Statele Unite în Orientul Mijlociu după 2003/De la ambiția remodelării regionale la un primat contestat (Corneliu PIVARIU)

• Puterea militară poate deschide drumul, dar nu poate decide singură ordinea care urmează.

• Autor:  Corneliu Pivariu – General-maior (cu două stele) în retragere, expert in geopolitică și relații internaționale, cu o experiență de peste 30 de ani în domeniile militar, diplomatic și economic.

…………..

La mai bine de două decenii de la invadarea Irakului, politica Statelor Unite în Orientul Mijlociu oferă imaginea unui paradox strategic. Washingtonul dispune în continuare de cea mai densă rețea regională de baze, parteneriate, capabilități de proiecție a forței, instrumente financiare și avantaje tehnologice. Niciun alt actor extern nu poate reuni, la aceeași scară, puterea militară, accesul diplomatic, rolul dolarului și capacitatea de a organiza coaliții. Totuși, superioritatea de mijloace nu a produs o ordine regională stabilă și acceptată. Din Irak până la războiul cu Iranul din 2026, principala problemă a fost discontinuitatea dintre obiectivul politic declarat, instrumentul militar ales și ordinea prevăzută pentru ziua de după.

Studiul urmărește această evoluție în cinci etape: transformarea coercitivă asociată administrației George W. Bush; recalibrarea prudentă, dar contradictorie, a administrației Barack Obama; „presiunea maximă” și normalizarea arabo-israeliană din primul mandat Donald Trump; tentativa administrației Joseph Biden de a combina integrarea regională cu reducerea poverii militare; respectiv revenirea la folosirea directă și masivă a forței în al doilea mandat Trump. Analiza începe cu o succintă genealogie a ordinii externe în Orientul Mijlociu — de la suveranitatea otomană și mandatele europene la competiția americano-sovietică — pentru a arăta că actualele reacții de autonomie regională au rădăcini istorice profunde.

Dosarul palestinian și relațiile cu Egiptul, Iordania și Libanul completează evaluarea prin problemele reprezentării politice, ale funcționării statului și ale stabilității partenerilor regionali.

Teza centrală este că Statele Unite nu au „părăsit” Orientul Mijlociu, dar au trecut de la un primat aproape hegemonic la un primat contestat, selectiv și negociat permanent cu partenerii. Războiul cu Iranul, perturbarea Strâmtorii Hormuz, rivalitatea israeliano-turcă în Siria și Acordul de Apărare Comună de la Mecca indică nu dispariția puterii americane, ci diminuarea capacității ei de a defini singură regulile sistemului. Viitorul probabil nu este nici retragerea completă a SUA, nici restaurarea ordinii unipolare, ci o arhitectură policentrică în care Washingtonul rămâne actorul militar extern decisiv, fără a mai fi unicul centru de inițiativă politică.

* Introducere. O regiune modelată de succesiunea puterilor externe

Orientul Mijlociu modern nu poate fi înțeles exclusiv prin conflictele izbucnite după 2003. Instituțiile sale, frontierele, alianțele și sensibilitatea deosebită față de intervenția străină s-au format într-o succesiune de ordini imperiale și postimperiale. Timp de secole, Imperiul Otoman a exercitat suveranitate asupra celei mai mari părți a Levantului, Mesopotamiei, Anatoliei, Egiptului și Peninsulei Arabice. Controlul nu a fost nici uniform, nici întotdeauna direct: provincii, emirate, comunități confesionale și elite locale au păstrat grade diferite de autonomie, iar Persia a rămas în afara sistemului otoman. Totuși, Istanbulul oferea cadrul politic de ansamblu în care circulau oamenii, mărfurile și autoritatea religioasă.

Eroziunea puterii otomane în secolul al XIX-lea a deschis spațiul competiției europene. Marea Britanie și-a consolidat pozițiile în Egipt, la Aden și de-a lungul rutelor către India, iar Franța și-a extins influența în Africa de Nord și în Levant. În timpul Primului Război Mondial, acordul secret Sykes–Picot din 1916 a schițat zone britanice și franceze de control sau influență în provinciile arabe ale Imperiului Otoman.[1] El nu a „desenat” singur toate frontierele actuale, așa cum afirmă formula publicistică devenită curentă, dar a exprimat logica împărțirii externe care avea să fie instituționalizată ulterior prin conferințele de pace și sistemul mandatelor. Franța a primit mandatele pentru Siria și Liban, iar Marea Britanie pentru Irak, Palestina și Transiordania; în paralel, Londra și-a menținut influența asupra Egiptului și a monarhiilor din Golf.[2]

După al Doilea Război Mondial, decolonizarea, naționalismul arab, crearea Israelului și competiția dintre cele două superputeri au înlocuit treptat întâietatea europeană. Criza Suezului din 1956 a fost momentul simbolic al acestei treceri. Atacul britanico-franco-israelian împotriva Egiptului a eșuat politic în condițiile opoziției simultane a Statelor Unite și Uniunii Sovietice. Prestigiul Londrei și Parisului a fost grav afectat, iar Washingtonul a încercat să ocupe spațiul strategic prin Doctrina Eisenhower din 1957.[3] Moscova, care începuse deja să furnizeze armament Egiptului prin acordul cehoslovac din 1955, și-a extins sprijinul militar, economic și politic pentru Cairo, Damasc, Bagdad și alte capitale arabe. Implicarea sovietică nu a fost doar un episod scurt, deși a avut limite și reculuri — între acestea, îndepărtarea consilierilor sovietici din Egipt în 1972 —, ci o componentă importantă a balanței regionale până la sfârșitul Războiului Rece.[4]

Statele Unite au câștigat treptat poziția dominantă. Parteneriatul cu Israelul, relația de securitate cu Arabia Saudită și statele Golfului, diplomația de după războiul din 1973 și acordurile de la Camp David au legat principalele dosare regionale de Washington. Revoluția iraniană din 1979, criza ostaticilor și intervenția sovietică în Afganistan au determinat formularea Doctrinei Carter: orice încercare a unei puteri externe de a domina Golful Persic urma să fie considerată un atac asupra intereselor vitale americane.[5] Războiul din Golf din 1991 a confirmat apogeul acestei arhitecturi. Statele Unite au mobilizat o coaliție internațională largă, au eliberat Kuweitul și au demonstrat o superioritate convențională pe care niciun actor regional nu o putea contesta.[6]

În anii 1990, ordinea părea aproape unipolară: procesul de pace arabo-israelian era mediat de SUA, Irakul și Iranul erau supuse unei politici de „dublă îngrădire”, iar securitatea fluxurilor energetice depindea în ultimă instanță de forțele americane. Atacurile din 11 septembrie 2001 au schimbat însă sensul întâietății. De la menținerea echilibrului, Washingtonul a trecut la ambiția de a transforma mediul politic care, în interpretarea administrației George W. Bush, generase terorism, proliferare și regimuri ostile. Strategia de securitate națională din 2002 a legitimat acțiunea preventivă împotriva amenințărilor înainte ca acestea să se materializeze pe deplin.[7] Invadarea Irakului în martie 2003 a devenit astfel nu doar o operație militară, ci începutul unui experiment de remodelare regională.

Studiul evaluează capacitatea SUA de a transforma avantajul militar în rezultate politice durabile prin cinci criterii: claritatea obiectivelor, proporția dintre scopuri și mijloace, legitimitatea ordinii post-conflict, încrederea partenerilor și adaptarea la autonomia regională. Continuitățile dintre administrații sunt, astfel, cel puțin la fel de importante ca diferențele ideologice.

1. Interese americane constante și doctrine schimbătoare

După 2003, retorica s-a schimbat, dar interesele americane au rămas relativ stabile: împiedicarea dominației regionale a unei puteri ostile; protejarea navigației prin Hormuz, Bab el-Mandeb și estul Mediteranei; securitatea Israelului, cu o puternică dimensiune politică internă; neproliferarea nucleară; combaterea organizațiilor teroriste care amenință SUA sau aliații; apărarea bazelor, cetățenilor și partenerilor americani.

După Războiul Rece s-au adăugat democrația, drepturile omului și ordinea bazată pe reguli. Aplicarea lor selectivă a creat însă o contradicție: Washingtonul sprijinea reformele compatibile cu stabilitatea, cooperând totodată cu monarhii și regimuri autoritare când securitatea, energia sau competiția cu Iranul primeau întâietate. Decalajul dintre discurs și practică a alimentat propaganda adversarilor și scepticismul societăților arabe.

Încrederea în superioritatea tehnologică este o altă continuitate. Aviația, informațiile, supravegherea, loviturile la distanță, apărarea antirachetă și logistica permit reacții rapide. Ușurința inițierii campaniilor aeriene creează însă tentația înlocuirii strategiei prin tactică: distrugerea instalațiilor, eliminarea comandanților și interceptarea rachetelor nu modifică automat comportamentul adversarului, legitimitatea ordinii post-conflict sau costurile angajamentului prelungit.

Din perioada Obama, reducerea poverii regionale a însoțit orientarea spre Asia și competiția cu China, fără o retragere strategică generală. Crizele au impus reveniri militare succesive, culminând cu războiul direct cu Iranul în al doilea mandat Trump. Alternanța dintre dezangajarea declarată și revenirea operațională a devenit o trăsătură persistentă a politicii americane.

2. Administrația George W. Bush: transformarea coercitivă și capcana ocupației

2.1. De la combaterea terorismului la schimbarea regimului

După 11 septembrie, administrația Bush a reunit terorismul transnațional, regimurile ostile și proliferarea într-o singură categorie de risc. Afganistanul a vizat regimul care găzduia al-Qaida; Irakul a extins logica spre prevenție și schimbare de regim. Justificările invocau programe de arme de distrugere în masă, încălcarea rezoluțiilor ONU și presupuse legături cu terorismul. Când stocurile nu au fost găsite, discursul s-a mutat spre eliberarea irakienilor și democratizarea regiunii.

Regimul Saddam Hussein s-a prăbușit în câteva săptămâni, confirmând superioritatea militară americană. Victoria a mascat lipsa unui proiect realist pentru o societate traumatizată de dictatură, sancțiuni și războaie. Desființarea armatei și debaasificarea extinsă au eliminat instituții și cadre care, filtrate și supravegheate, puteau menține ordinea. Vidul de autoritate, șomajul militarilor, competiția comunitară și intrarea jihadiștilor au transformat ocupația într-o insurgență complexă.

Ambiția remodelării regionale avea și o expresie teritorială în dezbaterea strategică americană. În iunie 2006, locotenent-colonelul în retragere Ralph Peters publica în Armed Forces Journal articolul „Blood Borders: How a Better Middle East Would Look”, însoțit de o hartă care propunea reorganizarea amplă a frontierelor după criterii etnice și confesionale.[8] Deși documentul nu dovedește adoptarea unui asemenea proiect ca politică oficială, el atestă existența unei viziuni radicale de remodelare a Orientului Mijlociu în mediul american de analiză militară, anterioară revoltelor din 2010–2011. Legătura dintre această viziune și deciziile concrete privind Primăvara Arabă trebuie însă demonstrată distinct.

Raportul Iraq Study Group din 2006 descria situația drept „gravă și în deteriorare” și cerea o schimbare de abordare, combinând reorganizarea misiunii militare cu un efort diplomatic regional. Suplimentarea forțelor din 2007, noua tactică de contrainsurgență și cooperarea cu triburile sunnite în cadrul „Trezirii din Anbar” au redus semnificativ violența, un succes militar și operațional real. Succesul operațional a câștigat însă timp pentru un compromis politic pe care elitele irakiene nu l-au consolidat pe deplin. Centralizarea puterii, excluderea unei părți a comunității sunnite și slăbiciunea instituțiilor au rămas surse ale crizei.[9]

2.2. Efectul strategic neintenționat: extinderea spațiului iranian

Înlăturarea lui Saddam Hussein a eliminat principalul contrabalans arab al Iranului. Majoritatea șiită din Irak, reprimată de vechiul regim, a dobândit în mod legitim o pondere politică mai mare, dar partide și miliții cu relații vechi la Teheran au intrat în noua structură de putere. Iranul a putut combina legături politice, religioase, economice și paramilitare pentru a-și construi influența fără a ocupa direct teritoriul. Din această perspectivă, intervenția menită să demonstreze forța Statelor Unite a îmbunătățit poziția celui mai important adversar regional al lor.

Aceasta nu înseamnă că Irakul a devenit un simplu „satelit” iranian. Naționalismul irakian, interesele clerului de la Najaf, relațiile cu statele arabe și cooperarea continuă cu Washingtonul limitează controlul Teheranului. Dar competiția are loc pe un teren mult mai favorabil Iranului decât înainte de 2003. Forțele de Mobilizare Populară, create în contextul luptei împotriva Statului Islamic, au dobândit atât legitimitate internă, cât și putere autonomă; integrarea lor formală în stat nu a eliminat toate loialitățile și rețelele externe.

2.3. Costul și lecția Irakului

Războiul a produs alegeri, o constituție și dispariția unei dictaturi brutale, rezultate care nu trebuie ignorate. În același timp, costul uman, financiar și instituțional a fost enorm. Estimările proiectului Costs of War pentru războaiele din Irak și Siria depășesc o jumătate de milion de vieți și indică un cost bugetar american, inclusiv îngrijirea viitoare a veteranilor, de ordinul trilioanelor de dolari.[10] Cifrele diferă în funcție de metodologie, iar atribuirea tuturor victimelor unei singure decizii ar fi improprie; amploarea consecințelor rămâne însă incontestabilă.

Schimbarea regimului și construirea statului sunt operațiuni politice diferite. Prima poate fi rapidă în condiții de superioritate convențională; a doua cere cunoaștere socială, instituții credibile, resurse, răbdare și acceptarea proiectelor actorilor locali. În Irak, planificarea pentru „ziua de după” a cedat în fața presupunerii că eliberarea produce spontan instituții funcționale. Eroarea a reapărut în Libia și în alte crize.

În august 2007, Dumitru Chican sublinia că retragerea din Irak necesita o strategie regională, dialog cu vecinii, inclusiv Iranul și Siria, și o formulă de securitate după plecarea trupelor. Analiza anticipa distincția dintre decizia americană de reducere a prezenței și cooperarea necesară pentru gestionarea consecințelor.[11]

3. Administrația Barack Obama: reducerea amprentei și revenirea prin crize

3.1. Recalibrarea după Irak

Obama a promis încheierea războiului din Irak, refacerea relației cu lumea musulmană și orientarea spre Asia. Retragerea din 2011 a respectat acordul anterior privind statutul forțelor, răspunzând oboselii americane și suveranității irakiene. Ea a redus însă influența Washingtonului asupra compromisurilor interne tocmai când autoritarismul și sectarismul se accentuau.

„Primăvara arabă” trebuie analizată și în raport cu ambiția americană de transformare politică a regiunii. Această orientare preceda administrația Obama: inițiativa Middle East Partnership Initiative, lansată în 2002, sprijinea reformele și societatea civilă, iar George W. Bush formulase în 2003 o strategie de promovare a democrației în Orientul Mijlociu. Aceste instrumente de influență nu demonstrează însă conceperea și dirijarea integrală de către Washington a revoltelor din 2010–2011. Nemulțumirile sociale, corupția și represiunea ofereau protestelor o bază internă, iar actorii locali aveau propriile obiective.

Administrația Obama a încercat să orienteze schimbările către tranziții politice pe care declara că le susține, adaptându-și însă conduita la interesele americane din fiecare țară. În Egipt, schimbarea afecta un partener de lungă durată. În Libia, obiectivul politic al plecării lui Muammar Gaddafi a devenit explicit: în aprilie 2011, Obama, Cameron și Sarkozy afirmau că nu puteau concepe viitorul țării cu acesta la putere, deși recunoșteau că mandatul ONU privea protejarea civililor, nu înlăturarea sa prin forță. În Siria, Obama a cerut public retragerea lui Bashar al-Assad în august 2011. În Bahrain, importanța parteneriatului strategic a limitat presiunea asupra monarhiei.[12]

Diferențele sugerează valorificarea selectivă a revoltelor pentru influențarea ordinii regionale, inclusiv prin susținerea schimbării unor conduceri, potrivit priorităților strategice care au coexistat cu discursul democratizării. Cazurile Libiei și Siriei arată limitele acestei abordări.

3.2. Libia și Siria: limitele intervenției reduse

În Libia, Statele Unite au participat în 2011 la o operație autorizată de Consiliul de Securitate al ONU pentru protejarea civililor. Administrația a insistat asupra unei misiuni limitate și a transferat conducerea către NATO.[13] Operația a împiedicat ofensiva imediată asupra Benghaziului și a contribuit la căderea regimului Muammar Gaddafi. Dar prăbușirea instituțiilor, fragmentarea milițiilor și lipsa unui efort internațional robust de stabilizare au transformat succesul inițial într-o avertizare: o amprentă militară redusă nu compensează absența unei strategii post-conflict.

O analiză publicată în Pulsul Geostrategic în aprilie 2011 semnala încă din timpul intervenției incertitudinile privind finalitatea politică a operației și coeziunea opoziției libiene. Împărțirea sarcinilor militare între aliați nu garanta un proiect comun pentru perioada de după căderea regimului.[14]

Siria a produs problema inversă. Washingtonul a cerut plecarea lui Bashar al-Assad, a sprijinit segmente ale opoziției și a avertizat asupra folosirii armelor chimice, dar a evitat o intervenție directă împotriva regimului. În 2013, după atacul chimic de la Ghouta, renunțarea la lovituri în favoarea unui acord ruso-american pentru eliminarea arsenalului declarat a redus un risc imediat, dar a afectat credibilitatea „liniei roșii”. Intervenția militară rusă din 2015 a salvat regimul și a arătat că un adversar cu obiective limitate, clare și asumate poate influența decisiv un teatru chiar cu resurse mai mici decât cele americane.

Prudența lui Obama avea o logică: experiența Irakului sugera că implicarea profundă într-un război civil poate produce costuri fără un rezultat politic controlabil. Totuși, evitarea unei alegeri nu elimină consecințele. Vidul de securitate, brutalitatea regimului, fragmentarea opoziției și intervențiile Iranului, Rusiei, Turciei și statelor arabe au internaționalizat conflictul. Statele Unite au păstrat capabilități, dar au pierdut inițiativa asupra arhitecturii politice.

3.3. Statul Islamic și modelul „prin, cu și alături de” parteneri

Capturarea Mosulului de către Statul Islamic în 2014 a obligat administrația să revină militar în Irak și să extindă operațiile în Siria. Strategia a combinat lovituri aeriene, informații, forțe speciale și sprijin pentru partenerii locali, evitând desfășurarea unei noi armate de ocupație. Casa Albă a formulat obiectivul de a „degrada și, în cele din urmă, distruge” organizația printr-o coaliție largă.[15]

Modelul a demonstrat eficiență. Campania începută sub administrația Obama a condus la eliminarea califatului teritorial în martie 2019, în primul mandat Trump, cu participarea esențială a forțelor irakiene, kurde și a altor parteneri.[16] Împărțirea costurilor a însemnat însă și distribuirea influenței politice. În Siria, colaborarea cu Forțele Democratice Siriene a iritat Turcia, care considera principala lor componentă kurdă legată de PKK. În Irak, milițiile susținute de Iran au luptat și ele împotriva Statului Islamic, acumulând legitimitate. Victoria comună asupra unui inamic nu a produs o viziune comună asupra ordinii ulterioare.

În iulie 2015, Dinu Costescu identifica în strategia americană împotriva Da’ish distanța dintre rezultatele operaționale și tratarea cauzelor politice ale radicalizării. Marginalizarea comunităților sunnite și neîncrederea în instituțiile irakiene limitau efectul sprijinului militar; recucerirea teritoriului trebuia susținută prin reprezentare și protecție credibile pentru populația locală.[17]

3.4. Acordul nuclear cu Iranul: diplomație eficientă, legitimitate insuficientă

Planul Comun și Cuprinzător de Acțiune din 2015 a fost cea mai importantă inițiativă diplomatică a administrației Obama în regiune. Acordul a impus limite programului nuclear iranian, mecanisme de verificare și reducerea stocurilor în schimbul relaxării sancțiunilor. Agenția Internațională pentru Energie Atomică a primit un rol central de monitorizare, iar administrația a prezentat înțelegerea drept alternativa verificabilă la război.[18]

Forța tehnică a acordului nu a fost însoțită de un consens politic intern american sau regional. Israelul și mai multe state arabe au considerat că documentul amână, nu elimină, problema nucleară și că nu tratează rachetele și rețeaua regională a Iranului. Pentru Teheran, acordul nuclear nu însemna renunțarea la doctrina de descurajare prin parteneri și capabilități asimetrice. Pentru Washington, separarea dosarului nuclear de celelalte conflicte era necesară pentru a face negocierea posibilă. Această diferență de așteptări a lăsat acordul vulnerabil schimbării administrației americane.

Bilanțul Obama este mixt: reducerea prezenței masive, pierderi teritoriale importante pentru Statul Islamic și constrângerea temporară a programului iranian; în contrapondere, inițiativa altor actori în Siria, fragmentarea Libiei și îndoielile partenerilor din Golf. Folosirea repetată a unor instrumente limitate a redus costurile ocupației, fără a diminua centralitatea regiunii.

4. Primul mandat Donald Trump: tranzacționalism, presiune maximă și integrare selectivă

4.1. Ruptura față de JCPOA

Donald Trump a respins ideea că acordurile multilaterale și ambiguitatea diplomatică pot modera adversarii. În mai 2018, Statele Unite au încetat participarea la JCPOA și au reimpus sancțiunile, urmărind reducerea exporturilor petroliere iraniene și constrângerea Teheranului să accepte un acord mai amplu.[19] „Presiunea maximă” a produs dificultăți economice majore Iranului și a limitat resursele disponibile. Nu a obținut însă capitularea politică urmărită. Iranul a răspuns gradual: a depășit unele limite nucleare, a intensificat presiunea maritimă și a folosit aliați și parteneri regionali pentru a crește costurile fără a declanșa imediat un război total.

Analiza publicată de Corneliu Pivariu în mai 2018 evidenția tensiunile cu partenerii europeni privind păstrarea acordului nuclear și efectele revenirii sancțiunilor. Presiunea asupra Iranului avea nevoie de obiective negociabile și de sprijinul aliaților pentru a produce un rezultat diplomatic.[20]

Atacurile asupra instalațiilor petroliere saudite de la Abqaiq și Khurais în 2019 au arătat vulnerabilitatea infrastructurii strategice în fața dronelor și rachetelor. Răspunsul american limitat a fost prudent din perspectiva evitării escaladării, dar a ridicat în Golf întrebarea dacă garanția de securitate funcționează atunci când teritoriul și energia unui partener sunt lovite. Paradoxal, administrația care accentua forța a contribuit la stimularea dialogului direct dintre statele arabe și Iran.

Eliminarea generalului Qasem Soleimani la Bagdad, în ianuarie 2020, a demonstrat disponibilitatea Washingtonului de a lovi conducerea operațională iraniană, fără a asigura o descurajare stabilă. Pentagonul a prezentat acțiunea drept măsură defensivă împotriva unor atacuri planificate. Ea a îndepărtat un strateg important al rețelei regionale iraniene, dar nu a eliminat structurile create de acesta. Riposta iraniană asupra bazelor din Irak și continuarea atacurilor prin grupări afiliate au arătat că descurajarea rămânea negociată, nu definitiv restaurată.[21]

4.2. Israelul și Acordurile Abraham

Administrația Trump a mutat ambasada SUA la Ierusalim, a recunoscut suveranitatea israeliană asupra Înălțimilor Golan și a aliniat mai strâns politica americană cu prioritățile guvernului israelian. Aceste decizii au consolidat parteneriatul bilateral, dar au redus încrederea palestiniană în rolul Washingtonului de mediator. Planul „Peace to Prosperity” nu a produs negocieri între părți.

Acordurile Abraham din 2020 au constituit o realizare diplomatică importantă. Emiratele Arabe Unite și Bahrainul au normalizat relațiile cu Israelul, Marocul a reluat relațiile, iar Sudanul a anunțat acceptarea normalizării, în condiții și etape distincte. Logica a fost una a intereselor convergente: teama față de Iran, accesul la tehnologie și investiții, apropierea de Washington și oboseala față de blocajul procesului palestinian. Acordurile au demonstrat că relațiile arabo-israeliene pot avansa fără soluționarea prealabilă a problemei palestiniene.[22]

Tocmai această calitate a fost și limita lor. Normalizarea interstatală nu a rezolvat conflictul israeliano-palestinian și nici nu a produs o arhitectură de securitate acceptată de toate societățile regiunii. Integrarea „de sus în jos”, utilă strategic, a rămas vulnerabilă la un șoc major provenit din Gaza sau Cisiordania. Evenimentele de după 7 octombrie 2023 au confirmat că dosarul palestinian putea fi amânat diplomatic, dar nu eliminat strategic.

4.3. Bilanțul primei administrații Trump

Proiectul Middle East Strategic Alliance (MESA), discutat în primul mandat Trump, oferă un exemplu al dificultății de a transforma convergențele regionale într-o arhitectură stabilă de securitate. Analiza lui Dinu Costescu din ianuarie 2019 evidenția diferențele dintre potențialii participanți, rivalitățile din interiorul Consiliului de Cooperare al Golfului și problemele de comandă, finanțare și coordonare. Perceperea Iranului ca amenințare nu elimina aceste divergențe. Pentru Washington, construirea unei alianțe cerea concilierea priorităților locale și asumarea unor obligații comune, nu doar achiziții de armament american.[23]

Primul mandat Trump a combinat două impulsuri: reducerea angajamentelor militare costisitoare și folosirea imprevizibilă a forței pentru a obține concesii. Acordurile Abraham și lovitura împotriva lui Soleimani au arătat capacitate de inițiativă. Retragerea din JCPOA fără un cadru alternativ acceptat de Iran și aliații europeni a accelerat însă degradarea regimului de neproliferare. În plus, preferința pentru relații personale și tranzacții bilaterale a redus greutatea instituțiilor, făcând politica mai dependentă de lideri și mai puțin rezistentă la alternanța electorală.

5. Administrația Joseph Biden: integrare regională sub presiunea războiului

5.1. Cinci principii și promisiunea unei prezențe „calibrate”

Administrația Biden a venit cu intenția de a concentra resursele asupra Chinei și Rusiei, de a reface alianțele și de a readuce diplomația în dosarul iranian. Strategia de securitate națională din 2022 a formulat pentru Orientul Mijlociu cinci principii: parteneriate, descurajare, diplomație, integrare și valori. O regiune mai conectată trebuia să își asume o parte mai mare din propria securitate și să reducă solicitarea de resurse americane pe termen lung.[24] În discursul de la Jeddah, președintele a insistat totuși că Statele Unite nu vor lăsa un „vid” pe care să îl ocupe China, Rusia sau Iranul.

Aceasta era o doctrină de administrare, nu de transformare. Washingtonul urma să sprijine legăturile dintre parteneri, apărarea aeriană și maritimă, proiectele economice și de infrastructură, păstrând capacitatea de intervenție fără ocupații masive. Negocierile pentru normalizarea dintre Arabia Saudită și Israel, formatul I2U2 (India, Israel, Emiratele Arabe Unite și Statele Unite) și coridoarele economice urmăreau să transforme integrarea într-o sursă de stabilitate.

Retragerea din Afganistan în august 2021, deși în afara Orientului Mijlociu propriu-zis, a influențat percepțiile regionale. Ea a încheiat cel mai lung război american, dar prăbușirea rapidă a guvernului afgan și evacuarea haotică au alimentat îndoieli cu privire la durabilitatea promisiunilor americane. Evaluarea internă a Departamentului de Stat a recunoscut probleme de planificare și adaptare în procesul de retragere.[25] Partenerii din Golf nu au concluzionat că Statele Unite dispar, ci că trebuie să își multiplice opțiunile.

5.2. Iranul, Arabia Saudită și competiția cu China

Încercarea de revenire la JCPOA nu a reușit. Neîncrederea acumulată după retragerea americană, schimbările politice de la Teheran, disputele privind succesiunea pașilor și evoluția programului nuclear au redus spațiul compromisului. În paralel, administrația a trecut de la critica dură a conducerii saudite la relansarea cooperării, sub presiunea energiei, a războiului din Ucraina și a competiției cu China.

Medierea chineză a reluării relațiilor diplomatice dintre Arabia Saudită și Iran în 2023 a avut valoare simbolică. Beijingul a arătat că poate folosi greutatea economică și relațiile cu ambele părți pentru a facilita un acord. Totuși, China nu a preluat rolul de garant militar al Golfului. Statele arabe au practicat diversificarea, nu substituția: cooperare de securitate cu SUA, comerț și tehnologie cu China, coordonare energetică în formate care includ Rusia și dialog cu Iranul. Această aliniere multiplă este mai curând o strategie de reducere a riscului decât o trecere ordonată dintr-o tabără în alta.

5.3. 7 octombrie 2023 și criza strategiei de integrare

Atacul Hamas din 7 octombrie 2023 a produs o ruptură. Statele Unite au reafirmat dreptul Israelului la apărare, au accelerat sprijinul militar și au desfășurat forțe pentru a descuraja extinderea războiului. Simultan, au negociat eliberarea ostaticilor, pauze și acces umanitar. Pe măsură ce operațiile din Gaza au produs distrugeri și victime civile la scară mare, distanța dintre sprijinul pentru Israel și discursul privind protecția civililor a afectat legitimitatea americană. În august 2024, ONU cita bilanțul de 40.000 de morți comunicat de Ministerul Sănătății din Gaza, subliniind ponderea femeilor și copiilor; numărul și condițiile verificării au rămas subiect de dispută, dar amploarea catastrofei umanitare era incontestabilă.[26]

Conflictul s-a extins în Liban, Siria, Irak și Marea Roșie. Mișcarea yemenită Ansar Allah, cunoscută sub numele Houthi, a devenit un actor al confruntării regionale capabil să transfere presiunea militară asupra rutelor comerciale și infrastructurilor civile, impunând Statelor Unite și partenerilor lor costuri de protecție disproporționate față de resursele sale.[27]

Atacurile Houthi asupra navigației au obligat Statele Unite și aliații să organizeze protecția maritimă și să lovească ținte în Yemen. Grupările pro-iraniene au atacat baze americane în Irak, Siria și Iordania, iar Washingtonul a răspuns calibrat. În aprilie și octombrie 2024, Iranul a lansat direct rachete și drone împotriva Israelului, iar Statele Unite au participat la apărarea acestuia. Arhitectura de integrare a demonstrat o capacitate tehnică remarcabilă de detectare și interceptare, dar nu a reușit să oprească escaladarea politică.

Administrația Biden a evitat un război direct cu Iranul pe durata mandatului său, dar a lăsat o regiune în care pragul folosirii directe a forței coborâse. Normalizarea saudito-israeliană a fost blocată, problema palestiniană a revenit în centrul agendei, iar adversarii și partenerii au testat simultan limitele angajamentului american. Cele cinci principii nu au fost lipsite de sens; ele au fost copleșite de contradicția dintre integrarea construită în jurul Israelului și absența unui orizont politic credibil pentru palestinieni.

6. Al doilea mandat Donald Trump și războiul cu Iranul

6.1. De la evitarea „războaielor fără sfârșit” la confruntarea directă

Revenirea lui Trump în ianuarie 2025 a reactivat presiunea maximă, acordurile rapide, superioritatea militară și transferul poverii către parteneri. Strategia din 2025 combina împiedicarea dominației regionale a unei puteri ostile cu evitarea războaielor prelungite.[28] Contradicția a devenit evidentă odată cu extinderea confruntării, în februarie 2026.

Operația Midnight Hammer din 2025 împotriva instalațiilor nucleare iraniene a trecut de la presiune indirectă la forță directă. Administrația revendica degradarea decisivă a infrastructurii, dar efectul durabil depindea de evaluări tehnice, inspecții și reconstrucția iraniană. Capacitatea nucleară depinde și de cunoștințele tehnice, personalul specializat, aprovizionare și decizia politică, nu doar de instalații.

Atacurile americano-israeliene din 28 februarie 2026 au deschis confruntarea amplă. Casa Albă prezenta Operația Epic Fury ca urmărind eliminarea amenințării nucleare iminente, distrugerea rachetelor, degradarea rețelelor partenere și neutralizarea marinei iraniene.[29] Superioritatea aeronavală a provocat pierderi majore, dar răspunsul prin rachete, drone, mine, atacuri cibernetice și parteneri regionali a transformat victoria operațională așteptată într-o problemă strategică prelungită.

Armistițiul din aprilie și acordul din iunie nu au rezistat. Ostilitățile au reînceput la 7 iulie; administrația considera noua notificare către Congres începutul unei noi perioade de 60 de zile de folosire a forței fără autorizare specifică.[30] În septembrie, J.D. Vance refuza termenul „război”, deși confruntarea intra în a șaptea lună, efectivele depășeau nivelul regional obișnuit și operațiile continuau. Administrația aleasă pe promisiunea evitării războaielor prezenta drept limitată o campanie cu efecte regionale persistente.

6.2. Problema centrală: care este starea finală politică?

Obiectivele militare trebuie separate de starea finală politică. Distrugerea lansatoarelor, navelor și instalațiilor poate reduce temporar amenințarea; încetarea operațiilor cere însă condiții explicite. Sunt urmărite un acord nuclear, limitarea rachetelor, încetarea sprijinului pentru partenerii regionali, reguli maritime, schimbarea conducerii sau toate simultan? Cu cât condițiile se multiplică, cu atât un guvern iranian le poate accepta mai greu fără a-și amenința supraviețuirea.

Ambiguitatea păstrează libertatea tactică, dar complică negocierea și încurajează rezistența până la obosirea coaliției. Schimbarea regimului riscă un vid post-conflict într-un stat mai mare și mai populat decât Irakul, cu instituții de securitate extinse. Constrângerea cere, în schimb, un prag credibil de oprire a presiunii în schimbul unor concesii verificabile.

CENTCOM estima, potrivit Associated Press, costuri militare americane de 43,6 miliarde de dolari până la 3 septembrie 2026, excluzând daunele bazelor regionale și o parte a consecințelor economice și pe termen lung.[31] Costul singur nu dovedește eșecul; evaluarea sa depinde de rezultatul urmărit. Campania concurează însă cu prioritățile europene și indo-pacifice și solicită industria militară deja tensionată.

6.3. Doctrina iraniană: supraviețuire, adâncime și costuri distribuite

După războiul cu Irakul din anii 1980, Iranul și-a adaptat doctrina la inferioritatea convențională: dispersare, rachete și drone ieftine, mijloace navale asimetrice, amenințări energetice și actori armați în Liban, Irak, Siria, Yemen și teritoriile palestiniene. Aceștia păstrează agende, baze sociale și autonomie diferite. Aceste legături sporesc reziliența Iranului și îi permit să nege implicarea directă, fără ca toate grupările să execute mecanic ordinele Teheranului.

Loviturile din 2025–2026 au eliminat comandanți și au distrus instalații și stocuri, slăbind rețeaua fără a o desființa. Dispersarea, reconstrucția, producția ieftină, mobilizarea naționalistă și distribuirea geografică a costurilor pot transforma timpul în armă. O amenințare externă percepută ca existențială poate mobiliza împotriva schimbării impuse inclusiv o parte a populației ostile regimului.

Presiunea insuficientă poate permite refacerea amenințării; cea fără ieșire diplomatică poate convinge Iranul că numai descurajarea nucleară garantează supraviețuirea. Neproliferarea cere verificare și stimulente care fac respectarea regulilor mai avantajoasă decât clandestinitatea, alături de măsurile care reduc capacitățile materiale.

Continuarea confruntării poate răspunde unor calcule politice diferite. Washingtonul poate considera utilă degradarea periodică a capacităților iraniene, chiar fără o victorie decisivă. Pentru Teheran, Narges Bajoghli și Vali Nasr descriu un obiectiv mai ambițios: îndepărtarea forțelor americane din Golf, ridicarea sancțiunilor și recunoașterea Iranului ca mare putere. În această interpretare, rezistența militară și perturbările energetice ar trebui să producă suficiente costuri încât Statele Unite să accepte schimbarea politicii de îngrădire. Degradarea materială a Iranului poate astfel coexista cu extinderea ambițiilor sale. Această teorie a victoriei exprimă calculul atribuit conducerii iraniene; realizarea ei trebuie verificată prin concesiile obținute și prin capacitatea de a le menține după încetarea ostilităților.[32]

Supraviețuirea conducerii, funcționarea statului și reziliența societății trebuie diferențiate. Regimul poate proteja instituțiile de securitate și grupurile esențiale, transferând costuri disproporționate populației; scăderea nivelului de trai nu produce automat concesii externe. Războiul poate întări aparatul militar în raport cu instituțiile civile. Adaptarea are însă limite: infrastructura degradată, reducerea serviciilor publice și slăbirea coeziunii elitelor pot transforma dificultatea susținerii războiului într-o criză de guvernare.[33]

Divergențele din interiorul elitei iraniene trebuie analizate separat de limitele economice ale rezistenței. Potrivit lui Bajoghli și Nasr, reprezentanții orientării dure și cei favorabili diplomației diferă în privința mijloacelor, dar resping acceptarea unor condiții percepute drept capitulare. Susținerea negocierilor poate urmări, așadar, obținerea unor garanții de securitate și a unei relaxări economice considerabile, fără abandonarea obiectivelor strategice. Pentru Washington, existența unor interlocutori mai flexibili nu garantează acceptarea unei oferte formulate unilateral. Un compromis durabil ar trebui să poată fi apărat politic la Teheran, iar concesiile reciproce să fie credibile și verificabile. Convergența descrisă de autori privește conduita elitei în război și nu permite generalizarea unei susțineri uniforme a regimului în întreaga societate.

7. Strâmtoarea Hormuz: geografia care limitează superioritatea

Hormuz transformă criza regională în șoc global. În 2024, prin strâmtoare tranzitau aproximativ 20 de milioane de barili zilnic de petrol și produse petroliere, aproape o cincime din consumul mondial de lichide petroliere.[34] Majoritatea mergea spre Asia: protecția rutei privește întreaga economie globală.

Iranul poate perturba trecerea fără închidere ermetică. Minele, rachetele de coastă, dronele, capturările și atacurile portuare pot majora primele de asigurare, întârzia cursele și reduce disponibilitatea echipajelor. Traficul petrolier și de gaz natural lichefiat (GNL) a scăzut dramatic în 2026. Project Freedom urmărea curățarea rutelor, escortarea și reluarea comerțului, Pentagonul invocând blocarea trecerii sigure de către Iran.[35]

Casa Albă a susținut în august că Statele Unite controlează strâmtoarea, că minele au fost curățate din culoarele internaționale și că sute de nave au tranzitat sub protecție americană.[36] Rezultatele revendicate de administrație trebuie confruntate cu date independente privind navigația și fluxurile energetice. Controlul militar al unor culoare nu normalizează automat comerțul: tranzitul poate continua cu volume reduse, costuri de transport și asigurare ridicate și încredere comercială fragilă. În plus, o blocadă împotriva porturilor iraniene, chiar dacă protejează navele terțe, extinde obiectivele de la libertatea navigației la coerciția economică și oferă Iranului motive de ripostă.

Încă din iulie 2007, Nicolae Perhaiță analiza limitele unei eventuale blocade împotriva Iranului, inclusiv reacțiile asimetrice și interesele comerciale ale statelor terțe. Observația anticipa dificultatea de a transforma controlul maritim american în acceptarea obiectivelor sale politice.[37]

7.1. Alternativele de transport și limitele lor

Conducta saudită Est–Vest către Yanbu, la Marea Roșie, și Habshan–Fujairah din Emirate, cu ieșire în Golful Oman, oferă alternative. Capacitățile de rezervă pot devia exporturi importante, fără a înlocui integral Hormuzul. Conductele și terminalele rămân, la rândul lor, vulnerabile atacurilor. Rutele alternative și escorta reduc expunerea, fără a elimina riscurile pentru continuitatea aprovizionării și costurile transferului către alte trasee.

Diversificarea rutelor reduce dependența de un singur punct de trecere, dar păstrează necesitatea securității maritime. Pentru exporturile orientate către Marea Roșie, riscurile asupra navigației și funcționarea Canalului Suez leagă gestionarea crizei din Golf de cooperarea cu partenerii din acest spațiu.

Independența energetică relativă a SUA nu elimină expunerea la prețurile globale, transport, inflație și vulnerabilitatea aliaților asiatici. Importurile mai mici din Golf coexistă astfel cu interesul vital pentru funcționarea lui.

Persistența tensiunilor energetice este ilustrată de poziția adoptată la 7 octombrie 2026 de statele membre ale Agenției Internaționale a Energiei: accelerarea eliberării rezervelor petroliere convenite în martie, cu prioritate pentru motorină, pe fondul dificultăților de aprovizionare. Nu era anunțată o nouă tranșă de intervenție, ci executarea mai rapidă a angajamentelor existente. Protecția militară a navigației trebuie, așadar, completată prin coordonare economică și gestionarea rezervelor strategice.[38]

8. Israel, Turcia și Siria: competiția dintre doi parteneri ai Washingtonului

Căderea lui Assad în decembrie 2024 a redus pozițiile iraniene și ruse, sporind influența Turciei asupra Damascului și asupra reorganizării aparatului de securitate sirian. Israelul, preocupat de frontiera nordică și transferurile de arme către adversari, a continuat loviturile și și-a extins libertatea de acțiune în sudul Siriei.

Ambele state sunt parteneri ai SUA, iar Turcia este și aliat NATO, dar obiectivele lor diverg. Ankara urmărește stabilitate, apropiere de Damasc, limitarea autonomiei kurde și revenirea refugiaților. Israelul cere demilitarizarea amenințărilor apropiate, libertate preventivă și menținerea avantajului strategic în raport cu o eventuală prezență turcă. Consultările tehnice începute în aprilie 2025 pentru evitarea incidentelor[39] au redus riscul accidental, fără a elimina rivalitatea.

Loviturile israeliene din august 2026 asupra bazei Abu al-Duhur au arătat cât de repede poate deveni concretă această competiție. Associated Press relata, citând oficiali sirieni, că o delegație turcă vizitase baza înaintea atacului; Ministerul turc al Apărării a negat ulterior prezența unei delegații militare înaintea sau în timpul loviturii. Israelul a invocat riscul unei desfășurări turce care ar modifica situația de securitate; Ankara și Damascul au condamnat atacul. Dincolo de disputa asupra prezenței turce, mesajul a fost că Israelul revendică un drept de veto de facto asupra capabilităților militare instalate în Siria, în timp ce Turcia invocă suveranitatea statului sirian și propriile interese de securitate.[40]

Washingtonul trebuie să prevină confruntarea dintre parteneri în Siria. Pârghiile sale sunt limitate de sprijinul intern pentru Israel, importanța Turciei în NATO și divergențele privind forțele kurde. Instituționalizarea mecanismelor de prevenire a incidentelor, delimitarea zonelor de prezență militară și reconstrucția supravegheată a forțelor siriene ar servi SUA mai bine decât loviturile preventive nelimitate.

9. Acordul de la Mecca și căutarea autonomiei regionale

La 7 august 2026, Arabia Saudită, Turcia și Pakistanul au semnat Acordul de Apărare Comună de la Mecca, incluzând principiul potrivit căruia un atac împotriva unuia este considerat atac împotriva tuturor.[41] Reunirea capitalului și ponderii energetice saudite, a capacității militare și industriale turce și a statutului nuclear pakistanez conferă documentului o semnificație strategică evidentă. Semnatarii au insistat că pactul este defensiv, nu este îndreptat împotriva unui stat anume și rămâne deschis cooperării.

Eticheta „NATO islamică” este prematură: NATO are comandă integrată, planificare, standardizare, exerciții, infrastructură, consultare politică și încredere instituțională consolidată. Pactul are obligații încă neclare și interese divergente. Pakistanul gestionează Iranul și tensiunile interne; Turcia combină apartenența la NATO cu autonomia regională; Arabia Saudită caută protecție fără confruntare sectară permanentă.[42]

Instituționalizarea acordului a început în august, prin constituirea Comitetului strategic politic și de apărare și reuniunea de la Istanbul din 31 august. La Riad, în 5 octombrie, semnatarii au desemnat primul secretar general și au decis aplicarea angajamentelor de apărare colectivă, inclusiv furnizarea și desfășurarea rapidă a forțelor și capabilităților convenite, în conformitate cu legislațiile naționale.[43]

Contribuțiile participanților nu sunt însă uniforme. La 8 octombrie, Hakan Fidan preciza că Ankara evalua sprijin în domeniul apărării aeriene, războiului electronic și asistenței tehnice, excluzând trimiterea trupelor pentru atacuri pe teritoriul altui stat. Potrivit Reuters, ratificarea turcă nu era încă încheiată la 12 octombrie, iar sprijinul pentru Riad se desfășura predominant bilateral. Progresul instituțional trebuie evaluat prin contribuțiile efective și coordonarea lor; decizia de aplicare a obligațiilor nu dovedește singură existența unei structuri militare deplin operaționale.[44]

Cooperarea tripartită este însoțită de un format mai larg de solidaritate politică. Declarația R4 din 11 octombrie 2026, emisă de Arabia Saudită, Turcia, Pakistan și Egipt, condamnă atacurile Houthi și susține măsurile legitime de apărare ale Riadului, în conformitate cu Carta ONU și dreptul internațional. Participarea Egiptului extinde baza diplomatică a reacției regionale, fără ca declarația să îl transforme în semnatar al Acordului de la Mecca sau să stabilească obligații militare echivalente. Interesul său pentru securitatea Mării Roșii și funcționarea Canalului Suez oferă acestei convergențe o justificare strategică proprie. Disponibilitatea pentru sprijin inclusiv militar exprimată de Cairo la 13 octombrie, alături de examinarea aderării la Acordul de la Mecca, arată că participarea egipteană poate evolua dincolo de solidaritatea diplomatică; intențiile anunțate nu constituie însă obligații de apărare colectivă deja asumate în cadrul acestui acord.[45]

Pentru Washington, evoluția sugerează posibilitatea unei cooperări regionale cu grade diferite de angajament: apărare colectivă între unii participanți, coordonare diplomatică și protejarea intereselor maritime într-un cadru mai larg. O asemenea formulă poate prelua responsabilități de securitate, dar valoarea ei va depinde de compatibilitatea obiectivelor și de capacitatea participanților de a limita escaladarea.

Pactul semnalează insuficiența unei arhitecturi exclusiv dependente de garanția SUA. Semnatarii au motive să păstreze relațiile americane; acordul urmărește să reducă atât riscul abandonului, cât și pe cel al antrenării în conflicte decise de SUA sau Israel.

Statele Golfului completează cooperarea cu SUA prin dialog cu Teheranul, apărare proprie, protecția infrastructurii și rute alternative. Garanția SUA va fi judecată și după limitarea expunerii partenerilor la conflicte ale căror obiective și condiții de încetare nu le decid.

Atacurile asupra aeroportului internațional din Riad din 10–11 octombrie și prelungirea anunțată a suspendării activității până la 17 octombrie adaugă un criteriu concret pentru evaluarea protecției regionale: continuitatea funcționării economiei. Un adversar inferior militar poate afecta transporturile, mobilitatea personalului și încrederea investitorilor prin perturbări repetate ale unor infrastructuri esențiale. Pentru un stat care urmărește diversificarea economică, costul insecurității depășește pagubele materiale și poate influența decizii investiționale de durată.[46]

În aceste condiții, valoarea cooperării defensive trebuie măsurată și prin reducerea întreruperilor, capacitatea de refacere și predictibilitatea activităților civile. Pentru Statele Unite, sprijinirea partenerilor presupune integrarea protecției militare cu reziliența infrastructurilor și gestionarea crizelor. O arhitectură care permite continuarea activității economice poate întări încrederea în parteneriate chiar atunci când eliminarea completă a amenințării rămâne imposibilă.

Opoziția americană rigidă poate accelera autonomia pactului și impresia că Washingtonul acceptă doar inițiative controlate. Interoperabilitatea, transparența, apărarea aeriană, securitatea maritimă și regulile de escaladare îl pot transforma într-un pilon complementar. Cooperarea trebuie legată de instituții și consultare, pentru a evita legitimarea necondiționată a acțiunilor locale destabilizatoare.

10. Doctrina de securitate a Israelului dincolo de Benjamin Netanyahu

Analiza politicii americane riscă să personalizeze excesiv comportamentul Israelului în jurul premierului Benjamin Netanyahu. Competiția electorală și situația juridică a acestuia influențează deciziile, dar principiile strategice depășesc un lider. Nathan J. Brown identifică în dezbaterea israeliană o orientare persistentă către poziții înaintate, predominanță militară, prevenție în locul simplei descurajări și libertate amplă de acțiune.[47] Trauma din 7 octombrie a întărit neîncrederea în avertizarea timpurie și în gestionarea amenințărilor prin tolerarea acumulării lor.

Un alt guvern poate schimba tonul, prioritățile interne și negocierile, fără a elimina doctrina. Societatea și instituțiile israeliene asociază adesea retragerea fără garanții cu reînarmarea adversarilor, favorizând zone tampon, lovituri preventive și degradarea sistematică a capabilităților adversarilor. Securitatea tactică poate produce insecuritate politică: îndepărtarea amenințărilor generează costuri umanitare, ostilitate și tensiuni cu partenerii arabi.

SUA facilitează și limitează acțiunea israeliană: furnizează arme, informații și protecție diplomatică, încercând să evite escaladarea care le-ar atrage forțele. Lipsa unor condiții clare încurajează așteptarea unui sprijin automat și percepția adversarilor că cele două state acționează fără diferențe de interese. În 2026, războiul iranian a adus participarea americană directă.

Garanția pentru Israel trebuie integrată într-un cadru regional: orizont politic palestinian, reguli pentru operațiile în state terțe, prevenirea incidentelor cu Turcia și protejarea infrastructurii civile. Limitele sporesc credibilitatea alianței, reducând riscul transformării avantajului militar în izolare strategică.

11. Problema palestiniană și Gaza în politica americană

Problema palestiniană reprezintă un test distinct al capacității Statelor Unite de a transforma influența diplomatică într-un compromis acceptabil pentru părți. În 2003, „Foaia de parcurs” a Cvartetului — SUA, Uniunea Europeană, Rusia și ONU — urmărea crearea unui stat palestinian viabil alături de Israel. Victoria Hamas în alegerile legislative din 2006 a pus în evidență tensiunea dintre promovarea competiției electorale și condițiile politice ale cooperării externe. Cvartetul a cerut renunțarea la violență, recunoașterea Israelului și respectarea acordurilor anterioare; lipsa asumării acestor principii a determinat restrângerea cooperării cu noul guvern. Pentru Washington, procesul politic și cerințele de securitate au rămas astfel greu de armonizat.[48]

Dosarul depășește însă conduita unei organizații sau gestionarea unui singur teritoriu. Reprezentarea politică palestiniană, viabilitatea instituțiilor, securitatea Israelului, statutul Ierusalimului și posibilitatea unui stat palestinian contiguu trebuie analizate împreună. În Cisiordania, extinderea așezărilor, violența și restricțiile de circulație afectează perspectiva unei soluții negociate. Raportul UNSCO din septembrie 2026 descrie și transformarea crizei financiare a Autorității Palestiniene într-o problemă de capacitate instituțională și legitimitate. Sprijinirea unui interlocutor palestinian funcțional presupune, prin urmare, atât reforme credibile, cât și condiții care permit furnizarea serviciilor publice și desfășurarea activității economice.

Gaza impune și recunoașterea rezultatului diplomatic obținut în al doilea mandat Trump. Armistițiul intrat în vigoare la 10 octombrie 2025, mediat de SUA, Egipt, Qatar și Turcia, a redus ostilitățile de amploare și a permis soluționarea crizei ostaticilor. Rezoluția 2803 din 17 noiembrie 2025 a susținut planul de încetare a conflictului, a salutat Consiliul pentru Pace și a autorizat constituirea unei forțe internaționale de stabilizare. Aceste mecanisme, alături de administrația palestiniană tehnocrată prevăzută pentru Gaza, au creat un cadru de tranziție. Ele trebuie evaluate prin aplicarea efectivă a angajamentelor, protejarea populației și capacitatea de a susține reconstrucția, fără a confunda autorizarea instituțiilor cu funcționarea lor deplină.

Evaluările ONU din septembrie și octombrie 2026 arată că armistițiul nu a eliminat violența, restricțiile de acces sau dificultățile refacerii serviciilor esențiale. Dezarmarea grupărilor, retragerea și prezența forțelor israeliene, finanțarea reconstrucției și legitimitatea administrației rămân probleme decisive. Pentru SUA, stabilizarea Gazei trebuie conectată la un orizont politic pentru întregul dosar palestinian. Un aranjament tranzitoriu poate reduce violența și poate produce beneficii reale, dar durabilitatea sa depinde de compatibilitatea dintre securitatea Israelului, drepturile palestinienilor și asumarea locală a instituțiilor.[49]

12. Egiptul între parteneriatul strategic și autonomia regională

Relația cu Egiptul constituie unul dintre pilonii de continuitate ai politicii americane în Orientul Mijlociu. Ponderea demografică și diplomatică a statului, Canalul Suez, legăturile sale cu lumea arabă și Africa și tratatul de pace cu Israelul din 1979 îi conferă o importanță care depășește gestionarea crizelor din Gaza. Asistența militară, instruirea și cooperarea cu forțele armate egiptene au oferit Washingtonului instrumente de influență și sprijin pentru stabilitatea regională. Interesele comune includ securitatea navigației și combaterea amenințărilor extremiste.

După 2003, această continuitate a coexistat cu divergențe privind guvernarea și drepturile omului. Schimbările din 2011 și înlăturarea președintelui Mohamed Morsi în 2013 au obligat administrația Obama să reevalueze raportul dintre promovarea reformelor și păstrarea cooperării de securitate. Suspendarea unor livrări militare, urmată de reluarea lor în 2015, a ilustrat limitele condiționării sprijinului atunci când interesele strategice primeau întâietate. Relația a rămas negociată între instituții și conduceri cu priorități diferite; ajutorul american a susținut parteneriatul, fără a garanta convergența tuturor opțiunilor politice.

Dimensiunea economică este la fel de importantă. Vulnerabilitățile financiare, presiunile sociale, investițiile și funcționarea Canalului Suez influențează capacitatea Egiptului de a acționa regional. Egiptul caută resurse și parteneriate care să îi susțină stabilitatea și marja de decizie. Pentru Washington, valoarea relației depinde de continuitatea cooperării militare și de capacitatea statului egiptean de a contribui diplomatic și economic la gestionarea crizelor. Medierea în dosarul palestinian, inclusiv participarea la acordul pentru Gaza din 2025, exprimă această influență regională, dar reprezintă numai una dintre funcțiile parteneriatului.[50]

Declarația ministrului de externe Badr Abdelatty din 13 octombrie 2026 adaugă o dimensiune de securitate explicită acestei autonomii. Întrebat de Bloomberg despre posibilitatea unui sprijin militar pentru Arabia Saudită, acesta a afirmat că Egiptul este pregătit să răspundă solicitărilor Riadului și a precizat că aderarea la Acordul de la Mecca este analizată serios. Disponibilitatea exprimată indică deschiderea către o contribuție militară, dar nu stabilește forma acesteia și nu echivalează cu anunțarea unei intervenții sau cu aderarea formală la acord.[51]

Poziția adoptată de Cairo trebuie interpretată și prin interesele sale directe în Marea Roșie. Securitatea Bab el-Mandeb, continuitatea navigației către Canalul Suez și stabilitatea partenerului saudit leagă riscul militar de veniturile și securitatea economică ale Egiptului. Din perspectivă strategică, un eventual sprijin ar putea cuprinde apărare aeriană, protecție navală, logistică și schimb de informații; acestea sunt opțiuni de analiză, nu contribuții anunțate. Pentru Washington, implicarea egipteană ar putea redistribui sarcinile de securitate între parteneri, dar ar cere coordonare pentru limitarea escaladării. Sprijinul oferit bilateral, participarea la R4 și aderarea la un pact de apărare rămân forme distincte de angajament.

13. Iordania ca partener de securitate și stabilitate

Iordania ocupă un loc distinct în dispozitivul regional american prin poziția sa între Israel, Cisiordania, Siria, Irak și Arabia Saudită. Cooperarea militară și de informații, combaterea terorismului, protecția frontierelor și accesul pentru sprijinirea operațiilor regionale îi conferă o importanță care depășește dimensiunile economiei și teritoriului. Statutul de aliat major din afara NATO, acordat în 1996, a consolidat această cooperare. După invadarea Irakului și izbucnirea războiului din Siria, stabilitatea regatului a devenit și mai importantă pentru limitarea propagării insecurității.

Parteneriatul are și o componentă economică structurală. Asistența americană, schimburile comerciale și programele pentru infrastructură și servicii publice contribuie la susținerea unui stat expus presiunilor bugetare, deficitului de apă și costurilor găzduirii refugiaților. Memorandumul semnat în 2022 prevede sprijinirea acordării a 1,45 miliarde de dolari anual în perioada fiscală 2023–2029, cu finanțarea supusă deciziilor bugetare americane. Stabilitatea Iordaniei este astfel urmărită printr-o combinație de cooperare de securitate și susținere a capacității economice și administrative.

Ammanul trebuie să armonizeze această relație cu sensibilitățile propriei societăți și cu obligațiile sale regionale. Tratatul de pace cu Israelul din 1994, rolul special al regatului în locurile sfinte musulmane din Ierusalim și prezența unei importante populații de origine palestiniană fac dosarul palestinian o problemă de legitimitate și securitate internă. În același timp, amenințările de la frontierele cu Siria și Irakul, traficul ilicit și riscul atragerii în confruntări externe au propriile dinamici. Pentru Washington, un parteneriat durabil presupune protejarea capacității Iordaniei de a rămâne stabilă și de a-și susține public deciziile. Accesul militar și apropierea dintre guverne trebuie sprijinite prin consultare și predictibilitate.[52]

14. Libanul între consolidarea statului și competiția regională

În Liban, politica americană urmărește consolidarea instituțiilor statului, limitarea influenței armate a Iranului și prevenirea extinderii conflictelor regionale. Structura confesională a puterii, relațiile istorice cu Siria și autonomia unor actori înarmați fac dificilă transformarea sprijinului extern într-o autoritate publică unitară. Inițiativa americano-franceză asociată Rezoluției 1559 din 2004 și retragerea forțelor siriene din 2005 au urmărit refacerea suveranității libaneze. Ele nu au încheiat însă competiția internă asupra deciziei politice și utilizării forței.

Sprijinul american pentru armata libaneză, dezvoltat după războiul din 2006, exprimă opțiunea de a întări o instituție națională capabilă să exercite funcții de securitate dincolo de loialitățile partizane. Hezbollah trebuie analizat separat, ca organizație politico-militară cu bază socială proprie și sprijin iranian. Influența sa nu definește integral statul libanez, iar slăbirea sa militară nu produce automat instituții mai eficiente. Pentru Washington, reducerea autonomiei actorilor înarmați cere și capacitatea statului de a asigura protecție și servicii populației.

Criza financiară începută în 2019 și explozia din portul Beirut din 2020 au adăugat o problemă de funcționare a statului. Asistența militară trebuie corelată cu refacerea instituțiilor, reforma economică și reconstruirea infrastructurii. Medierea americano-franceză a încetării ostilităților din noiembrie 2024 a demonstrat utilitatea diplomatică a Washingtonului, dar aplicarea angajamentelor rămâne legată de conduita Israelului, Hezbollah și autorităților libaneze. În octombrie 2026, UNIFIL semnala continuarea dificultăților provocate de ostilități. Un rezultat durabil ar trebui evaluat prin exercitarea autorității statului, securitatea frontierelor și revenirea vieții civile. În acest cadru, dosarul palestinian este o conexiune regională importantă, alături de problemele instituționale, economice și de suveranitate ale Libanului.[53]

15. Este aceasta prăbușirea „Pax Americana”?

Michael Young descrie în 2026 trei rupturi ale „Pax Americana”: morală, prin Gaza și pierderea legitimității; strategică, prin erodarea credibilității protecției; regională, prin respingerea ordinii exclusiv americano-israeliene.[54] Schimbarea este reală, însă folosirea termenului „prăbușire” cere prudență.

Ordinea americană a coexistat cu războaie în Israel, Irak, Yemen și Siria, cu miliții și represiune. Era un sistem de predominanță: SUA protejau rutele, marile acorduri cereau Washingtonul, iar adversarii nu puteau învinge convențional coalițiile sale.

Alternativele nu alcătuiesc o ordine coerentă. China oferă cooperare economică și tehnologică fără garanții militare comparabile. Rusia a demonstrat capacitate de intervenție, dar Ucraina și schimbarea din Siria i-au redus resursele. Acordul de la Mecca exprimă aspirații de autonomie, Iranul poate perturba ordinea fără a oferi un cadru comun de securitate, iar Israelul nu are legitimitatea și baza economică necesare organizării întregii regiuni.

Chiar criticii SUA solicită informații, apărare antiaeriană, armament, investiții și mediere americană. Egiptul poate compara ofertele chineze și americane de infrastructură de inteligență artificială (IA), păstrând cooperarea de securitate. Ecosistemele tehnologice, finanțarea și semiconductorii rămân pârghii importante când oferta SUA este competitivă.[55]

Se încheie prezumția că puterea americană produce automat conformare. Adversarii îi sporesc costurile, aliații condiționează cooperarea și diversifică, iar societățile contestă legitimitatea. Indispensabilitatea Washingtonului în multe crize nu mai echivalează cu autoritate necontestată.

16. Bilanț comparativ al politicii americane după 2003

16.1. Claritatea obiectivelor

Obiectivele limitate și verificabile au adus rezultate: eliminarea califatului teritorial, limitarea programului nuclear prin JCPOA și normalizările bilaterale. Extinderea scopurilor a creat dificultăți: dezarmare, democratizare și reconstrucție simultană în Irak; schimbare de regim după protecția civililor în Libia; degradarea Iranului fără stare finală acceptabilă în 2026.

Ambiguitatea poate menține coalițiile la începutul operațiilor, dar le fragilizează când trebuie definit rezultatul politic. Divergența dintre schimbare de regim, neproliferare și navigație face ca succesul militar să nu producă automat acord politic.

16.2. Proporția dintre mijloace și scopuri

Puterea SUA a fost rareori insuficientă pentru ținta militară imediată. Mijloacele erau uneori insuficiente pentru ambiții politice largi, alteori disproporționate. Exemplele includ instituții nepregătite pentru reconstrucția Irakului; sprijinul limitat pentru opoziția anti-Assad, concomitent cu lupta împotriva Statului Islamic și evitarea confruntării directe cu Rusia și Iranul; ținte iraniene multiple fără ierarhie în 2026. Alte rezultate puteau cere combinații mai economice de instrumente.

Diplomația, ajutorul, reforma și investițiile au primit adesea un rol subordonat campaniilor militare, ca pregătire sau recompensă ulterioară. Ele cer continuitate, în contrast cu rezultatele rapide favorizate electoral. Asimetria explică mobilizarea eficientă a campaniilor și dificultatea susținerii ordinii ulterioare.

16.3. Legitimitatea ordinii post-conflict

Ordinea durabilă cere asumare locală. În Irak, ocupația garanta instituțiile și provoca rezistență; legitimitatea depindea de asumarea procesului politic de către irakieni. Ignorarea asimetriei politice și umanitare în conflictul israeliano-palestinian limita medierea SUA. În Iran, loviturile pot schimba balanța militară, dar stabilizarea cere participarea statului iranian.

Legitimitatea nu cere popularitate universală, ci reguli previzibile, mai puțin costisitoare decât contestarea permanentă. Excepțiile pentru aliați și sancțiunile pentru adversari transformă ordinea bazată pe reguli într-o ierarhie selectivă.

16.4. Încrederea partenerilor

Partenerii se tem atât de abandon în timpul crizelor, cât și de antrenarea în conflicte nedorite. Afganistanul a ilustrat primul risc, Iranul și atacurile asupra Golfului al doilea. Alinierea multiplă, dialogul cu China și acordurile regionale răspund ambelor incertitudini.

Presiunea iraniană asupra statelor care găzduiesc baze americane urmărește influențarea politicii Washingtonului prin vulnerabilitatea gazdelor. Relatările din octombrie despre evacuarea unor forțe și repoziționarea operațiilor americane ilustrează costul acestei vulnerabilități.[56] Guvernele din Golf compară riscul represaliilor asupra infrastructurii și economiei naționale cu cel al diminuării protecției americane. Rezultatul rămâne deschis: expunerea poate încuraja restrângerea accesului american și apropierea de Teheran, dar și cereri pentru garanții suplimentare, apărare aeriană mai eficientă și protecție consolidată a bazelor. De acest calcul depinde și autonomia regională. Repoziționarea schimbă condițiile de operare; amploarea și durata angajamentului american trebuie evaluate distinct.

Încrederea cere consultare înaintea deciziilor, obligații clare și predictibilitate între administrații. Retragerea din acorduri, prioritățile schimbate brusc și personalizarea relațiilor reduc valoarea promisiunilor, indiferent de forța desfășurată.

16.5. Adaptarea la autonomia regională

Orientul Mijlociu din 2026 diferă de cel al anilor 1990. Actorii regionali au proiecte proprii: capital, companii globale și tehnologie în Golf, politică de putere mijlocie în Turcia, prevenție israeliană chiar când SUA preferă reținerea, asimetrie iraniană. Egiptul, Arabia Saudită și Emiratele compară ofertele americane, chineze, europene și asiatice. Nu sunt simple piese ale competiției marilor puteri.

SUA încurajează împărțirea poverii, dar privesc cu suspiciune unele inițiative independente. Adaptarea cere trecerea de la control la coordonare: reguli minime, bunuri publice strategice și integrarea proiectelor compatibile, fără monopol politic.

17. Perspective 2027–2030: patru scenarii

Scenariile descriu direcții dominante care se pot combina. Evaluarea lor urmărește intensitatea confruntării, rolul american și gradul de instituționalizare a responsabilităților regionale; evoluția uneia dintre aceste dimensiuni nu determină automat schimbarea celorlalte.

17.1. Primatul selectiv și negociat

Scenariul cel mai probabil, în evaluarea de față, păstrează primatul selectiv: baze, marină, apărare antirachetă, informații și diplomație americană, fără ocupații și cu responsabilități sporite ale partenerilor. Acordul de la Mecca, cooperarea din Golf și mecanismele israeliano-arabe completează această prezență. China rămâne partener economic major pentru unele state, fără garanție militară.

Washingtonul trebuie să accepte pluralitatea fără a abandona regulile și să distingă autonomia stabilizatoare de proliferare, înarmare competitivă și războaie preventive. Indicatorii favorabili includ consultarea instituționalizată cu semnatarii Acordului de la Mecca, securitatea maritimă în Golf și prevenirea incidentelor în Siria.

17.2. Stabilizare negociată

Scenariul favorabil cere un acord verificabil cu Iranul: limite nucleare, navigație, relaxarea graduală a sancțiunilor în schimbul unor concesii și prevenirea incidentelor. Rivalitatea și partenerii iranieni persistă, dar problemele gestionabile se separă de cele existențiale. O soluție politică pentru Gaza și un proces de negociere palestinian credibil pot reactiva normalizarea saudito-israeliană.

Compromisurile sunt dificile după pierderile din 2026: SUA trebuie să limiteze obiectivele maximaliste, Iranul să renunțe la perturbarea navigației, iar Israelul să evite acțiunile care subminează alianțele. Probabilitatea este mai mică, însă costurile războiului pot crea stimulente diplomatice noi.

17.3. Uzură regională prelungită

Scenariul negativ continuă loviturile americano-israeliene, ripostele iraniene și ale partenerilor, blocajele parțiale în Hormuz și Bab el-Mandeb și presiunea asupra bazelor americane din Irak și Siria. Fără victorie politică, toate părțile revendică succese tactice. Prețurile ridicate, refacerea lentă a interceptorilor și polarizarea americană restrâng opțiunile.

China și Rusia beneficiază de consumul american de resurse, pierderea legitimității și dificultatea coordonării aliaților, fără victorie militară proprie. Grupările jihadiste pot exploata vidurile de securitate, iar dezvoltarea Golfului poate încetini. Indicatorii sunt armistițiile eșuate, țintele economice extinse și inspecțiile nucleare suspendate.

În acest scenariu, armistițiile parțiale pot limita unele operații fără a încheia rivalitatea armată. Fiecare parte se teme că reducerea presiunii va permite refacerea adversarului, iar divergențele dintre parteneri pot împiedica transformarea înțelegerilor temporare într-un acord durabil.

Echilibrul uzurii este provizoriu: pierderile majore, infrastructura distrusă sau crizele interne pot schimba rapid calculul și determina escaladarea conflictului. Durata conflictului nu garantează o intensitate constantă sau limite stabile.

17.4. Regionalizarea ordinii

Regionalizarea presupune consolidarea instituțiilor create prin Acordul de la Mecca, aderări arabe la formule de securitate, rol turc sporit și finanțare asiatică a infrastructurii și reconstrucției. SUA rămân prezente într-un sistem cu decizii negociate între centre multiple. Israelul poate fi inclus în unele domenii tehnice și exclus din altele, în funcție de evoluția dosarului palestinian.

Instituțiile transparente și defensive reduc povara SUA și gestionează crizele local. Alianțele ideologice pot adânci rivalitățile dintre Turcia, Israel, Iran și statele arabe. Washingtonul trebuie să sprijine reguli incluzive și neproliferare, acceptând centrele independente compatibile cu stabilitatea.

18. Ce ar presupune o strategie americană mai coerentă

Prioritățile trebuie ordonate: neproliferarea și navigația înaintea transformării interne generale; antiterorismul separat de administrarea nelimitată a conflictelor locale. Securitatea Israelului trebuie armonizată cu evitarea războiului regional și soluția palestiniană.

Folosirea forței trebuie însoțită de o ofertă diplomatică precisă, care să arate ce concesii verificabile ar duce la încetarea presiunii. Pentru Iran: calendar de inspecții, limite de îmbogățire, reguli maritime și relaxarea graduală, reversibilă, a sancțiunilor. Fără ieșire, loviturile se autoalimentează.

Securitatea trebuie organizată ca rețea: apărare aeriană, avertizare timpurie, protecția infrastructurii și supraveghere maritimă conectate, fără comandă politică asupra partenerilor. Acordul de la Mecca trebuie evaluat după funcționarea instituțiilor și conduita semnatarilor. Sunt necesare, de asemenea, formalizarea prevenirii incidentelor turco-israeliene în Siria și sprijinirea integrării forțelor irakiene sub autoritatea statului.

Oferta economică americană trebuie să concureze prin finanțare, standarde, formare, tehnologie și beneficii vizibile. Solidaritatea geopolitică nu înlocuiește infrastructura chineză. Restricțiile necesare în domenii sensibile, fără alternative, împing partenerii spre furnizorii a căror influență Washingtonul dorește să o limiteze.

Consecvența normativă cere criterii explicite, asistență condiționată de dreptul umanitar și responsabilitate instituțională, chiar fără standarde identice în orice situație. Protejarea civililor este o exigență morală și contribuie la limitarea radicalizării și păstrarea legitimității.

Congresul și executivul trebuie să clarifice temeiul juridic și controlul democratic al campaniilor prelungite. Reluarea perioadelor de folosire a forței prin notificări succesive rămâne o interpretare contestată a executivului; scopul, costurile și condițiile de încetare trebuie dezbătute public. Continuitatea strategică presupune consens intern minim.

Concluzii

Traiectoria din 2003 până în 2026 nu este o trecere liniară de la hegemonie la retragere. Ea marchează abandonarea încrederii că superioritatea militară poate remodela regiunea în favoarea necesității de a negocia rezultatele într-un mediu mai autonom și mai fragmentat. De la ocupația Irakului la războiul cu Iranul, administrațiile au schimbat instrumentele, dar s-au confruntat cu aceeași dificultate: transformarea avantajului militar într-o ordine politică durabilă.

Centralitatea Statelor Unite se sprijină pe flotă, baze, alianțe, dolar, tehnologie și capacitatea de a organiza coaliții. Ea nu mai înseamnă însă monopol. Acordul de la Mecca, alinierea multiplă a statelor arabe, rolul economic al Chinei, activismul Turciei, doctrina preventivă a Israelului și reziliența iraniană indică o ordine cu mai multe centre de inițiativă.

Deosebirea esențială este între putere și control. Washingtonul poate domina o fază militară și pierde definiția rezultatului politic; poate apăra un aliat și diminua legitimitatea arhitecturii sale; poate cere partenerilor autonomie și apoi se poate teme de alegerile lor. O strategie matură nu va încerca să elimine aceste tensiuni, ci să le administreze prin obiective limitate, instituții, diplomație și condiții clare pentru folosirea forței.

În războiul cu Iranul, succesul trebuie raportat la rezultate politice verificabile. Pentru Washington, acestea includ neproliferarea, reluarea navigației comerciale și securitatea partenerilor; pentru Teheran, reducerea constrângerilor externe, garanțiile de securitate și influența regională urmărită. Durata rezistenței, degradarea militară a adversarului și revendicarea victoriei nu demonstrează singure durabilitatea rezultatului. Încetarea confruntării cere condiții realizabile și mecanisme care permit menținerea angajamentelor după oprirea operațiilor.

Dosarul palestinian și relațiile distincte cu Egiptul, Iordania și Libanul arată că influența americană depinde și de viabilitatea instituțiilor locale, de capacitatea economică a partenerilor și de legitimitatea compromisurilor politice.

Evoluția probabilă nu este înlocuirea „Pax Americana” prin hegemonie chineză, iraniană sau israeliană, ci un aranjament policentric, competitiv și incomplet. SUA rămân principalul furnizor extern de securitate. Succesul va depinde de compatibilitatea acestei pluralități cu neproliferarea, navigația liberă și reducerea războaielor.

Acest bilanț deschide o cercetare mai largă. Studiul următor va putea analiza influența regională asupra ordinii mondiale: competiția marilor puteri, ascensiunea puterilor mijlocii, securitatea energetică, transformarea alianțelor și noile echilibre globale.

Notă privind actualitatea analizei

Studiul reflectă informațiile disponibile până la 13 octombrie 2026. Evoluțiile ulterioare din teren pot modifica unele date, evaluări și scenarii, fără să invalideze automat concluziile privind tendințele structurale ale politicii americane în Orientul Mijlociu. Schimbările strategice majore pot impune însă reevaluarea acestor concluzii.

Bibliografie selectivă

1. The White House, The National Security Strategy of the United States of America / National Security Strategy, edițiile 2002, 2022 și 2025.
2. The Iraq Study Group, The Iraq Study Group Report: The Way Forward — A New Approach, Washington, 2006.
3. U.S. Energy Information Administration, World Oil Transit Chokepoints și analizele privind Strâmtoarea Hormuz, 2024–2025.
4. Ali Vaez, The New Forever War: Why America and Iran Fight On Without Victory, Foreign Affairs, 29 septembrie 2026.
5. Narges Bajoghli și Vali Nasr, Iran’s Theory of Victory: Tehran’s Fight for Great-Power Status in the Post-American Middle East, Foreign Affairs, 9 octombrie 2026.
6. United Nations, documentele privind dosarul palestinian și Gaza: Rezoluția 2803 (2025), raportul UNSCO pentru AHLC din septembrie 2026 și raportul A/81/35 din 2026.
7. Congressional Research Service, Egypt: Background and U.S. Relations, 2023; Jordan: Background and U.S. Relations, 2024; Lebanon, 2025.
8. Defense Intelligence Agency, Iran: Enabling Houthi Attacks Across the Middle East și Seized at Sea: Iranian Weapons Smuggled to the Houthis, 2024.
9. Ministerul Afacerilor Externe al Turciei, comunicatele privind Acordul de la Mecca, reuniunea din 5 octombrie, declarațiile din 8 octombrie și declarația R4 din 11 octombrie 2026.
10. Pulsul Geostrategic, articolele selectate ale lui Dumitru Chican, Corneliu Pivariu, Dinu Costescu și Nicolae Perhaiță, 2007–2019; titlurile, numerele și paginile sunt identificate în notele studiului.

[1] „Asia Minor Agreement” (Sykes–Picot), 9–16 mai 1916, text reprodus de Avalon Project, Yale Law School, https://avalon.law.yale.edu/20th_century/sykes.asp.

[2] United Nations, The Origins and Evolution of the Palestine Problem, sinteză asupra sistemului mandatelor; League of Nations, Mandate for Palestine, 1922, arhiva ONU.

[3] U.S. Department of State, Office of the Historian, „The Suez Crisis, 1956” și „The Eisenhower Doctrine, 1957”, https://history.state.gov/milestones/1953-1960/suez și https://history.state.gov/milestones/1953-1960/eisenhower-doctrine.

[4] U.S. Department of State, Foreign Relations of the United States, documente privind extinderea ajutorului militar și economic sovietic către Egipt, Siria, Irak și alte state arabe după mijlocul anilor 1950, https://history.state.gov/historicaldocuments.

[5] Jimmy Carter, „State of the Union Address”, 23 ianuarie 1980; U.S. Department of State, Office of the Historian, documente privind Doctrina Carter și Golful Persic.

[6] U.S. Department of State, Office of the Historian, „The Gulf War, 1991”, https://history.state.gov/milestones/1989-1992/gulf-war.

[7] The White House, The National Security Strategy of the United States of America, septembrie 2002, https://georgewbush-whitehouse.archives.gov/nsc/nss/2002/.

[8] Ralph Peters, „Blood Borders: How a Better Middle East Would Look”, Armed Forces Journal, iunie 2006, https://armedforcesjournal.com/blood-borders/. În opinia noastră, harta propunea și unele modificări care nu dovedeau o înțelegere aprofundată a situației din Orientul Mijlociu.

[9] The Iraq Study Group, The Iraq Study Group Report: The Way Forward — A New Approach, 2006, https://www.govinfo.gov/content/pkg/GPO-IRAQSTUDYGROUP/pdf/GPO-IRAQSTUDYGROUP.pdf.

[10] Neta C. Crawford, „Blood and Treasure: United States Budgetary Costs and Human Costs of 20 Years of War in Iraq and Syria, 2003–2023”, Costs of War, Brown University, 15 martie 2023, https://costsofwar.watson.brown.edu/paper/blood-and-treasure-united-states-budgetary-costs-and-human-costs-20-years-war-iraq-and-syria.

[11] Dumitru Chican, „Retragerea S.U.A. din Irak: necesitatea unei noi strategii”, Pulsul Geostrategic, nr. 10, 5 august 2007, pp. 13–14.

[12] Vezi U.S. Department of State, „U.S.–Middle East Partnership Initiative”, 12 decembrie 2002, https://2001-2009.state.gov/r/pa/prs/ps/2002/15923.htm; George W. Bush, „President Bush Discusses Freedom in Iraq and Middle East”, 6 noiembrie 2003, https://georgewbush-whitehouse.archives.gov/news/releases/2003/11/20031106-2.html; Barack Obama, „Remarks by the President on the Middle East and North Africa”, 19 mai 2011, https://obamawhitehouse.archives.gov/the-press-office/2011/05/19/remarks-president-middle-east-and-north-africa; Barack Obama, David Cameron și Nicolas Sarkozy, „Libya’s Pathway to Peace”, articol comun publicat pe site-ul Casei Albe la 14 aprilie 2011, https://obamawhitehouse.archives.gov/the-press-office/2011/04/14/joint-op-ed-president-obama-prime-minister-cameron-and-president-sarkozy; Barack Obama, „Statement by President Obama on the Situation in Syria”, 18 august 2011, https://obamawhitehouse.archives.gov/the-press-office/2011/08/18/statement-president-obama-situation-syria. Aceste documente atestă promovarea reformelor politice și susținerea explicită a plecării unor lideri; ele nu demonstrează conceperea și dirijarea integrală a Primăverii Arabe de către Statele Unite.

[13] Barack Obama, „Remarks by the President in Address to the Nation on Libya”, 28 martie 2011, arhiva Casei Albe, https://obamawhitehouse.archives.gov/the-press-office/2011/03/28/remarks-president-address-nation-libya/.

[14] Corneliu Pivariu, „SUA – Libia – Uniunea Europeană și globalizarea”, Pulsul Geostrategic, nr. 97, 20 aprilie 2011, p. 4.

[15] The White House, „Strategy to Counter the Islamic State of Iraq and the Levant”, 10 septembrie 2014, https://obamawhitehouse.archives.gov/the-press-office/2014/09/10/fact-sheet-strategy-counter-islamic-state-iraq-and-levant-isil.

[16] U.S. Central Command, „Statement from Gen. Joseph Votel on liberating the last territory held by Daesh”, 23 martie 2019, https://www.centcom.mil/MEDIA/PUBLIC-RELEASES/Article/1760415/statement-from-gen-joseph-votel-on-liberating-the-last-territory-held-by-daesh/.

[17] Dinu Costescu, „Strategia americană anti-Da’ish: între paradigmă și realitate”, Pulsul Geostrategic, nr. 194, 5 iulie 2015, pp. 23–25.

[18] The White House, „Key Excerpts of the Joint Comprehensive Plan of Action”, 14 iulie 2015, https://obamawhitehouse.archives.gov/the-press-office/2015/07/14/key-excerpts-joint-comprehensive-plan-action-jcpoa; IAEA, rapoarte de verificare în temeiul Rezoluției 2231.

[19] The White House, „Ceasing U.S. Participation in the JCPOA”, 8 mai 2018, https://trumpwhitehouse.archives.gov/presidential-actions/ceasing-u-s-participation-jcpoa-taking-additional-action-counter-irans-malign-influence-deny-iran-paths-nuclear-weapon/.

[20] Corneliu Pivariu, „Consecințe ale denunțării unilaterale a acordului nuclear cu Iranul de către SUA”, Pulsul Geostrategic, nr. 259–260, 20 mai 2018, p. 36.

[21] U.S. Department of Defense, „Statement by the Department of Defense”, 2 ianuarie 2020, https://www.defense.gov/News/Releases/Release/Article/2049534/statement-by-the-department-of-defense/.

[22] U.S. Department of State, „The Abraham Accords Declaration”, 15 septembrie 2020, https://2021-2025.state.gov/the-abraham-accords/.

[23] Dinu Costescu, „«MESA» – un nou sistem de securitate regională: realități și posibilități”, Pulsul Geostrategic, nr. 270, 20 ianuarie 2019, pp. 66–70.

[24] The White House, National Security Strategy, octombrie 2022, secțiunea „Support De-Escalation and Integration in the Middle East”, https://www.whitehouse.gov/wp-content/uploads/2022/10/Biden-Harris-Administrations-National-Security-Strategy-10.2022.pdf; Joseph R. Biden Jr., discurs la summitul GCC+3, Jeddah, 16 iulie 2022.

[25] U.S. Department of State, After Action Review on Afghanistan, martie 2022–martie 2023, versiune publică, https://www.state.gov/wp-content/uploads/2023/06/State-AAR-AFG.pdf.

[26] Office of the UN High Commissioner for Human Rights, comunicat din 15 august 2024 privind pragul de 40.000 de victime raportate în Gaza, https://www.un.org/unispal/document/gaza-40000deaths-turk-ohchr-15aug24/.

^[27] Houthi (Ansar Allah) este o mișcare politico-militară yemenită cu origini în mediul zaidit din nordul țării. Sprijinul Iranului cuprinde armament și instruire, fără a permite presupunerea unui control automat asupra tuturor deciziilor organizației. Arsenalul include rachete balistice și de croazieră, mijloace antinavă și drone de atac, utilizate împotriva țintelor terestre și navigației maritime. Importanța strategică rezultă din capacitatea de a afecta comerțul și infrastructurile fără superioritate convențională. Vezi DIA, Seized at Sea: Iranian Weapons Smuggled to the Houthis, 10 iulie 2024, https://www.dia.mil/News-Features/Articles/Article-View/Article/3834111/dia-report-showcases-iranian-origin-of-houthi-weapons-interdicted-at-sea/; Council on Foreign Relations, Who Are Yemen’s Houthis?, https://www.cfr.org/articles/who-are-yemens-houthis. Surse consultate la 13 octombrie 2026.

[28] The White House, National Security Strategy, decembrie 2025, https://www.whitehouse.gov/wp-content/uploads/2025/12/2025-National-Security-Strategy.pdf.

[29] The White House, „Peace Through Strength: President Trump Launches Operation Epic Fury”, 1 martie 2026, https://www.whitehouse.gov/releases/2026/03/peace-through-strength-president-trump-launches-operation-epic-fury-to-crush-iranian-regime-end-nuclear-threat/.

[30] Reuters, „Trump sends Congress formal notice that Iran conflict has resumed”, 13 iulie 2026, https://www.reuters.com/world/us/trump-sends-congress-formal-notice-that-iran-conflict-has-resumed-2026-07-13/. Pentru declarația vicepreședintelui din septembrie, AFP, „Iran war is not a war, US VP Vance says”, 3 septembrie 2026, https://www.afp.com/en/iran-war-not-war-us-vp-vance-says.

[31] Associated Press, „Iran war’s cost grows to $43.6 billion in new US military estimate”, 18 septembrie 2026, https://apnews.com/article/7541f88490d17747537ee3fdbc119af8. Pentru metodologia și efectele consumului de muniții, Congressional Budget Office, Estimating the Cost of Combat Operations Against Iran, 15 septembrie 2026, https://www.cbo.gov/publication/62756.

[32] Narges Bajoghli și Vali Nasr, „Iran’s Theory of Victory: Tehran’s Fight for Great-Power Status in the Post-American Middle East”, Foreign Affairs, 9 octombrie 2026, https://www.foreignaffairs.com/iran/irans-theory-victory.

[33] Ali Vaez, „The New Forever War: Why America and Iran Fight On Without Victory”, Foreign Affairs, 29 septembrie 2026.

[34] U.S. Energy Information Administration, „Amid regional conflict, the Strait of Hormuz remains critical oil chokepoint”, 16 iunie 2025, https://www.eia.gov/todayinenergy/detail.php?id=65504.

[35] U.S. Department of Defense, „Project Freedom Aims to Get Thousands of Commercial Ships Safely Through Strait”, 5 mai 2026, https://www.defense.gov/News/News-Stories/Article/Article/4477864/project-freedom-aims-to-get-thousands-of-commercial-ships-safely-through-strait/.

[36] The White House, „President Trump Was Right: America Controls the Strait of Hormuz”, 28 august 2026, https://www.whitehouse.gov/releases/2026/08/president-trump-was-right-america-controls-the-strait-of-hormuz/. Afirmațiile cantitative sunt poziția oficială a administrației și trebuie citite ca atare.

[37] Nicolae Perhaiță, „Statele Unite ale Americii: necesitatea și limitele puterii navale”, Pulsul Geostrategic, nr. 8, 5 iulie 2007, pp. 5–8.

[38] IEA, „Statement by IEA Executive Director on meeting of IEA Member governments on 7 October 2026”, https://www.iea.org/news/statement-by-iea-executive-director-on-meeting-of-iea-member-governments-on-7-october-2026.

[39] Reuters, „Turkey, Israel have begun talks to avoid clashes in Syria”, 10 aprilie 2025, https://www.reuters.com/world/middle-east/turkey-israel-have-begun-talks-avoid-clashes-syria-turkish-sources-say-2025-04-10/.

[40] Associated Press, „Israeli strikes hit an air base hours after a Turkish delegation visit, Syrian officials say”, august 2026, https://apnews.com/article/60a2747ff4dcdd6ebc498807912cce46. Pentru dezmințirea ulterioară: Anadolu Agency, „No Turkish military delegation present at Syria airbase before or during Israeli attack: Defense Ministry”, 20 august 2026, https://www.anadoluajansi.gov.tr/en/turkiye/no-turkish-military-delegation-present-at-syria-airbase-before-or-during-israeli-attack-defense-ministry/4032582.

[41] Reuters, „Saudi Arabia, Turkey and Pakistan sign defense pact amid regional turmoil”, 7 august 2026, https://www.reuters.com/world/asia-pacific/saudi-arabia-turkey-pakistan-sign-joint-defence-deal-amid-regional-turmoil-2026-08-07/.

[42] Corneliu Pivariu, „Acordul de la Mecca și noua arhitectură de securitate a Orientului Mijlociu”, Financial Intelligence, 9 august 2026, https://financialintelligence.ro/acordul-de-la-mecca-si-noua-arhitectura-de-securitate-a-orientului-mijlociu-corneliu-pivariu/.

[43] Republic of Türkiye Ministry of Foreign Affairs, comunicatul nr. 168, 30 august 2026, privind prima reuniune a Comitetului strategic politic și de apărare, https://bukres-be.mfa.gov.tr/Mission/ShowAnnouncement/419316; comunicatul nr. 189, 4 octombrie 2026, privind reuniunea de la Riad, https://www.mfa.gov.tr/no_-189_-ortak-savunma-icin-mekke-anlasmasi-kapsaminda-tesis-edilen-stratejik-siyasi-ve-savunma-komitesi-nin-toplantisi-hk.en.mfa. Comunicatul comun al reuniunii din 5 octombrie 2026, https://www.mfa.gov.tr/joint-statement-on-the-emergency-meeting-of-the-strategic-political-and-defense-committee-of-the-makkah-alliance-for-defense-5-october-2026.en.mfa.

[44] Ministerul Afacerilor Externe al Turciei, declarațiile lui Hakan Fidan din 8 octombrie 2026, https://www.mfa.gov.tr/disisleri-bakani-sayin-hakan-fidan-in-macaristan-basbakan-yardimcisi-ve-disisleri-bakani-anita-orban-ile-ortak-basin-toplantisi–8-ekim-2026.tr.mfa; Reuters, „Turkey, Pakistan, Egypt, Saudi Arabia condemn Houthi attacks on Riyadh airport”, 12 octombrie 2026, https://www.reuters.com/world/asia-pacific/turkey-pakistan-egypt-saudi-arabia-condemn-houthi-attacks-riyadh-airport-2026-10-12/. Declarația oficială delimitează sprijinul defensiv de trimiterea trupelor pentru atacuri pe teritoriul altui stat. Surse consultate la 13 octombrie 2026.

[45] R4 desemnează formatul politico-diplomatic alcătuit din Arabia Saudită, Turcia, Pakistan și Egipt. În declarația comună din 11 octombrie 2026, cele patru state condamnă atacurile Houthi și susțin măsurile legitime de apărare ale Arabiei Saudite, în conformitate cu Carta ONU și dreptul internațional. Formatul este distinct de Acordul tripartit de la Mecca: declarația R4 nu instituie obligații de apărare colectivă pentru Egipt. Textul oficial: Ministerul Afacerilor Externe al Turciei, „Joint Statement by the R4 Group, 11 October 2026”, consultat la 13 octombrie 2026. https://www.mfa.gov.tr/joint-statement-by-the-r4-group-11-october-2026.en.mfa. Pentru disponibilitatea egipteană de sprijin și examinarea aderării la acord: Anadolu, „Egypt vows any kind of support for Saudi Arabia after Houthi attacks”, 13 octombrie 2026, https://www.anadoluajansi.gov.tr/en/middle-east/egypt-vows-any-kind-of-support-for-saudi-arabia-after-houthi-attacks/4087051.

[46] Reuters, „Saudi capital’s airport to remain shut this week as airlines cancel services”, 12 octombrie 2026, https://www.reuters.com/world/middle-east/skies-over-saudi-capital-riyadh-largely-empty-after-deadly-houthi-strikes-2026-10-12/. Potrivit avizului pentru navigația aeriană relatat de agenție, aeroportul urma să rămână închis până la 17 octombrie, ora 21:00 GMT. Termenul reprezintă măsura anunțată, nu un rezultat deja constatat la închiderea informațională a studiului.

[47] Nathan J. Brown, „Old Wine in New Battles”, Carnegie Endowment for International Peace, 15 septembrie 2026, https://carnegieendowment.org/middle-east/diwan/2026/09/old-wine-in-new-battles.

^[48] ONU, Road Map to a permanent two-State solution to the Israeli-Palestinian conflict, S/2003/529, prezentată la 30 aprilie 2003, https://www.un.org/unispal/document/auto-insert-186742/; ONU, Quartet statement/New Palestinian Government, 30 martie 2006, https://www.un.org/unispal/document/auto-insert-200122/; raportul A/61/80–E/2006/72, privind alegerile din 2006 și reacția donatorilor, https://digitallibrary.un.org/record/576393/files/A_61_80_E_2006_72-EN.pdf.

^[49] ONU, Security Council Authorizes Stabilization Force in Gaza, Adopting Resolution 2803 (2025), 17 noiembrie 2025, https://www.un.org/unispal/document/security-council-meeting-coverage-17nov25/; UNSCO, Report to the Ad Hoc Liaison Committee, 24 septembrie 2026, https://www.un.org/unispal/document/unsco-report-to-the-ad-hoc-liaison-committee-september-2026/; ONU, Annual Report of the Committee on the Exercise of the Inalienable Rights of the Palestinian People, A/81/35, 2 septembrie 2026, https://www.un.org/unispal/document/ceirpp-report-2sep2026/; OHCHR, One year after ceasefire announcement, killings continue across Gaza, 12 octombrie 2026, https://palestine.un.org/en/324294-one-year-after-ceasefire-announcement-killings-continue-across-gaza. Raportul UNSCO confirmă și revenirea tuturor ostaticilor rămași și a rămășițelor lor; calificarea progresului diplomatic nu echivalează cu încheierea tuturor ostilităților.

^[50] Congressional Research Service, Egypt: Background and U.S. Relations, RL33003, 2 mai 2023, în special secțiunile privind interesele strategice și politica asistenței după 2013, https://www.congress.gov/crs_external_products/RL/PDF/RL33003/RL33003.122.pdf; U.S. Department of State, U.S. Relations With Egypt, 29 aprilie 2022, https://2021-2025.state.gov/u-s-relations-with-egypt/. Pentru rolul de mediator și garant al armistițiului din 2025, vezi raportul ONU A/81/35, 2 septembrie 2026, citat anterior. Documentele din 2022–2023 sunt utilizate pentru evoluția și fundamentele parteneriatului, nu pentru cuantificarea asistenței efectiv acordate în 2026.

^[51] Declarațiile lui Badr Abdelatty la Bloomberg Television, 13 octombrie 2026, relatate de Anadolu, Egypt vows any kind of support for Saudi Arabia after Houthi attacks, 13 octombrie 2026, https://www.anadoluajansi.gov.tr/en/middle-east/egypt-vows-any-kind-of-support-for-saudi-arabia-after-houthi-attacks/4087051; Serviciul de Stat pentru Informații al Egiptului, FM reiterates Egypt’s condemnation of attacks on Saudi Arabia, 6 octombrie 2026, https://sis.gov.eg/en/media-center/news/fm-reiterates-egypts-condemnation-of-attacks-on-saudi-arabia/. Surse consultate la 13 octombrie 2026.

^[52] U.S. Department of State, U.S. Relations With Jordan, 27 aprilie 2022, https://2021-2025.state.gov/u-s-relations-with-jordan/; declarația comună privind Memorandumul de parteneriat strategic, 16 septembrie 2022, https://2021-2025.state.gov/joint-statement-on-the-signing-of-the-bilateral-memorandum-of-understanding-on-strategic-partnership-between-the-united-states-and-the-hashemite-kingdom-of-jordan/?safe=1; CRS, Jordan: Background and U.S. Relations, RL33546, 1 iulie 2024, https://www.congress.gov/crs_external_products/RL/PDF/RL33546/RL33546.91.pdf; Tratatul de pace Israel–Iordania, 1994, art. 9, https://www.un.org/unispal/document/auto-insert-179122/.

^[53] ONU, Rezoluția 1559 (2004) și explicația inițiativei americano-franceze, https://press.un.org/en/2004/sc8181.doc.htm; CRS, Lebanon, IF11617, 11 august 2025, https://www.congress.gov/crs_external_products/IF/PDF/IF11617/IF11617.17.pdf; UNIFIL, Fully committed to its mandate until the last day of the mission, 9 octombrie 2026, https://unifil.unmissions.org/en/news/unifil-fully-committed-to-its-mandate-until-the-last-day-of-the-mission. Raportul CRS este utilizat pentru istoricul asistenței, criza economică și acordul din 2024; comunicarea UNIFIL oferă reperul de actualitate pentru octombrie 2026.

[54] Michael Young, „Three Ruptures and the End of Pax Americana in the Middle East”, Carnegie Endowment for International Peace, 22 septembrie 2026, https://carnegieendowment.org/middle-east/diwan/2026/09/three-ruptures-and-pax-americana.

[55] Angie Omar, „On AI, Cairo Plays China and the U.S. Off Against Each Other”, Carnegie Endowment for International Peace, 14 septembrie 2026, https://carnegieendowment.org/middle-east/diwan/2026/09/on-ai-cairo-plays-china-and-the-united-states-off-each-other.

[56] Digi24, „America se retrage. Războiul care trebuia să demonstreze puterea SUA a devenit o lecție amară pentru Donald Trump”, 9 octombrie 2026, analiză New York Times preluată în limba română, https://www.digi24.ro/stiri/externe/sua/america-se-retrage-razboiul-care-trebuia-sa-demonstreze-puterea-americana-a-devenit-o-lectie-amara-pentru-donald-trump-3983819.