Anul 2025 marchează 30 de ani de la redeschiderea Bursei de Valori București (BVB).
Instituția Bursei de Valori a fost restabilită în anul 1995, iar pe 20 noiembrie au fost realizate primele tranzacții. În prima ședință au fost realizate 45 de tranzacții, cu volum total de 905 acțiuni care au aparținut unui număr de 6 companii listate.
Laurențiu Căpcănaru, broker de aproape 30 de ani, ne-a scris gândurile sale despre dezvoltarea pieței de capital.
***
Când mi s-a cerut să scriu ceva romantic despre viața de broker, recunosc că am primit provocarea cu mare emoție. Apoi m-am întrebat dacă am înțeles corect: era vorba de ceva romantic sau doar de ceva romanțat? Pentru că, dacă e să fie romanță, pot construi una chiar și dintr-o vizită în duba jandarmilor — dar romantism în grafice, situații financiare, analize tehnice, decizii de investiții și strategii de hedging cam greu da găsit.
Din folclorul irlandez de pub, nimic nu mi-a plăcut mai mult decât Seven Drunken Nights, mai ales versurile „Well, it’s many a day I’ve travelled a hundred miles or more / But tobacco in a tin whistle sure I never saw before” care spun totul: nu poți găsi așa ceva nici măcar în absurd, lucru pe care chiar și un irlandez, oricât de bine „aghesmuit” ar fi fost, îl pricepea.
Așa și eu — am încercat să mă întorc în timp și spațiu, ani lumină, dar ceva romantic legat de viața de broker n-am reușit să găsesc. Totuși, dacă tot căutăm romantismul… să începem cu începutul
Întâmplarea ca punct de plecare
Romantic ar fi fost să pot spune că mi-am dorit dintotdeauna să fiu broker. Că am crescut visând la cifre, grafice și trenduri, pregătindu-mă cu abnegație, toată adolescența, pentru o carieră în piețele financiare. Oricum nimeni în târgul în care am crescut nu auzise de așa ceva. Dar nu. Eu am visat dintotdeauna să zbor. Am crescut cu ochii pe cer, urmărind avioanele, mai ales că zona copilăriei mele era survolată frecvent de avioane de luptă. Primăvara stăteam cu gura căscată privind arabescurile trasate pe cer de Mig-urile de la Ianca sau de la Bacău. Și nimeni nu ne zicea să nu ne mai uităm că „dau cu substanțe din alea”, că de-aia rămân dârele pe cer. După logica aceea ar fi trebuit să fim morți de mult.
Cum-necum, n-a fost să fie. În liceu, am apucat să fac ceva ore de zbor cu motor, dar la admiterea la Aeronave mi-au lipsit câteva sutimi. Am schimbat cap-compas spre Mecanica din Galați, cu gândul să prind Termenul Redus în armată, și vreme de opt ani am voinicit prin căminele studențești (între timp trecuse și Loviluția). Era prin 1995 când mă angajasem într-un post de pițifelnic la Direcția Agricolă. O slujbă „importantă”, unde plimbam trei hârtii dintr-un birou în altul și încasam scatoalce verbale de la directorii de companii cărora le ceream, din partea Ministerului, niște raportări absurde. Pe care, oricum, nu le citea nimeni.
Mă pregăteam să decolez spre orice ar fi fost mai de Doamne-ajută.
Eram într-o agenție a ziarului local, unde se luau anunțuri de mică publicitate, când a intrat un Mândru* domn și a spus că vrea să publice un anunț pentru angajare de brokeri. Deși proaspăt absolvent și de studii economice, am întrebat curios cu ce se mănâncă subiectul. Nu vă mirați: prima generație de absolvenți de economie, mai ales în provincie, știa despre capitalism cam cât știa maica stareță despre mitraliera MG 42.
Domnul mi-a explicat că brokerul este cel care face tranzacții cu acțiuni, că se pensionează la 40 de ani, deja milionar în dolari, retras pe o insulă, pentru că meseria e foarte stresantă — dar și foarte bănoasă. Atât mi-a trebuit! Ați văzut motanul din genericul de la Gala desenului animat? Cam așa am sărit și eu pe oportunitate, precum motanul pe șoricel.
Nu mi-a spus nimic despre faptul că, în perioade de criză, unii brokeri mai fac și bungee-jumping fără coardă. Asta aveam s-o aflu mai târziu — prin 2008. Dar eu am căzut în plasă. Pentru că, pe vremea aceea, milionul era milion, nu apă de ploaie. Bill Gates era cel mai bogat om din lume, cu 14,5 miliarde de dolari, iar la noi Țiriac abia se învârtea între 100 și 200 de milioane.
Așadar, nimic romantic în alegerea ocupației. Doar un impuls gregar și atracția spontană către o viață palpitantă, cu promisiuni de îmbogățire rapidă, dar și cu oportunități uriașe de dezvoltare.
Și nu, nu regret!
Deceniul pierdut. Haosul cupoanelor. 1995-2005.
Termenul de „deceniu pierdut” apare în diverse contexte istorice, economice și culturale, definind perioade de stagnare, criză sau oportunități irosite. De la Decada Perdida a Americii Latine în anii ’80, la criza datoriei suverane a Greciei (2009–2018), trecând prin Ushinawareta Jūnen al Japoniei – adică deceniul de stagnare care a urmat prăbușirii bulei speculative, când valoarea terenurilor din Tokio depășea economia SUA – termenul surprinde o stare de blocaj cauzată de factori interni (corupție, populism, management defectuos) sau externi (crize globale, cataclisme, războaie). În cazul Japoniei, unii spun că ar fi fost chiar două decenii pierdute: 1990–2010.
Unii consideră că 1990-2000 a fost deceniul pierdut al României, din cauza lipsei reformelor reale, a mineriadelor, a privatizărilor întârziate și a corupției endemice. În viziunea lui Tom Gallagher, deceniul 2000-2010 a fost „pierdut” pentru România căci nu a fructificat oportunitățile oferite de integrarea europeană, rămânând prinsă într-un cerc vicios de corupție, reforme incomplete și lipsă de viziune .
Referindu-mă la piața de capital, în opinia mea, deceniul 1995-2005 a fost un deceniu pierdut. Principala preocupare a fost legată de transferul și tranzacționarea acțiunilor din Procesul de Privatizare în Masă (PPM), fapt ce a făcut ca nimic altceva să nu conteze, cel puțin în primii ani. Poziționarea strategică într-o zonă unde se aflau certificate valoroase era expresia competenței maxime, colectarea de cupoane la poarta fabricii era exemplu de gândire strategică, iar relația cu registrul independent pentru eliberarea de extrase de cont, când acestea au devenit obligatorii după apariția codurilor confidențiale la SIF-uri, era maximul de achievement corporatist.
A fost o perioadă de haiducie inversă în piața de capital, în sensul în care s-a translatat valoarea de la cei săraci și mulți la cei care aveau ceva bani și curaj să investească, în afara de cei mufați la conducta de interese a diverselor companii, care erau interesați de preluarea entităților respective. Asta la nivel local. La nivel național, multinaționalele au început inițial să absoarbă companiile pe care le aveau în vizor, mai ales din industria cimentului, industria de mașini și cea a medicamentelor. Valoarea anumitor certificate era, la momentul acela, la nivelul salariului mediu sau peste, iar asta, pentru nivelul de trai de atunci, era un motiv serios de vânzare. Odată preluat pachetul de la stat și, uneori, după un OPP ( Oferta Publica de Preluare) mai mult sau mai puțin stimulant , se trecea la delistarea companiilor. Astfel, perlele economiei dispăreau din coroana Bursei, rămânând un rest de mărgăritare printre zoaiele unor societăți rapid devalizate și existente doar cu numele în certificate.
Mai era și omniprezentul fond american care a început să ia din toată țara crema spațiilor comerciale, a panificației și ce mai era de interes din marile orașe. Nu, afaceriștii aflați în top la vremea aceea nu au fost interesați de piața de capital, nu zic ca variantă de finanțare, dar nici măcar ca să mestece muieții posmagi ai unor mocăciuni de companii posibil de preluat cu banii de alune. Vorba vine.
Proaspeții oameni de afaceri, ieșiți precum Afrodita din spuma afacerilor cu blugi, rulmenți, zahăr, găinării mărunte la departamentele de aprovizionare/desfacere la companiile de stat, nu se încurcau cu piața de capital, ci, obișnuiți să rezolve decisiv problema, cumpărau pachetul de acțiuni de la FPS dacă era la vânzare, cu parandărătul de rigoare. Sau nu. Căci erau așa de multe oportunități și, totuși, atât de puțini doritori. Poate că doritori erau, dar lipsa de capital era problema. Să privatizezi mii de companii, când tu nu ai avut timp să acumulezi capital la nivel de cetățeni, a fost o mare greșală și a creat micile fisuri care au dus, în timp, la faliile din societatea de azi.
Cei puțini care au avut, unii tupeul și inconștiența, ceva bani, nu neapărat foarte mulți, alții informația și determinarea, și unii chiar forța, și s-au avântat în jungla pieței de capital, au avut în general de câștigat. Frumoase averi. Iar când zic forță nu la cea morală mă refer. Au fost cazuri in care echipa de culegători cupoane A fugărea cu parul echipa de culegători cupoane B. Forța era cu ei. Și asta se numea preluare ostilă (hostile takeover) la noi pe vremea aceea.
A fost o perioadă inutilă pentru că nu a ajutat cu nimic economia, ba a fost doar o modalitate de prăduire cvasi-legală a multor companii. Din cauza multelor cazuri în care au fost țepuiți, investitorii au pierdut încrederea în piață, iar în cazurile în care au câștigat, au căpătat și mai grav înclinația spre așteptări uriașe. Prețul acțiunilor, tarat mereu de oferta nesfârșită, nu permitea obținerea valorii de piață a unei afaceri, făcând imposibilă obținerea de noi finanțări, săpând inutilitatea pieței ca formă de deces faptic.
Marea și singura realizare a pieței, floarea care nu putea aduce solitar primăvara finanțării prin Bursă în economia autohtonă, a fost Băncuța Napoceană, a cărei sămânță sădită în 1997 s-a transformat în timp în colosul de azi. Dar a fost doar o excepție, ce a întărit regula unui deșert pustiitor de speranțe și direcție.
În plan personal, după ce am fost autorizat, în prima fază provizoriu, m-am trezit îngropat în marea de certificate sau cupoane, cum li se zicea . Era coadă la ușa agenției, ca la supermarket, când se dau tigăi gratis. Gratis am zis?! Păi oamenii aceia știau că au primit gratis cupoanele și, dacă gratis au fost, pe doi bănuți le dădeau. Inteligență maximă și mare romantism îți trebuia să înmulțești numărul de acțiuni de pe certificat cu prețul de piață și să îți iei comisionul de 8%. Nu, să nu credeți că era cine știe ce veselie. Noi făceam doar treaba de front-office, culegeam cupoanele și trimiteam datele prin fax, ulterior pe mail, la București/ sediul central. Transferul acțiunilor de la registre, tranzacționarea, decontarea și trimiterea banilor se făcea de către Sediu la adresa din buletin sau la un oficiu poștal indicat. Volatilitatea era mare, greșelile umane iminente, reaua-voință a unora din cei implicați ne complica de multe ori viața și făceau să apară clienți nemulțumiți că nu-și primiseră banii. Nu era deloc distractiv când veneau supărați fiindcă vecina, care vânduse la câteva zile după, luase mai mulți bani și, pe principiul caprei, doreau să li se achite diferența. În acea perioadă, de când luai ordinele de vânzare, în cele câteva zile care treceau între data preluării și până când ajungeau la vânzare, se putea primi mai puțin cu 20/30/40% din suma pe care tu i-o spuneai clientului. Ca să nu mai vorbim că tot ce era ordin „la piață” se făcea cross pe preț de bid, să aibă și gura traderului ce să pape sau firma să pună ceva osânză pe contul de house. Dacă luai cu preț limită, se întâmpla ca prețul să scadă sub cel indicat și venea săracul om de câteva ori până reușeai să-i faci vânzarea și să i se trimită banii la Poștă, care era și atunci la fel de amabilă și pătrunsă de customer-care, cum e și acum. Nimic romantic.
Pe măsura ce ieșeam din lanul de cupoane, am început să ne axăm pe portofoliile clienților, realizând că principala noastră menire ar trebui să fie finanțarea economiei destul de târziu când deja eram în mareea de bani ieftini ce ne inundase în perioada de preaderare / aderare la Uniunea Europeană. Lipsa de maturitate e pieței de capital la sfârșitul intervalului o va face vulnerabilă la loviturile de talaz a crizelor ce vor urma, făcând recuperarea mult mai dificilă față de suratele din aceeași ligă.
Perioada Mezozoică – Bulă și meteorit. 2005-2015
I-aș spune Mezozoicul Pieței de Capital, pentru că, pentru mine, pare la fel de îndepărtată ca epoca dinozaurilor. Mezozoicul, acea eră de 186 de milioane de ani, a urmat marii extincții permiene și a adus o explozie de viață, cu dinozauri de toate mărimile, stăpânind păduri luxuriante, într-un climat cald și instabil. Cam așa și începuturile pieței noastre de capital — o junglă primitivă, cu instincte de supraviețuire, creaturi dominante și reguli fluide.
Piața de capital venea după o perioadă secetoasă de câțiva ani, căci bogăția inițială de emitenți și acționari PPM nu a reușise să amorseze un flux de business care să autosusțină toți actorii mediului bursier. Cupoanele începuseră să se termine și, având valoare mică, nu mai merita efortul să fie puse la vânzare. Societățile interesante erau gata preluate și, în stil autohton, după obținerea pachetului majoritar, nu mai interesa pe nimeni ce se întâmpla cu restul acționarilor. OPP-urile, deși obligatorii, se făceau rar și pe piața principală, iar pe Rasdaq erau aproape inexistente. Vedetele vremii erau SIF-urile, care asigurau un nivel de subzistență minimă pentru brokeri dar, pentru investitorii curajoși, un câștig super decent în condițiile în care dividendul din primii ani era jumătate din prețul acțiunilor pe Bursă.
Totuși, pe măsură ce începea să miroasă a Europa, lucrurile au început să se schimbe. Noua lege a pieței de capital din 2004 și primele semne de interes din partea fondurilor străine, care începeau să arunce ceva firfirei într-o țară ce abia intrase în NATO, au făcut să se înverzească ecranele de tranzacționare. Chiar dacă Tratatul de Aderare la UE s-a semnat în luna aprilie 2005, interesul se simțea de ceva timp în aer și prețul acțiunilor creștea, ca și prețul imobiliarelor, de altfel. Stabilit fiind traseul, interesul se accentua zi de zi într-o avalanșă pe care nu o vom mai vedea niciodată. Cel puțin în direcția crescătoare. Că invers nu e greu. Am văzut mai deunăzi.
În 2005, prețul SIF-urilor crescuse de aproape trei ori față de anul precedent, ele fiind vârful de interes, în afară de bănci, farma, șantiere și ce mai aveam pe acolo.
Până la aderare și imediat după, era isterie la cumpărare pe toate categoriile de active. Bula imobiliară făcea ravagii în bunul simț și prețurile la apartamente și terenuri în marile orașe se schimbau la câteva zile.
Acțiunile pe Bursă aveau o singură direcție, spre stele, și acolo tindeau și visurile noastre. Ne credeam toți asemenea regelui Midas, pe ce puneam mâna și cumpăram, acțiuni, imobiliare, terenuri sau afaceri, toate se transformau în aur. De fapt, mai mult în euro. Mare fericire, multă veselie, super încredere în forțele, în geniul nostru și în viitorul strălucit care ne aștepta. În fapt, o irațională exuberanță, ca să folosesc termenul pe care Alan Greenspan l-a popularizat din 1996 într-un discurs referitor la subiect.
Mezozoicul este cunoscut în special pentru dinozauri, căci de Jurassic a avut grijă să ne spună Spielberg în capodopera sa de box office. Fix dinozauri am făcut și noi din diverse societăți în anii aceia. Valoarea lor ajunsese în stratosfera nesimțirii generalizate. Este adevărat că analiza fundamentală foarte atentă și comprehensivă a unei companii începea prin măsurarea empirică a terenurilor, de multe ori cu piciorul sau ochiometric. După care avea loc o translatare a prețurilor din marile metropole europene la cazul în analiză, de multe ori aflat în orașele de câteva zeci de mii de locuitori. Și efectuarea operației de înmulțire suprafață ori preț. Valoarea companiilor „tripletei magice” din aria sibiană (Dafora, Condmag și Armax) depășea sute bune de milioane la cifre de afaceri la care oricum nimeni nu se mai uita. Valabil și pentru oricare altă companie despre care se știa sau măcar se zvonea că are mari dețineri imobiliare ori că cineva din afară a pus ochii pe ea. Nu mai făcea nimeni calcule și orice aglomerare de ordine la cumpărare și spike nejustificat era un motiv serios și sigur că acolo va urma o bătălie ca la Verdun. Până și acțiunile reziduale de la SIF-uri căpătaseră valoare, așa că era din nou coadă la ușa brokerilor. Ca emitenți trecuseră fluierând de 4 lei, cele mari, adică 1, 2 și 5, sărind deja jumătatea de miliard de euro. Investitorii de retail dădeau năvală și, la frizerie sau în taxi, erai provocat la o discuție competentă despre ponturi de investiții și cum se poate juca la Bursă. Cum și Andreea Esca spusese la știri că urcă acțiunile, mulți au considerat momentul oportun, exact pe acele maxime, să facă primele investiții. Nici vorbă să accepte că investițiile se fac, în timp, din venituri recurente. Totul all-in, ba și deranjați că nu se pot cumpăra acțiunile mai repede și chiar bănuitori că brokerul sigur vrea să stea pe banii lor.
Vântul rece în piață a început să bată spre jumătatea lui 2007. Și binemeritata retragere din maxime. Au început acumulările masive, pentru că se știa că va urma o altă creștere unde maximele de ieri vor fi minimele de mâine. Sigur!!.. Și pe urmă a venit. Tocmai când ne pregăteam de creșteri așezate, ca să citez un clasic în viață. A venit EL. Meteoritul. Se știe că la sfârșitul Cretacicului (ultima perioadă a Mezozoicului), un meteorit cu diametrul de vreo 10-15 km a lovit pământul cu puterea a miliarde de bombe atomice, ducând la extincția a peste 70% din specii.
Tot global, cu aceeași forță sau mai mare, asteroidul Lehman Brothers/ criza subprime a lovit economia mondială, propagând în toate piețele tsunamiuri care au ras imperii financiare si giganți economici, averi mai mari sau mai mici, conturi de pensii, bani de zile negre, dar mai ales speranțe și vise.
La noi, impactul a fost scurt, la aceeași intensitate și concomitent cu ce s-a întâmplat afară. Este adevărat că bunicii noștri i-au așteptat cu speranță pe americani, dar noi, în zilele acelea, butonam cu disperare telefoanele să vedem luminița de la capătul tunelului, cum în State scăderile continue se opresc și mai salvează ceva din urmele noastre de portofolii.
Ne putem mândri că i-am depășit în amplitudinea scăderilor, ducând prețul multor acțiuni spre 4-5% din maximele din 2007. Hilar era ca, la unele companii neafectate de criză, existau mult mai mulți bani cash în conturi decât capitalizarea. Este adevărat că nu aveam investitori instituționali puternici, fondurile de pensii fiind la început, alte tipuri de fonduri nu prea existau, iar străinii care erau prezenți la noi au aruncat efectiv acțiunile, indiferent de preț, disperați să-și acopere pierderile masive în piețele importante. Varză au fost toate și cu fărașul am adunat firmiturile de pe jos. Exact ca extincția dinozaurilor din Cretacic. Cu diferența că, atunci, sauropodele vor fi căzut maiestuos, lovite fiind de fiorul morții, într-o mare de praf. Dinozaurii noștri bursieri, umflați cu pompa speranțelor de îmbogățire nemărginită, odată înțepați în cursul ascendent perpetuu, au avut un parcurs haotic de balon dezumflat, până la dispariția în neantul uitării.
Nimic nu se pierde, totul se transformă. Din minimele chiar aberante din primăvara lui 2009 (la fel de aberante ca maximele din 2007), piața a început sa își revină când tocmai tăierile lui Boc și Băsescu făceau ravagii în societate. Nu s-a mai ajuns la prețurile nefundamentate de odinioară, iar analiza fiecărei societăți a început să se facă în funcție de rezultate, profit, dividend și perspective, așa cum ar fi fost normal. Și-au revenit societățile viabile cu afaceri solide.
A urmat o perioadă lungă și aridă de recuperare, care a fost o mare de plictis cu ceva insule de interes. Prea puține, totuși.
Fondul Proprietatea, în esență o soluție originală, în stilul nostru, la problema despăgubirilor pentru rapturile regimului comunist, a ajuns și el pe Bursă în 2011. Fiind administrat de unul din cei mai cunoscuți asset manageri, a captat atenția multor investitori și a stabilit standarde de administrare pentru activele din portofoliu. Ca și nopți nedormite la companiile unde era implicat, mai ales că cerea transparență și, culmea tupeului, profit pentru acționarii săi.
Listările companiilor din sectorul energetic din anii 2013/ 2014, care s-au adăugat la cele deja existente, au dus la cristalizarea unui pol energetic de mare interes pentru investitorii de toate națiile și calibrele. Generoase în dividende, când nu erau afectate de decizii politice, societățile respective au dat greutate segmentului, fiind piatra de temelie a multor portofolii.
Deși sentimentul general era de disperare, lipsă de viziune și de direcție, Piața mergea înainte fără mari realizări notabile, cerșind și așteptând cu înfrigurare gesturi de bunăvoință de la Stat, căci și FP-ul și energeticele de acolo veniseră.
Dar adevărul e că Piața începuse să capete consistență, ca și portofoliile investitorilor, fie fonduri de pensii ori conturi individuale. Piața începea să existe. Cu adevărat.
Din cenușa Rasdaq. Piața capătă Lumină. 2015-2025
Sătui să fim trași de urechi de Europa și amenințați cu vărguța infringementului, s-a dat ucaz spre execuția numitului Rasdaq până la sfârșit de 2015. Acel Rasdaq care scăpase de arestul unei cunoscute cântărețe de muzică populară cu mulți ani înainte, pentru ceva matrapazlâcuri la ordinea zilei atunci, dată fiind morala vremurilor, numărul mare de emitenți și poftele divergente ale celor implicați.
A fost un sacrificiu ritualic care a vrut să marcheze despărțirea de rămășițele principiilor comuniste pe care s-a construit Piața de capital de la noi. La fel de păgân și nemilos ca pe altarele antichității s-a procedat și acum, mulți investitori ieșind destul de jumuliți funcție de călăul evaluator. Puțini, mai norocoși s-au ales cu ceva șunculiță dacă evaluarea a fost de bun simț. Fie primit!
În timp, Bursa încercase să devină acel club select al companiilor cu ștaif, plastron și joben unde se adunau boierii cei mari să deguste din caviarul finanțării marilor bănci de investiții, să aprecieze coniacul vechi al fuziunilor îndrăznețe ori un trabuc de calitate al preluărilor strategice, totul cu o muzică barocă în fundal și într-o atmosferă intelectuală plină de eleganță.
Fiind totuși sub același acoperiș, când ți-era lumea mai dragă, apărea și Rasdaq, vărul de la țară, râgâind zgomotos în timpul discursului vreunui invitat de marcă, ba dărâmând o masă de investitori, ba palmând vesela și vreo societate mai suculentă, ba plecând cu activele în spate și cu haina de blană a vreunei doamne, ori băgând mâna până la cot atât în supieră, cât și în gestiunea unor firme mai apetisante. Când era luat la rost, răspundea obraznic și cu tupeu că, de fapt, lui nu i se aplică Legea, că el e mai nereglementat și că, de fapt, el nici nu a vrut să fie pe aici, că fost listat cu forța din PPM.
Așa cum ajunge un măr stricat la un coș de fructe și un ciomag la un car de oale, așa și în cazul pieței de capital, un scandal la o societate, chiar dacă nu era pe piața reglementată, eroda încrederea și arunca umbre în tot sistemul, păgubind și imaginea emitenților corecți. Și unde pălește imaginea, dispar și banii.
Legea 151/2014 a fost dată ca să se taie coada cățelului dintr-odată și să despartă, mai ceva ca Moise apele în trei (Bursă, AeRO sau delistare). Important era acordul de voință, decizia acționarilor de a fi pe piața de capital și de a respecta întocmai și la timp regulamentele pieței. Ceea ce până atunci nu exista. Și dacă nu exista acest acord, când se ajungea în instanță, cauza era pierdută pentru cei păgubiți. De aceea, momentul jertfei lui Rasdaq și apariția pieței AeRO a fost un moment definitoriu pentru piața de capital. Odihnească-se în pace Rasdaq!
Nu bag măna în foc că apariția AeRO a fost cauza sau că atunci s-au aliniat astrele și a fost momentul potrivit, dar în 2015 apar primele companii antreprenoriale românești din domeniul IT-ului. Cu capitalizări în jur de două milioane de euro, au fost primii pași pentru finanțarea unui sector de mare perspectivă. Anul 2016 a adus un IPO consistent din domeniul sănătății pe piața principală și ceva mic din e-learning pe AeRO. În următorii doi ani, 3 IPO-uri notabile pe Bursă – DIGI, Sphera și Purcari – și alți doi pui pe AeRO din asigurări și industrie mișcă lucrurile și încep să se adune exemplele de succes care pot fi prezentate companiilor dornice de finanțare și investitorilor amatori de noi emitenți în care să-și plaseze banii. După un 2019 mai arid, 2020 vine cu 3 companii pe AeRO din agricultură, inputuri agricole și marketing.
Și acum se mai discută originea pangolină sau de laborator, ce și cum despre virusul și pandemia de COVID. În România anul 2021 a venit cu o pandemie de societăți dornice să se listeze pe AeRO, pe valul așteptărilor nerealiste și interesului exacerbat al investitorilor apăruți peste noapte, cei care munceau de acasă, vajnic educați și organizați pe rețelele sociale. Creșterile de sute de procente de la IPO/ plasament privat la listare nu aveau cum să fie sustenabile, au creat repede așteptări dincolo de normalitate pentru antreprenori și au amorsat viitoarele drame pentru investitorii intrați pe maxime. Singura consolare este că același lucru s-a întâmplat și pe marile Piețe. Încă și mai și. Ca fapt pozitiv pentru 2021, două IPO-uri consistente pe piața principală au adus în peisaj transportul naval și liderul din distribuție și logistică.
2022 a fost anul începerii războiului din Ucraina și doar 7 companii au mai venit pe AeRO. Nu putem blama războiul pentru reculul listărilor, pentru că în valul din 2021 a fost și ceva plevușcă osoasă care a rămas în gâtul investitorilor și acum s-a simțit refluxul. Dar și din asta am avut de învățat. Cu toții.
2023 a fost anul examenului de maturitate al Bursei de Valori București. A fost momentul în care am putut spune cu spatele drept, pieptul înainte, fruntea sus că Da, Avem Bursă! Discuțiile începuseră cu ceva timp înainte și intenția Fondului Proprietatea de a scoate pachetul deținut pe Bursă la Hidroelectrica a fost percepută ca un vis prea frumos ca să fie adevărat, cu atât mai mult cu cât totul stătea în pixul statului și bunăvoința guvernanților. Și totuși s-a întâmplat. Doamne!, dacă ar fi existat aceeași voință politică de moment pe tot parcursul pieței, unde am fi fost azi?!!! Ca piață?! Ca economie?! Ca Țară!!!
Odată aprobată listarea, au început bocetele mioritice și defetismul acela care ne-a făcut în istorie câteodată să ne dăm învinși înainte de a trage un foc. Că nu avem de unde, că suma e colosală, că de unde scoatem noi 1,5 miliarde euro la preț minim, că ar fi bună o listare duală cu Londra sau altă piață, că fluieraș de fag, mult cântă cu drag, că fluieraș de soc, n-o să iasă și-o să facem poc…
Contrar baladei naționale, unde știm cum a stat treaba cu ciobanul moldovean și cu cel vrâncean si ungurean, Baciul Hidroelectrician și-a chemat aproape câinii de brokeri și i-a pus să îndrepte spre strungă mioarele investitoare. Iar el numai ce s-a sumețit odată și pac, pac, a scos din chimir peste 2 miliarde de galbeni, pocnindu-i cu baltagul la mir pe filfizonii care strâmbau din nas la ideea că piața de capital din România ar fi în stare să facă și altceva decât să debaraseze niște firimituri de la mesele celor mari. Succesul Hidroelectrica, care a primit confirmarea europeană ca fiind cel mai mare IPO de pe continent și al patrulea în lume la nivel de 2023, ne-a pus pe harta investițiilor și ne-a deschis ușa să ne jucăm și noi cu băieții cei mari, ăia la care ne zgâiam prin gard de ani de zile.
Avem o piață cu peste 80 de emitenți pe segmentul principal și peste 200 pe AeRO (mai mult sau mai puțin relevanți), cu o capitalizare de 77 de miliarde de euro și o lichiditate zilnică de 15-20 milioane euro. Tocmai am fost avansați ca Advanced Frontier Market în indicii MSCI. Este o mare realizare pentru piața de capital, în condițiile în care, ca țară, stăm cu sabia Junk-ului deasupra capului, așteptând, pe de o parte, deciziile politice care să rezolve deficitul bugetar și, pe de altă parte, limpezirea contextului internațional și geopolitic în continuă schimbare.
Ce departe am fi putut fi dacă s-ar fi luat decizii politice mai hotărâte pentru privatizarea și finanțarea companiilor de stat prin Bursă, dacă în piața de capital s-ar fi acționat mai bine și mai pro-business și nu am fi avut frământări sterile și lupte de orgolii, dacă mediul economic ar fi fost mai transparent și mai deschis finanțării și dezvoltării prin Bursă, iar investitorii mai încrezători și mai răbdători. Aceasta este piața de capital pe care o avem, cu plusuri și cu minusuri, este ce s-a putut obține în condițiile economice, istorice și sociale date. Se spune despre Bursă că este o oglindă a economiei. Ne comparăm până la a da în icter de ciudă cu Bursele din Polonia sau Turcia, dar trebuie să vedem și mărimea economiilor lor, ca și profilul, hotărârea și deschiderea celor implicați în toate aspectele ce au ținut de piețele lor. Nu poate Bursa unei țări să fie decât pe acolo pe unde este economia și societatea sa.
Asta este Țara pe care a avem. Și asta este Bursa pe care o avem.
* Mihai Mîndru – fost director Ascon Broker.
***
***
| Știri BVB