“Industria europeană nu concurează doar la carbon. Concurează la costul energiei, costul capitalului, la tehnologie, la productivitate, la accesul la materii prime și la viteză de investiție. Pentru sectoarele acoperite de CBAM, alocările gratuite din ETS sunt eliminate progresiv, iar CBAM este introdus tocmai pentru a reduce riscul ca producătorul european, care suportă costul carbonului, să concureze pe piața europeană cu un produs importat care nu suportă un cost echivalent. Teoretic, avem astfel condiții de concurență egale. Dar sunt ele suficiente?”, a declarat Mihaela Croitoru, CEO Sustainability Lens, la Forumul Gazelor Naturale, organizat de Financial Intelligence.
Pentru că CBAM poate încerca să corecteze diferența de cost al carbonului la frontieră, dar nu rezolvă însă automat diferența de cost al energiei, costul finanțării unei tehnologii noi, infrastructura insuficientă sau faptul că o tehnologie low-carbon poate să nu fie încă disponibilă la scară și la un cost competitiv.
“Din aceste considerente, discuția despre gaz trebuie să devină mai sofisticată decât „gazul este combustibil fosil, deci trebuie eliminat” sau, la extrema opusă, „România are gaz, deci trebuie să îl folosim cât mai mult”. Trebuie să înțelegem unde poate gazul să susțină competitivitatea industriei în perioada de tranziție și unde riscă să creeze o dependență care va deveni din ce în ce mai costisitoare pe măsură ce costul carbonului crește și tehnologiile alternative devin competitive. Nu cred că răspunsul poate fi același pentru toate industriile și pentru toate procesele”, a menționat Mihaela Croitoru.
Mihaela Croitoru a precizat că pentru un proces industrial în care alternativa tehnologică există deja și este competitivă, decizia poate fi relativ simplă. Însă, pentru un proces în care electrificarea, hidrogenul sau o altă tehnologie low-carbon presupun astăzi un CAPEX foarte mare sau un cost de producție care scoate compania din piață, problema este complet diferită. Aici decarbonizarea devine o problemă de competitivitate și de timing investițional. Pentru aceste companii, intrebarile relevante sunt: Ce tehnologie aleg? Când investesc? Ce durată de viață mai dau activului pe gaz? Ce cost al carbonului presupun în modelul meu de business? Ce se întâmplă dacă tehnologia alternativă devine competitivă cu cinci ani mai repede decât am estimat? Dar dacă devine competitivă cu cinci ani mai târziu? Și, poate cea mai importanta intrebare: ce mă costă să investesc acum și ce mă poate costa daca aleg să aștept?. Mihaela a menționat că răspunsurile la toate aceste întrebări pot fi obținute dacă compania își realizează un plan de tranziție climatică.
Planul de tranziție climatică este o analiză tehnico-financiară solidă, a precizat aceasta, care explică cum va fi atins angajamentul de decarbonizare — ce măsuri de reducere a emisiilor sunt necesare, cum și când vor fi implementate, cât costă, de unde vor veni fondurile, cine răspunde de implementare și ce face compania dacă anumite tehnologii de decarbonizare nu devin disponibile sau competitive la timp. În prezent, în România sunt puține companii care au întocmit un astfel de plan.
“Recent, am făcut o analiză a rapoartelor anuale publicate de companiile listate la BVB. Cea mai interesantă concluzie nu este că puține companii au un Plan de Tranziție Climatică. Acest lucru era, într-o anumită măsură, de așteptat. Vorbim despre un instrument relativ nou, iar legislația europeană nu obligă toate companiile să aibă un astfel de plan. Ce m-a surprins a fost altceva. Multe dintre companiile care nu au un Plan de Tranziție Climatică afirmă în rapoartele lor că vor analiza oportunitatea elaborării unuia în anii următori. Acest lucru arată că, pentru multe companii subiectul decarbonizării nu a devenit încă o prioritate strategică, iar planul de tranziție climatică este încă privit ca un document pe care compania ar putea decide să îl elaboreze și nu ca un instrument de care managementul are nevoie pentru a lua decizii de investiții într-o economie în tranziție”, a declarat Mihaela Croitoru.
Un plan real de tranziție climatica ar trebui să fie, înainte de toate, un instrument de management. Ar trebui să pună la aceeași masă CEO-ul, CFO-ul, strategia, producția, energia, achizițiile și sustenabilitatea și să lege cel puțin patru lucruri: carbonul, energia, tehnologia și capitalul.
În cadrul intervenției sale, Mihaela Croitoru a prezentat doua exemple. O companie care analizează o investiție într-un utilaj nou care va crește capacitatea de producție, va îmbunătăți productivitatea și va aduce venituri suplimentare. Dar dacă noul echipament va crește consumul de gaz și emisiile directe? Atunci investiția va capăta și o altă dimensiune.
Următoarele întrebări ar trebui să completeze analiza financiară, a menționat Mihaela Croitru: Care este expunerea suplimentară la costul carbonului pe durata de viață a activului? Ce se întâmplă cu intensitatea de carbon a produsului? Există clienți care imi cer un anumit nivel al emisiilor pe tona de produs? Poate investiția care arată excelent astăzi în modelul financiar să afecteze, peste câțiva ani, un contract comercial mult mai important?
Al doilea exemplu prezentat, se referă la o companie pentru care tehnologia alternativa nu este încă fezabilă economic, dar analiza amprentei de carbon arată că s-ar putea face investiții mult mai mici în eficiență energetică, recuperarea căldurii, optimizarea proceselor sau alte soluții care reduc simultan consumul de gaz, emisiile și costurile. Atunci decarbonizarea nu mai este doar cost, este eficiență.
“Și aici cred că ar trebui să schimbăm puțin modul în care evaluăm investițiile”, precizează Mihaela Croitoru. “Eu aș privi fiecare decizie prin trei lentile foarte apropiate de logica financiară: valoarea pe care risc să pierd dacă nu fac nimic? valoare pe care o protejez prin investiția pe care o fac? Si valoare nouă pe care o pot crea? De aceea cred că planul de tranziție climatică este un instrument valoros care contribuie la competitivitatea companiilor. Dar nici ETS, nici CBAM și nici Bruxelles-ul nu pot spune unei companii românești ce investiție trebuie să facă și când. Asta este responsabilitatea managementului”.
Concluzia intervenției susținută de Mihaela Croitoru, este că România nu trebuie să aleagă între gaze și decarbonizare. România trebuie să folosească avantajele pe care le are azi — inclusiv gazul — pentru a construi competitivitatea industrială de mâine. Pentru că gazul poate fi un avantaj în tranziție. Dar numai dacă tranziția are o direcție. Iar un plan de tranziție climatică bun ar trebui să ne ajute exact cu asta: să știm unde merită să investim astăzi, unde merită să așteptăm și, mai ales, care este costul fiecărei decizii.
| Știri BVB