utilitate publică, dar și o componentă de bază a dezvoltării economice.
Tocmai de aceea politica energetică nu poate fi făcută la întâmplare, de la o criză la alta sau de la un mandat politic la altul.
- Avem un document formal, dar o Strategie Energetică adevărată este altceva
Formal, România are o Strategie energetică pentru perioada 2025–2035, cu perspectiva anului 2050, aprobată la sfârșitul anului 2024. Documentul există, dar are valoare reală?
Un document devine strategie atunci când investițiile, infrastructura, reglementările și comportamentul companiilor controlate de stat urmează aceeași direcție. Și când direcția rezistă schimbării unui ministru sau unui guvern.
Proiectele energetice se construiesc în ani. Politica românească gândește, după cum se vede, în luni. Un reactor nuclear, o hidrocentrală, o centrală pe gaz sau o linie majoră de transport nu pot depinde de ciclul electoral. Nici capitalul privat nu poate investi sute de milioane dacă regulile după care și-a făcut calculele se schimbă permanent.
Politicul are un rol. Stabilește obiectivele, își asumă prioritățile și răspunde pentru deciziile luate. Dar vine și un moment în care trebuie să-i lase pe cei care cunosc sistemul să lucreze: energeticieni, ingineri, economiști, operatori de sistem, specialiști în piețe.
Nu orice problemă energetică are o soluție politică. Și nu orice soluție tehnică trebuie reinventată după alegeri.
- Avem încă niște cărți foarte bune în mână
La începutul anului 2026, Sistemul Energetic Național avea aproximativ 19.400 MW putere instalată brută, la care se adăugau peste 3.350 MW instalați la prosumatori și aproape 500 MW de stocare.
Avem hidroenergie, nuclear, gaze, încă avem cărbune, avem eolian și solar. Nu suntem o țară lipsită de resurse.
Mai mult, statul controlează Hidroelectrica, Nuclearelectrica și Complexul Energetic Oltenia. Alături de OMV Petrom, acești patru mari producători au asigurat în 2024 aproximativ 74% din producția realizată în instalațiile de peste 5 MW.
Statul nu este, așadar, un spectator. Este și arbitru, și unul dintre principalii jucători. Ca proprietar, trebuie să se comporte economic. Ca reglementator, trebuie să asigure reguli clare și predictibilitate. Ca garant al securității energetice, trebuie să poată interveni atunci când mecanismele obișnuite ale pieței nu mai sunt suficiente.
- Ce fac alții?
Franța nu are complexe în privința rolului statului. EDF este controlată integral de stat, iar nuclearul rămâne coloana vertebrală a sistemului. În 2025, din cei 547,5 TWh produși, 373 TWh au provenit din nuclear, iar 95,2% din electricitatea produsă în Franța continentală a provenit din surse cu emisii reduse de carbon.
Franța privește energia ca pe o componentă a securității sale, dar și ca pe un avantaj economic.
Germania are o abordare diferită. În 2025, regenerabilele au reprezentat 58,8% din producția de electricitate măsurată de operatorul federal. Are o piață concurențială, dar când costul energiei a început să afecteze competitivitatea industriei, Berlinul nu s-a mulțumit să spună: aceasta este piața. Pentru 2026–2028 a introdus un mecanism de sprijin pentru industria energointensivă.
Polonia, la rândul ei, a crescut ponderea regenerabilelor în producție de la 17,8% în 2020 la 31,4% în 2025 și dezvoltă în paralel un program nuclear de 6–9 GW.
Modelele sunt diferite, dar au ceva în comun: energia este tratată ca politică de securitate, politică industrială și politică economică.
- Energia ieftină nu se obține prin decret
Poți plafona prețul printr-o ordonanță. Nu poți plafona costul. Diferența nu dispare. O plătește producătorul, furnizorul, bugetul sau, până la urmă, contribuabilul. Într-o criză, statul poate și uneori trebuie să intervină. Dar intervenția de criză nu trebuie confundată cu politica energetică.
Energia structural ieftină se obține prin producție suficientă, investiții, tehnologii eficiente, rețele solide, stocare și reguli previzibile. Nu e nicio magie. La fel, proprietatea privată nu înseamnă dispariția statului. Investitorul trebuie să știe că proprietatea îi este protejată și că regulile nu se schimbă peste noapte. Într-o situație excepțională, statul trebuie însă să poată proteja securitatea sistemului și infrastructurile esențiale.
Regulile trebuie cunoscute dinainte, iar intervenția trebuie să fie legală, limitată în timp și proporțională. Capitalul privat trebuie să-și poată calcula riscul de piață. Nu poate calcula arbitrariul politic.
- Și totuși, noi ce vrem să facem cu energia?
Putem produce mai mult și putem vinde energia pe piața europeană. Este perfect legitim. Dar putem folosi energia și drept avantaj competitiv pentru economia românească. Pentru a atrage investiții.
O mie de megawați pot fi o marfă pe care o vinzi sau unul dintre motivele pentru care cineva construiește o fabrică în România. Economic, nu este același lucru.
Am lucrat suficient de mult în zona energiei ca să știu că nu există soluții miraculoase de progres, că nu se pot sări etape. Există însă câteva lucruri de bun-simț de care ar fi util să ținem cont. Astfel, nu poți închide capacități înainte să știi cu ce le înlocuiești. Nu poți cere investiții private și schimba permanent regulile. Nu poți lua bani din companiile energetice de stat și, simultan, să le ceri investiții de miliarde. Nu poți vorbi despre reindustrializare fără să vorbești despre prețul și disponibilitatea energiei.
Nu poți construi un sistem energetic pentru următorii 30 de ani cu decizii gândite pentru următoarele alegeri. Energia este o utilitate pentru cetățean, o resursă strategică pentru stat și un factor de producție pentru economie. Nu trebuie să alegem între ele. Trebuie doar să încetăm să reinventăm politica energetică a României la fiecare patru ani.
| Știri BVB