RĂZBOIUL CARE ESTE ȘI RĂZBOIUL CARE VA VENI (Dona Tudor)

• În țările din Golf, unde deșertul a devenit metropolă și marea, frontieră militară

La Riyadh, războiul se citește pe panoul de plecări al aeroportului. La Doha, în calculele apei potabile. În Strâmtoarea Ormuz, în prețul unei polițe de asigurare. Nu toate fronturile au tranșee. Unele au piste de aterizare, terminale petroliere, conducte și instalații de desalinizare.

Războiul început la 28 februarie 2026, odată cu operațiunile militare ale Statelor Unite și Israelului împotriva Iranului, a modificat mai mult decât echilibrul militar al Orientului Mijlociu. A expus nervurile unei civilizații a prosperității, ridicate în câteva decenii la marginea deșertului. Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Qatarul, Kuweitul, Bahrainul și Omanul au transformat petrolul și gazul în aeroporturi, universități, porturi și metropole. Au cumpărat tehnologie, au atras capital și au construit o imagine de stabilitate într-o regiune obișnuită cu neliniștea.

Acum descoperă prețul ascuns al acestei miraculoase modernizări: cu cât un oraș este mai conectat la lume, cu atât poate fi mai ușor izolat de ea. Și cu cât viața lui depinde mai mult de infrastructuri impecabile, cu atât o singură verigă ruptă poate tulbura întregul mecanism. Războiul nu s-a stins. Și-a schimbat ritmul, instrumentele și punctele de presiune.

• Cerul închis cu rachete

În capitala saudită, războiul a intrat în orarul zborurilor. O investigație Reuters din 26 octombrie, bazată pe datele Cirium — companie internațională care urmărește și analizează traficul aerian —, arăta că între 8 și 25 octombrie au fost anulate 4.071 dintre cele 4.736 de zboruri programate pe Aeroportul Internațional King Khalid din Riyadh. Aproape 86%. Un aeroport construit pentru a lega lumea de un regat în plină transformare devenise, pentru mii de pasageri, simbolul izolării.

În aceeași perioadă, Arabia Saudită a înregistrat peste 7.800 de plecări anulate, aproximativ 45% din total. La Dammam, anulările au ajuns la 42%, la Abha la 46,7%, iar aeroportul din Najran, lângă frontiera cu Yemenul, nu a mai avut niciun zbor dintre cele programate. Reuters relata că atacul din 10 octombrie asupra aeroportului din Riyadh a provocat 13 morți. Reluarea parțială a traficului, la 25 octombrie, nu a însemnat întoarcerea la normalitate.

Mișcarea Houthi, sau Ansar Allah, care controlează o mare parte a nordului Yemenului și este sprijinită de Iran, a intensificat loviturile și amenințările cu rachete și drone. Companiile aeriene și-au suspendat cursele, Delta Air Lines și-a amânat noua rută spre Riyadh, iar reuniuni de afaceri au fost perturbate. Un stat care își propune, prin programul Vision 2030, să devină destinație turistică, nod logistic și magnet pentru investiții a văzut cât de repede se poate transforma promisiunea accesibilității într-o întrebare de securitate.

Nu trebuie să distrugi un aeroport pentru a-l învinge. Poate fi suficient să-i faci pe pasageri și pe asigurători să se teamă de următorul zbor. În războiul asimetric, costul unei drone poate fi infim în comparație cu nota de plată trimisă economiei atacate.

• Trei semnături sub umbra războiului

La Mecca, pe 7 august 2026, s-au întâlnit trei geografii ale puterii: banii și petrolul Arabiei Saudite, armata și industria de apărare ale Turciei, capacitatea nucleară a Pakistanului. Prințul moștenitor Mohammed bin Salman, președintele Recep Tayyip Erdoğan și premierul Shehbaz Sharif au semnat Acordul comun de apărare de la Mecca. Comunicatul Ministerului pakistanez de Externe este limpede: un atac armat asupra unuia dintre cele trei state va fi considerat un atac împotriva tuturor.

La 4 noiembrie, Parlamentul turc a aprobat primul articol al proiectului de lege pentru ratificare; procedura nu era încă încheiată. Reuters a explicat că, și după ratificare, o eventuală trimitere de trupe turce în Arabia Saudită ar necesita o decizie parlamentară distinctă. Ministrul apărării, Yaşar Güler, a exclus perspectiva unor operațiuni ofensive turce împotriva Houthi. Între un angajament de apărare și intrarea efectivă într-un război există încă un prag politic.

Turcia poate furniza tehnică militară, apărare antiaeriană, instruire și război electronic. Pakistanul aduce experiență militară și statutul de putere nucleară — ceea ce nu înseamnă că a oferit automat o umbrelă nucleară aliaților. Arabia Saudită aduce resurse și poziția strategică. Împreună, cele trei state încearcă să facă descurajarea mai credibilă decât promisiunile singulare.

Dar Riyadhul nu își părăsește aliatul american. Își diversifică riscurile. Iar imaginea devine și mai complicată când observăm că, în paralel, Arabia Saudită discută cu Iranul. La 3 noiembrie, Reuters relata declarațiile ministrului iranian de externe, Abbas Araghchi, despre contacte pentru noi aranjamente regionale de securitate. În Golf, adversarii negociază în timp ce își întăresc apărarea; aliații caută alți aliați fără să-i abandoneze pe cei vechi.

Nu se naște o singură alianță. Se țese o plasă de siguranță, în speranța că o ruptură nu va prăbuși totul.

• Când frica începe să se tranzacționeze

Pe bursele Golfului, octombrie a avut culoarea pierderii. Raportul publicat la 1 noiembrie de Ubhar Capital consemnează scăderi pe toate cele șapte piețe urmărite: Abu Dhabi, 6%; Arabia Saudită, 5%; Bahrain, 4,1%; Kuweit, 3,7%; Dubai, 3,2%; Oman, 2,9%; Qatar, 1%. Nu fiecare punct pierdut este opera unei rachete: profiturile companiilor, dobânzile și prețurile energiei își au propria logică. Dar războiul adaugă tuturor calculelor o variabilă otrăvită: nesiguranța.

La 5 noiembrie, Reuters consemna o revenire: plus 1,8% la Qatar și câte 0,6% în Arabia Saudită și Abu Dhabi, pe fondul speranțelor că tensiunile s-ar putea domoli. În aceeași zi, din largul Qatarului venea vestea unui nou petrolier lovit. Bursa cumpăra speranța; marea îi trimitea factura.

Factura poate fi uriașă. În iulie, S&P Global Energy relata, citându-l pe Marcus Baker de la brokerul Marsh, că primele suplimentare pentru riscuri de război în Ormuz urcaseră la 7,5–10% din valoarea corpului navei. Pentru un petrolier evaluat la 100 de milioane de dolari, aceasta ar însemna, într-un exemplu pur ilustrativ, 7,5–10 milioane de dolari numai pentru acel risc. Nu este o cotație universală și nici un tarif confirmat pentru noiembrie; este măsura unei piețe ajunse, în iulie, la tensiune extremă.

Mai adăugăm ocolurile, întârzierile, combustibilul, echipajele și încărcăturile blocate. Prețul unui baril poate crește înainte ca petrolul să fi plecat din port. Iar unda se propagă până la pompa de carburant din România, chiar dacă marfa nu vine direct din Golf. O strâmtoare aflată la mii de kilometri poate deveni, peste noapte, o cheltuială domestică.

Două strâmtori. O lume ținută de gât.

Ormuz și Bab el-Mandeb: două îngustări ale hărții prin care trec interese mult mai mari decât lățimea apelor. Prima deschide Golful Persic către Oceanul Indian. A doua leagă Marea Roșie de Golful Aden, pe drumul către Suez și Mediterana. Dacă una se închide și cealaltă devine nesigură, nu mai este amenințată numai o rută, ci logica întregului comerț energetic mondial.

Administrația americană pentru Informații în Energie, EIA, estima în datele publicate la 12 august că fluxurile de țiței și produse petroliere prin Ormuz coborâseră de la 21,6 milioane de barili pe zi, în ultimul trimestru din 2025, la 4,9 milioane în trimestrul al doilea din 2026. În același timp, prin Bab el-Mandeb treceau 8,1 milioane de barili pe zi, față de 5,4 milioane la sfârșitul lui 2025. Cifrele nu descriu un transfer mecanic de la o strâmtoare la alta, ci o reorganizare dramatică a circulației. EIA avertizează că estimările pot fi revizuite, deoarece semnalele electronice de identificare ale navelor, AIS, pot fi întrerupte ori manipulate.

Arabia Saudită are conducta Est–Vest, din regiunea Abqaiq spre Yanbu, la Marea Roșie. Emiratele dispun de ruta către Fujairah, pe Golful Oman. Agenția Internațională pentru Energie, IEA, estima înaintea războiului că aceste soluții puteau oferi, împreună, între 3,5 și 5,5 milioane de barili pe zi capacitate disponibilă pentru ocolirea Ormuzului. Conducta saudită fusese extinsă la o capacitate declarată de 7 milioane de barili zilnic, dar exploatarea susținută la acest nivel nu fusese pe deplin testată.

Și aici geografia are ultimul cuvânt. Petrolul ajuns la Yanbu poate să treacă prin Bab el-Mandeb pentru a naviga spre Oceanul Indian. În mijlocul acestei treceri se află insula Perim, numită și Mayun, care desparte strâmtoarea în două canale. O palmă de pământ pe hartă, o poziție uriașă în strategia rutelor maritime. La 5 noiembrie, Reuters relata avertizări privind securitatea zonei Yanbu, în contextul atacurilor Houthi; avertizările nu demonstrau distrugerea unor instalații, dar arătau cât de fragilă poate deveni alternativa.

Când încerci să scapi de un punct de strangulare, riști să intri în altul. Petrolul poate ocoli o frontieră militară; nu poate ocoli geografia.

* Gazul își caută libertatea peste Atlantic

Qatarul oferă poate cea mai surprinzătoare lecție a acestei crize. Unul dintre marii exportatori ai lumii cumpără, pentru viitor, gaz lichefiat din Statele Unite. Nu pentru că i-ar lipsi rezervele, ci pentru că rezervele sale au o adresă geografică vulnerabilă: ieșirea prin Ormuz.

La 22 octombrie, compania americană Cheniere Energy a anunțat acorduri cu QatarEnergy pentru 4 milioane de tone de gaz natural lichefiat, GNL, anual, provenite din terminalele Sabine Pass, în Louisiana, și Corpus Christi, în Texas. Livrările urmează să înceapă în primii ani ai deceniului 2030 și să continue până în 2054; o parte depinde de aprobarea finală a unei investiții. O săptămână mai târziu, Woodside Energy anunța un contract pe 20 de ani pentru până la 3 milioane de tone anual din proiectul Louisiana LNG, aflat în construcție.

Până la 7 milioane de tone pe an, contractate pentru un viitor care încă trebuie construit. Nu sunt volume disponibile mâine și nici semnul abandonării exporturilor qatareze. Sunt, însă, opțiuni comerciale încărcate în porturi americane, pe rute care nu cer permisiunea geografiei Golfului Persic.

Aici se schimbă sensul securității energetice. Nu este suficient să ai gaz. Trebuie să poți livra gazul atunci când marea din fața propriului port devine frontieră militară. Doha nu cumpără numai molecule. Cumpără libertate de mișcare.

Diplomații negociază. Rachetele așteaptă. Unele mai scapă.

În Golf, aceeași zi poate aduce o ofertă de pace și un avertisment de atac. Într-un interviu acordat Al Jazeera la 31 octombrie, ministrul iranian de externe Abbas Araghchi vorbea despre un plan care ar putea permite redeschiderea Ormuzului în două zile, dacă Washingtonul acceptă condițiile Teheranului. La 2 noiembrie, purtătorul de cuvânt al diplomației iraniene, Esmaeil Baghaei, a reluat posibilitatea acestui calendar. Două zile pentru redeschidere nu înseamnă două zile până la pace.

Teheranul cere ridicarea unor sancțiuni, deblocarea fondurilor, încetarea blocadei americane asupra porturilor iraniene și garanții privind securitatea regională. În discuție apar și trasee de navigație negociate cu Omanul, prezența militară americană și dosarul nuclear. Qatarul și Pakistanul mediază, Omanul încearcă să protejeze navigația, iar Statele Unite și Iranul schimbă mesaje fără să fi depășit dezacordurile esențiale. Associated Press relata la 5 noiembrie și contacte între miniștrii de externe ai Omanului și Iranului pentru restabilirea circulației maritime sigure.

Qatarul trăiește contradicția la intensitate maximă. Găzduiește un parteneriat strategic cu Washingtonul și păstrează canalul de dialog cu Teheranul. Mai mult, împarte cu Iranul uriașul zăcământ de gaz numit North Field la Doha și South Pars la Teheran. Pentru Qatar, diplomația nu este o politețe. Este o condiție a supraviețuirii economice.

Dar pe mare nu negociază numai diplomații. În seara de 4 noiembrie, un petrolier a fost lovit de două proiectile neidentificate la aproximativ 50 de mile marine nord de Madinat ash Shamal, în Qatar. Reuters relata a doua zi avertizarea emisă de UKMTO, centrul britanic care monitorizează securitatea navigației comerciale. Autorul atacului, amploarea avariilor și situația echipajului nu erau confirmate în momentul raportării. Tocmai această incertitudine alimentează teama.

În Golf, diplomații negociază deschiderea strâmtorilor, bursele tranzacționează speranța păcii, iar rachetele continuă să deseneze pe cer frontierele războiului. Nu este liniște. Este o pauză nesigură între lovituri, negocieri și amenințarea unei noi escaladări.

Un acord poate anunța redeschiderea unei strâmtori. Nu poate obliga un armator să trimită nava, un asigurător să accepte riscul sau un investitor să uite atacul de ieri. Încetarea focului și întoarcerea încrederii nu se produc în aceeași clipă.

* Orașe care pot muri de sete

Există o țintă strategică mai tăcută decât petrolul, mai puțin spectaculoasă decât un aeroport închis și incomparabil mai aproape de viața fiecărui om: apa.

În Doha, Dubai, Manama și Kuwait City, robinetul este capătul vizibil al unei industrii uriașe. Apa mării trebuie captată, desalinizată, tratată, pompată. Totul cere electricitate, instalații funcționale și rețele sigure. Deșertul a devenit metropolă nu numai datorită petrolului, ci și datorită acestei victorii zilnice asupra setei.

Într-un studiu publicat la 19 martie, anul acesta, de Center for Strategic and International Studies din Washington, cercetătorul David Michel arăta că aproximativ 99% din apa potabilă a Qatarului provine din desalinizare. Proporția depășește 90% în Bahrain și este de circa 90% în Kuweit, 86% în Oman, 70% în Arabia Saudită și 42% în Emiratele Arabe Unite. Pentru consumul total de apă, nu doar cel potabil, procentele sunt diferite. Cele șase state ale Consiliului de Cooperare al Golfului au aproximativ 3.401 instalații de desalinizare, cu o capacitate cumulată de 22,67 milioane de metri cubi pe zi: cam o treime din capacitatea mondială.

Performanța este extraordinară. Vulnerabilitatea, pe măsură. CSIS consemna avarii indirecte, fără oprirea funcționării, la instalații de apă și energie din Emirate și Kuweit, la începutul conflictului, precum și acuzații ulterioare privind atacuri asupra unor instalații din Bahrain și Iran, neconfirmate integral din surse independente. Nu este nevoie întotdeauna să lovești o uzină de desalinizare. Poți întrerupe curentul, afecta o stație de pompare, polua captarea apei de mare sau compromite controlul informatic.

Regiunea a cunoscut deja un asemenea coșmar. În 1991, distrugerile și deversările de petrol provocate în timpul războiului din Kuweit au pus în pericol alimentarea cu apă; după eliberare, populația a suportat restricții, iar autoritățile au recurs la transporturi suplimentare. În războiul de astăzi, dependența de instalații complexe este și mai mare. Dreptul internațional umanitar protejează infrastructurile indispensabile supraviețuirii civililor, inclusiv instalațiile de apă. Dar existența unei reguli nu este, de una singură, un scut antirachetă.

Într-o metropolă a Golfului, un turn de sticlă poate rămâne în picioare și, totuși, viața din interior să se oprească. Fără apă, spitalele, școlile și locuințele devin vulnerabile înainte ca vreo armată să se apropie de oraș.

Cândva, generalii desfășurau harta pentru a găsi o frontieră de străpuns. Astăzi, pe aceeași hartă apar terminalele de gaz, centralele electrice, pistele, cablurile submarine, conductele și uzinele de apă. Teritoriul nu a dispărut din război. Dar alături de teritoriu a devenit țintă însăși funcționarea societății.

De aceea, războiul care este și cel care va veni s-ar putea să nu aibă două începuturi. Ceea ce urmează poate fi următoarea vârstă a celui început deja: mai puține linii de front ușor de desenat, mai multe vieți suspendate de o linie de alimentare.

În Golf, deșertul a fost transformat în metropolă, iar marea în arteră a comerțului mondial. Dar orașele construite deasupra nisipului au nevoie, în fiecare zi, de cer deschis, de nave care circulă, de energie și de apă.

Pentru a le cuceri, un război are nevoie de armate. Pentru a le îngenunchea, e suficient să le închidă cerul și apa.

Autor: Dona Tudor – conferențiar universitar, doctor în științe militare, a fost reporter de teren, corespondent special și realizator de emisiuni de actualități la Televiziunea Română, poet, eseist, publicist, membru UZPR și UCIN. Membru CRIFST din cadrul Academiei Române, Divizia Istoria Ştiinţei.