Situația geopolitică actuală și perspective: Lumea conflictelor simultane: de la războiul de uzură la confruntarea sistemică (Corneliu Pivariu)

* „Marile rupturi istorice nu se anunță întotdeauna prin declarații de război, ci prin acumularea crizelor pe care nimeni nu le mai poate izola.”

 * Autor: Corneliu Pivariu – General-maior (cu două stele) în retragere, expert in geopolitică și relații internaționale, cu o experiență de peste 30 de ani în domeniile militar, diplomatic și economic. 

Dacă ar fi să rezum într-o singură propoziție situația geopolitică actuală, aș spune astfel: nu trăim o criză internațională trecătoare, ci o schimbare de epocă. Nu asistăm la o succesiune de conflicte regionale, ci la emergența unei noi stări a sistemului internațional, în care conflictul revine ca instrument normal al politicii, iar pacea riscă să devină excepția.

Timp de trei decenii, după încheierea Războiului Rece, lumea occidentală a funcționat sub iluzia că interdependența economică, globalizarea și instituțiile multilaterale vor reduce treptat centralitatea forței militare. Realitatea ultimilor ani a demolat această ipoteză. Astăzi, războiul revine în prim-plan nu ca accident, ci ca expresie a competiției pentru putere, resurse, tehnologie, influență și legitimitate. Ceea ce s-a schimbat nu este doar numărul conflictelor, ci faptul că ele se condiționează reciproc. Ucraina influențează reînarmarea Europei. Gaza și Marea Roșie afectează rutele comerciale și securitatea energetică. Presiunea chineză asupra Taiwanului obligă Washingtonul să gândească simultan două teatre majore. Sudanul și alte crize africane arată că instabilitatea periferică produce efecte directe asupra migrației, alimentației și securității europene.

Prima idee pe care o propun este, așadar, aceasta: trăim într-un sistem de conflicte interconectate (conflicte comunicante). Niciun conflict nu mai rămâne local; fiecare produce unde de șoc în alte regiuni, în piețe, în alegeri, în bugete și în doctrine militare.

1. Ucraina: războiul care a schimbat deja Europa

Războiul din Ucraina rămâne conflictul central pentru securitatea europeană. Nu neapărat pentru că este singurul mare război, ci pentru că este cel care a modificat cel mai profund arhitectura strategică a continentului. Analizele IISS din 2026 arată că războiul nu se află într-un „blocaj stabil”, ci într-un echilibru instabil care împinge spre escaladare, nu spre compromis; în același timp, efortul ucrainean este afectat de probleme de recrutare și de reducerea sprijinului american, sprijin pe care Europa încă nu l-a compensat pe deplin.

Aceasta este marea lecție militară: războiul modern între state comparabile nu mai este doar un război al manevrei, ci și unul al masei, al industriei și al rezilienței. CSIS a discutat anul acesta estimări care depășesc 1,2 milioane de victime totale după patru ani de război, ceea ce arată nu doar amploarea umană a conflictului, ci și caracterul său de uzură strategică[1].

Dincolo de front, războiul a produs deja trei efecte strategice majore.

Primul: reînarmarea Europei. NATO arată că în 2025 toți aliații au depășit pragul de 2% din PIB pentru apărare, iar aliații europeni și Canada au crescut cheltuielile cu 20% față de 2024. UE estimează pentru 2025 cheltuieli de apărare de 381 miliarde euro, față de 343 miliarde în 2024. Cu alte cuvinte, Rusia a obținut exact contrariul a ceea ce urmărea inițial: nu neutralizarea strategică a Europei, ci militarizarea ei accelerată.

Al doilea: revenirea frontierei de est ca axă strategică a Europei. IISS arată că NATO fortifică flancul estic prin sisteme stratificate de apărare, supraveghere și apărare antiaeriană cu rază scurtă, iar summitul de la Haga din 2025 a fixat chiar o traiectorie spre 5% din PIB până în 2035, din care 3,5% pentru apărare propriu-zisă și 1,5% pentru reziliență și infrastructură de securitate.

Al treilea: industrializarea securității. Problema nu mai este numai cine are armata mai bună, ci cine poate produce mai repede obuze, drone, rachete, sisteme de apărare aeriană și componente critice. În războiul din Ucraina, avantajul tactic este tot mai des efemer; avantajul durabil este industrial.

Aici merită subliniat ceva esențial. În Ucraina vedem întoarcerea a trei adevăruri militare clasice, pe care Occidentul le relativizase: masa contează; logistica decide; frontul intern este parte a frontului militar.

2. Orientul Mijlociu: conflict regional, efecte globale

Dacă Ucraina este axa securității europene, Orientul Mijlociu este axa instabilității sistemice globale. Războiul început după 7 octombrie 2023 „a continuat neabătut mai bine de doi ani”, după formularea folosită într-un document ONU din martie 2026. OCHA arată că în Gaza și Cisiordania nevoile rămân uriașe, restricțiile persistă, iar în Cisiordania strămutările din 2026 au depășit deja niveluri foarte ridicate; UNHCR nota că la finalul lui 2024 existau circa 2 milioane de persoane strămutate intern în Gaza.

Dar, strategic vorbind, miza nu este doar Gaza. Miza este că Orientul Mijlociu a redevenit un sistem de focare interconectate:

• Gaza;
• frontul nordic Israel–Liban;
• Siria, cu structuri fragile și competiție externă;
• Yemen și Marea Roșie;
• componenta iraniană directă și indirectă.

Aici apare a doua teză a expunerii: nu orice conflict mare este decisiv, dar orice conflict situat pe un nod strategic poate produce efecte disproporționate.

Cazul Mării Roșii este elocvent. CENTCOM și alți oficiali americani au arătat că forțele americane și aliate au respins „sute” de atacuri cu UAV-uri, rachete de croazieră și rachete balistice lansate de Houthi, iar aceste atacuri au perturbat transportul comercial și ajutorul umanitar destinat Yemenului, afectând economiile regionale. În 2024, comandamentul american avertiza deja că atacurile Houthi perturbaseră aproape 15% din comerțul maritim global[2].

Aceasta este una dintre cele mai importante lecții ale momentului: un actor non-statal, susținut de un stat regional, poate produce efecte globale prin lovirea unei rute maritime-cheie. Nu trebuie să învingă o mare putere; îi este suficient să-i scumpească securitatea și să-i complice libertatea de acțiune.

Mai există un aspect. Orientul Mijlociu ne arată că războaiele moderne nu mai au granițe clare între militar, economic și psihologic. Un atac nu mai produce doar victime și pagube, ci și:

• presiune pe piețele energetice;
• mutarea rutelor comerciale;
• schimbări de opinie publică;
• tensiune între aliați;
• polarizare internă în democrații.

În interiorul acestui sistem de instabilitate regională interconectată, componenta iraniană capătă o relevanță strategică distinctă, depășind statutul de actor indirect și apropiindu-se de nivelul unui potențial pol de confruntare directă. Dacă, în etapele anterioare, Iranul a operat predominant prin intermediul rețelelor sale de influență și al actorilor non-statali afiliați, evoluțiile recente indică o tendință de asumare mai vizibilă a riscului strategic, inclusiv prin acțiuni cu caracter direct sau semi-direct împotriva intereselor americane și israeliene.

Această transformare marchează o schimbare de natură în dinamica conflictului din Orientul Mijlociu. Nu mai este vorba exclusiv despre un sistem de proxy wars relativ controlabile, ci despre o configurație în care liniile de separație dintre confruntarea indirectă și cea directă devin tot mai permeabile. Interacțiunea dintre Iran, Statele Unite și Israel introduce astfel un nivel suplimentar de incertitudine, determinat de faptul că fiecare dintre acești actori operează simultan sub constrângeri strategice și presiuni interne care limitează atât capacitatea de escaladare totală, cât și opțiunea unei retrageri fără costuri reputaționale.

Un element central al acestei ecuații îl reprezintă dimensiunea energetică și maritimă a conflictului. Strâmtoarea Hormuz, prin care tranzitează o proporție semnificativă din exporturile globale de petrol, devine nu doar un spațiu de tranzit, ci un instrument de presiune strategică. Capacitatea Iranului de a perturba, chiar și temporar sau selectiv, fluxurile energetice globale conferă acestuia un avantaj asimetric semnificativ, în condițiile în care impactul unor asemenea perturbări se propagă rapid asupra piețelor internaționale, afectând economii mult dincolo de regiune.

În același timp, reacția Statelor Unite și a Israelului reflectă o combinație de descurajare activă și gestionare a escaladării. Loviturile punctuale, consolidarea prezenței militare în regiune și protejarea rutelor maritime indică o strategie orientată spre menținerea libertății de acțiune și limitarea extinderii conflictului. Cu toate acestea, caracterul cumulativ al acestor interacțiuni crește probabilitatea unor erori de calcul sau a unor escaladări neintenționate, în special în condițiile în care fiecare acțiune tactică este interpretată într-o cheie strategică mai largă.

Din această perspectivă, conflictul Iran–SUA–Israel trebuie înțeles nu doar ca o componentă a instabilității regionale, ci ca un posibil nod de convergență al tensiunilor sistemice globale. Spre deosebire de alte teatre, unde dinamica este dominată de uzură sau de competiție graduală, aici există potențialul unei escaladări rapide, cu efecte imediate asupra securității energetice, libertății de navigație și stabilității economice globale.

În consecință, relevanța strategică a acestei confruntări nu derivă exclusiv din intensitatea sa actuală, ci din capacitatea ei de a funcționa ca multiplicator de risc la nivel global. Într-un sistem internațional deja marcat de conflicte simultane, o escaladare majoră în această zonă ar avea efecte de propagare mult mai rapide și mai extinse decât în etapele anterioare, afectând simultan mai multe dimensiuni ale ordinii internaționale: militară, economică și informațională.

Aș formula astfel: Orientul Mijlociu este astăzi laboratorul războiului extins, în care câmpul de luptă include porturi, burse, rețele sociale, diaspore, energie și percepții.

3. Indo-Pacific: conflictul încă neizbucnit, dar deja activ

Dacă Ucraina este războiul prezentului și Orientul Mijlociu războiul de propagare, Indo-Pacificul este războiul posibil al viitorului apropiat.

În jurul Taiwanului, Ministerul Apărării de la Taipei raportează aproape zilnic activitate PLA în zona insulei. Pe 21 aprilie 2026, Taiwan a raportat 24 de aparate PLA, 7 nave PLAN și o navă oficială în jurul insulei, dintre care 11 aparate au traversat linia mediană și au intrat în ADIZ-ul taiwanez. Cu o zi înainte fuseseră raportate 5 aparate și 11 nave. Aceste cifre nu descriu o criză acută singulară, ci normalizarea presiunii militare.

În același timp, raportările oficiale taiwaneze arată că bugetul de apărare pentru 2026, calculat pe standard NATO, ajunge la 949,5 miliarde dolari taiwanezi, echivalentul a 3,32% din PIB; din această sumă, bugetul propriu al ministerului apărării este de 806 miliarde TWD, în creștere substanțială față de 2025.

Aceste două date, puse împreună, spun mult: presiunea crește și răspunsul crește. Cu alte cuvinte, conflictul nu a început formal, dar competiția militară este deja în curs.

Raportul Pentagonului privind China, publicat la sfârșitul lui 2025, este foarte clar: PLA continuă să avanseze către obiectivul din 2027, când Beijingul se așteaptă să poată obține „victorie strategică decisivă” asupra Taiwanului și „contra-balans strategic” față de SUA. Chiar dacă asemenea formulări trebuie tratate cu prudență, ele arată că fereastra 2026–2028 rămâne una strategic sensibilă[3].

Aici merită subliniată diferența esențială față de Ucraina. În Indo-Pacific, miza nu este doar teritorială sau regională. Miza este:

• controlul asupra uneia dintre cele mai importante zone maritime ale lumii;
• securitatea lanțurilor tehnologice critice;
• credibilitatea angajamentului american;
• echilibrul strategic în Asia.

Pe scurt: dacă Ucraina decide mult despre Europa, Taiwanul ar decide enorm despre sistemul mondial.

În plus, tensiunile din Marea Chinei de Sud, inclusiv în jurul Second Thomas Shoal, rămân un alt punct sensibil. CSIS arată că acest recif a devenit unul dintre cele mai sensibile focare dintre China și Filipine, iar acordurile provizorii de dezescaladare nu rezolvă conflictul de fond, ci doar îl administrează.

Concluzia pentru această zonă este simplă: Indo-Pacificul este teatrul în care războiul încă nu a izbucnit, dar toate pregătirile, semnalele și testările strategice sunt deja în desfășurare.

4. Sudan și arcul instabilității africane: conflict ignorat, efecte majore

Există o tendință în dezbaterile strategice europene de a trata Africa drept fundal, nu teatru decisiv. Este o eroare.

UNHCR arată că războiul din Sudan este cea mai mare criză de strămutare din lume, cu 14,3 milioane de sudanezi rămași strămutați la finalul lui 2024. ReliefWeb notează că peste 30 de milioane de persoane au nevoie de asistență[4].

De ce este relevant strategic pentru noi? Din trei motive.

Primul: haosul prelungit în state mari produce coridoare de insecuritate, nu doar drame umanitare. În jurul Sudanului se intersectează rute de migrație, fluxuri de arme, grupări armate, interese regionale și competiție externă.

Al doilea: Europa plătește indirect costul conflictelor africane, fie prin migrație, fie prin instabilitate în vecinătatea extinsă, fie prin presiune asupra misiunilor, bugetelor și opiniei publice.

Al treilea: conflictul sudanez confirmă că statele slabe devin multiplicatori de criză. Nu pentru că au capacitatea de a proiecta putere, ci pentru că nu mai pot controla spațiul, populația și violența.

Sudanul este important și pentru că ne obligă să înțelegem o transformare a conflictului contemporan: nu toate războaiele cu impact strategic sunt cele dintre marile puteri. Unele sunt războaie ale colapsului statal, dar efectele lor se propagă transregional.

5. Ce au în comun aceste conflicte?

Ucraina, Gaza–Marea Roșie, Taiwan și Sudan par foarte diferite. Și totuși, ele au în comun cinci trăsături.

Prima: toate sunt conflicte în care frontul militar și frontul economic s-au contopit.
În Ucraina contează obuzele, dar și liniile industriale. În Marea Roșie contează rachetele, dar și costul transportului. În jurul Taiwanului contează fregatele, dar și semiconductorii. În Sudan contează lupta internă, dar și efectele externe asupra migrației și securității regionale.

A doua: toate sunt conflicte în care timpul favorizează pe cel care rezistă, nu doar pe cel care lovește primul.
Aceasta este poate cea mai importantă lecție militară a deceniului. Într-un război de uzură, victorie înseamnă:

• capacitate de regenerare;
• resursă umană;
• industrie;
• voință politică;
• coeziune socială.

A treia: toate sunt conflicte în care actorii non-statali și mijloacele hibride au o pondere mult mai mare decât în modelele clasice de război.
Houthi nu sunt o mare putere, dar influențează comerțul global. Rețelele informaționale nu sunt divizii blindate, dar modelează legitimitatea și moralul.

A patra: toate sunt conflicte în care percepția a devenit aproape la fel de importantă ca terenul.
Victoria nu mai înseamnă doar să cucerești, ci să definești cine a provocat, cine a rezistat, cine are dreptate, cine suportă costul moral.

A cincea: toate împing statele spre reînarmare și pregătire structurală.
Faptul că NATO a trecut integral de 2%, că UE discută mobilizarea a peste 800 miliarde euro prin Readiness 2030 / ReArm Europe, și că state precum Taiwan cresc accelerat bugetele de apărare arată că decidenții nu mai tratează aceste conflicte ca accidente separate, ci ca simptome ale unei noi ere strategice.

În acest context, la dimensiunile militară, economică și informațională se adaugă tot mai evident o dimensiune politico-ideologică, care nu doar însoțește, ci alimentează conflictualitatea globală. Nu asistăm doar la o competiție între state, ci la o confruntare între modele de organizare politică și de exercitare a puterii, aflate ele însele într-un proces de transformare și contestare.

Modelul liberal-democratic, dominant după încheierea Războiului Rece, nu mai are astăzi coerența și capacitatea de proiecție de altădată. Polarizarea internă, fragmentarea societăților, erodarea încrederii în instituții și dificultatea de a genera consens strategic reduc capacitatea acestui model de a acționa unitar și de a susține pe termen lung angajamente externe costisitoare. În anumite cazuri, chiar mecanismele democratice devin surse de blocaj sau volatilitate strategică.

În același timp, trebuie observat că aceste dificultăți nu sunt doar rezultatul presiunilor externe, ci și al unor evoluții interne. În ultimul deceniu, o parte a agendei politice din spațiul occidental a fost puternic influențată de curente ideologice care au pus accent pe teme identitare, pe reconfigurarea normelor sociale și pe intervenții extinse în plan economic și cultural. Aceste orientări au generat, în anumite cazuri, efecte secundare semnificative: polarizare accentuată, fragmentarea spațiului public și dificultăți în formularea unui consens strategic pe teme de securitate.

Schimbările politice recente din Statele Unite ale Americii indică o reacție la aceste tendințe și o încercare de recalibrare a priorităților interne și externe. În schimb, în spațiul Uniunea Europeană, o parte dintre aceste orientări continuă să influențeze politicile publice, ceea ce contribuie la o anumită disonanță strategică între principalele centre ale Occidentului.

Această divergență nu reprezintă doar o diferență de opțiuni politice, ci are implicații directe asupra capacității de acțiune coerentă în plan extern. În condițiile în care consensul intern devine mai dificil de obținut, iar prioritățile strategice sunt supuse unor presiuni ideologice concurente, coerența și predictibilitatea acțiunii externe tind să scadă.

În același timp, modelele autoritare sau suveraniste nu oferă o alternativă stabilă și coerentă la nivel global, dar beneficiază de o capacitate mai mare de concentrare a deciziei și de mobilizare rapidă a resurselor. Această diferență de ritm și coerență decizională creează avantaje tactice în situații de criză, chiar dacă pe termen lung aceste modele se confruntă cu propriile limite structurale.

Rezultatul este o competiție asimetrică, în care niciun model nu mai deține superioritate incontestabilă, iar confruntarea nu mai este doar externă, între state, ci și internă, în interiorul societăților. Liniile de fractură traversează nu doar sistemul internațional, ci și spațiile naționale, unde polarizarea politică și informațională reduce capacitatea de reacție coerentă în fața presiunilor externe.

În aceste condiții, conflictele actuale nu mai pot fi interpretate exclusiv ca rivalități geopolitice sau economice, ci ca manifestări ale unei crize mai profunde a ordinii internaționale, în care modelele de organizare a puterii sunt simultan contestate, adaptate și confruntate. Această dimensiune reduce spațiul compromisului și amplifică tendința de escaladare, deoarece fiecare actor percepe conflictul nu doar ca o dispută de interese, ci ca pe o competiție pentru validarea propriului model de organizare.

În acest punct, analiza conflictelor și a trăsăturilor lor comune ridică o întrebare esențială: cum se adaptează instrumentele clasice ale puterii – armatele și serviciile de informații – la această nouă configurație a conflictualității globale?

Rolul armatelor

În acest context al conflictelor simultane și interconectate, rolul armatelor cunoaște o transformare semnificativă, care depășește dimensiunea strict operațională și implică o regândire structurală a modului în care este concepută puterea militară. Dacă, în perioada post-Război Rece, accentul a fost pus pe forțe reduse numeric, dar superioare tehnologic și capabile de proiecție rapidă, realitatea conflictelor recente indică revenirea unor paradigme clasice, adaptate însă unui mediu strategic mult mai complex.

În primul rând, armatele nu mai sunt pregătite pentru un singur conflict major, ci pentru gestionarea simultană a mai multor crize, aflate în stadii diferite de intensitate. Această multiplicare a teatrelor de interes obligă la o redistribuire a resurselor și la o abordare flexibilă a planificării operaționale, în care menținerea unei prezențe credibile în mai multe zone devine la fel de importantă ca obținerea superiorității decisive într-un singur teatru. În consecință, conceptul tradițional de dominare totală este treptat înlocuit de cel al suficienței operaționale distribuite.

În al doilea rând, experiența războiului din Ucraina a readus în prim-plan importanța masei, a rezervelor și a capacității de mobilizare. Superioritatea tehnologică rămâne esențială, dar nu mai este suficientă în absența volumului de forțe și a capacității de regenerare. Războiul de uzură evidențiază faptul că reziliența militară este strâns legată de resursa umană, de infrastructura logistică și, mai ales, de capacitatea industrială de susținere a efortului de război pe termen lung. În acest sens, armata nu mai poate fi analizată separat de economia națională și de baza industrială de apărare.

În al treilea rând, se produce o extindere a câmpului de luptă, care nu mai este limitat la domeniile clasice – terestru, aerian și naval –, ci include în mod integrat dimensiuni precum spațiul cibernetic, mediul informațional și infrastructura critică. Această extindere determină o interdependență crescută între diferitele categorii de forțe și între instituțiile statului, transformând operațiile militare într-un proces multidimensional, în care succesul depinde de coordonarea între domenii și de capacitatea de integrare a efectelor.

În ansamblu, armatele contemporane nu mai sunt doar instrumente de câștigare a războiului în sens clasic, ci devin instrumente de gestionare a unei stări permanente de conflictualitate, în care descurajarea, prezența, reziliența și capacitatea de reacție rapidă sunt la fel de importante ca victoria decisivă pe câmpul de luptă.

Aceasta înseamnă că armatele nu mai sunt dimensionate pentru victorie rapidă, ci pentru supraviețuire strategică în conflicte de durată.

Rolul serviciilor de informații

În paralel cu transformarea rolului armatelor, serviciile de informații își extind semnificativ aria de acțiune, devenind actori centrali în configurarea mediului strategic. Dacă, în modelul clasic, funcția principală a acestora era aceea de a colecta și analiza informații pentru a sprijini decizia politică și militară, în prezent rolul lor evoluează decisiv către anticipare, influență și gestionare a competiției sub pragul conflictului deschis.

O primă transformare esențială constă în accentuarea mai importantă a rolului de la avertizare la anticipare strategică. Într-un mediu caracterizat prin interdependențe multiple și accelerarea evenimentelor, simpla identificare a unei amenințări nu mai este suficientă. Devine necesară înțelegerea mecanismelor de declanșare, a posibilelor evoluții în lanț și a punctelor de inflexiune care pot transforma o criză limitată într-o escaladare majoră. În acest sens, valoarea informației nu mai este dată doar de acuratețea ei, ci și de capacitatea de a oferi timp decizional și opțiuni strategice.

În al doilea rând, serviciile de informații sunt profund implicate în dimensiunea informațională a conflictului. Războiul contemporan nu se desfășoară doar pe teren, ci și în spațiul percepțiilor, unde legitimitatea, moralul și coeziunea socială devin factori critici. Combaterea dezinformării, protejarea spațiului informațional național și susținerea unei narațiuni credibile la nivel intern și extern reprezintă componente esențiale ale securității. În acest context, serviciile nu mai operează doar în zona secretă, ci au un rol indirect, dar decisiv, în menținerea stabilității societale.

În al treilea rând, crește importanța operațiunilor desfășurate în zona gri, sub pragul conflictului declarat. Majoritatea confruntărilor dintre state nu mai iau forma unui război deschis, ci se manifestă prin acțiuni de influență, presiune economică, sabotaj discret sau utilizarea unor intermediari. Aceste forme de competiție sunt dificil de atribuit și de contracarat prin mijloace convenționale, ceea ce conferă serviciilor de informații un rol esențial în identificarea, prevenirea și, uneori, replicarea unor asemenea acțiuni.

În consecință, serviciile de informații nu mai sunt doar instrumente de sprijin pentru decizie, ci devin componente active ale puterii statului, implicate direct în modelarea mediului de securitate. Într-o lume în care conflictul este adesea ambiguu, fragmentat și desfășurat sub pragul vizibil, capacitatea de a înțelege, anticipa și influența devine la fel de importantă ca utilizarea forței propriu-zise.

6. Perspective: ce urmează?

Nu cred că perspectiva cea mai probabilă este izbucnirea imediată a unui război mondial clasic. Cred că perspectiva cea mai probabilă este o perioadă de 3–5 ani de conflictualitate ridicată, discontinuă, dar persistentă.

Ce înseamnă asta concret?

În Ucraina, cel mai probabil vom vedea nu o pace justă și stabilă pe termen scurt, ci o combinație de:

• uzură continuă;
• negocieri incomplete;
• presiune asupra sprijinului occidental;
• competiție industrială și demografică.

În Orientul Mijlociu, probabilitatea nu este neapărat un război regional total, ci o succesiune de episoade de escaladare controlată, suficient de intense pentru a menține nesiguranța strategică, dar nu neapărat pentru a produce imediat o conflagrație generală.

În Indo-Pacific, perspectiva cea mai realistă pe termen scurt este continuarea presiunii sub pragul războiului, cu incursiuni, intimidare maritimă, război psihologic, creșteri de bugete și exerciții. Tocmai această „normalizare a tensiunii” poate fi periculoasă, pentru că reduce sensibilitatea la escaladare.

În Africa și în vecinătatea extinsă, probabilitatea este persistența conflictelor de colaps statal, care nu domină primele pagini, dar macină securitatea regională și europeană.

Pe scurt, lumea nu se îndreaptă spre ordine, ci spre management permanent al dezordinii.

7. Ce înseamnă asta pentru România?

Pentru România, concluzia nu este alarmismul, ci realismul strategic.

România nu se află astăzi în centrul unui război, dar se află în proximitatea mai multor linii de tensiune:

• flancul estic NATO;
• Marea Neagră;
• efectele războiului din Ucraina;
• presiunea asupra logisticii militare și infrastructurii;
• volatilitatea energetică și informațională.

Este România pregătită să facă față acestor provocări din punct de vedere militar, economic și social?

O evaluare onestă obligă la o concluzie inconfortabilă: România este mai bine poziționată decât în trecut, dar insuficient pregătită pentru tipul de conflict care se conturează – unul simultan, prelungit și multidimensional. Diferența dintre percepția de securitate și capacitatea reală de reacție rămâne semnificativă, iar această diferență tinde să fie mascată de apartenența la NATO, percepută uneori mai degrabă ca garanție absolută decât ca multiplicator de capacitate.

Din punct de vedere militar, România a făcut pași importanți în direcția modernizării, însă aceștia nu configurează încă un sistem coerent, capabil să funcționeze eficient în condiții de presiune reală și de durată. Capabilitățile sunt în dezvoltare, dar fragmentate, iar dependența de achiziții externe limitează flexibilitatea strategică. Problemele legate de stocurile de muniție, nivelul rezervelor, infrastructura logistică și capacitatea de mobilizare indică o pregătire incompletă pentru un conflict de uzură. În esență, România este configurată mai degrabă pentru a opera în cadrul unei arhitecturi aliate decât pentru a susține, în mod autonom, o presiune militară majoră pe termen lung.

Din punct de vedere economic, vulnerabilitățile sunt de natură structurală. Economia nu este calibrată pentru susținerea unui efort prelungit de securitate, iar baza industrială de apărare rămâne limitată și insuficient integrată. Dependențele externe în domenii critice – de la tehnologie la anumite segmente energetice – reduc marja de manevră strategică. Într-un context în care războiul devine o competiție de producție, de adaptare și de rezistență industrială, aceste limitări nu sunt marginale, ci definitorii.

Dimensiunea socială reprezintă punctul cel mai vulnerabil. Nivelul de coeziune este fragil, încrederea în instituții este inegală, iar societatea este expusă la polarizare și influență informațională externă. În lipsa unei culturi consolidate de reziliență și a unor mecanisme eficiente de mobilizare societală în situații de criză, există riscul ca presiunea externă să se traducă rapid în tensiuni interne. În conflictele contemporane, frontul intern nu mai este o zonă secundară, ci o țintă strategică directă.

Privită în ansamblu, România nu se află într-o situație critică, dar nici într-una confortabilă. Dispune de avantaje importante – poziționare strategică, apartenență la alianțe, stabilitate relativă –, însă acestea nu sunt încă valorificate într-un sistem integrat de reziliență națională. Problema nu este absența totală a capabilităților, ci lipsa unei convergențe între dimensiunea militară, economică și socială.

În aceste condiții, întrebarea esențială nu este dacă România poate face față unei crize, ci în ce măsură poate face față unei crize prelungite, simultane și supuse presiunii constante. Iar răspunsul realist este că, în forma actuală, capacitatea de adaptare există, dar nu este suficient consolidată pentru a oferi certitudine strategică. Într-o lume în care timpul, reziliența și integrarea sistemică decid rezultatul, această insuficiență poate deveni rapid un factor de risc.

Într-un asemenea context, trei idei sunt esențiale:

Prima: securitatea nu mai poate fi gândită doar militar. Ea înseamnă și industrie, infrastructură, energie, apărare civilă, reziliență instituțională și coeziune socială.

A doua: nu este suficient să fii protejat de alianțe; trebuie să fii și util alianței.
Într-o lume a conflictelor cumulative, relevanța strategică a unui stat depinde de capacitatea lui de a oferi:

• poziție;
• infrastructură;
• stabilitate;
• contribuție militară credibilă;
• voință politică.

A treia: bătălia pentru securitate este și bătălie pentru luciditate. Într-un mediu saturat de propagandă, emoție și polarizare, statele slăbesc nu doar când pierd teritoriu, ci și când își pierd capacitatea de a înțelege corect realitatea.

Concluzie

Situația geopolitică actuală nu este una de criză izolată, ci de conflictualitate sistemică. Războiul din Ucraina, conflictul extins din Orientul Mijlociu, presiunea militară în jurul Taiwanului și colapsul violent din Sudan arată că lumea a intrat într-o fază în care violența organizată, reînarmarea și competiția strategică redevin structuri de bază ale sistemului internațional.

De aceea, întrebarea esențială pentru state nu mai este dacă va exista sau nu conflict, ci cum vor gestiona o lume în care conflictul va rămâne un element persistent al ordinii internaționale.

Iar într-o asemenea lume, nu vor conta doar armele, ci capacitatea de a rezista, de a produce și, mai ales, de a înțelege realitatea înainte ca aceasta să impună reacția.

Analiză prezentată la Cercul Militar Brașov, cu ocazia Adunării pentru marcarea a 35 de ani de la înființarea A.N.C.M.R.R.- filiala General Mihail Perju, Brașov, 28 aprilie 2026

 

…………………

[1] International Institute for Strategic Studies (IISS), The Military Balance 2026, London, 2026; vezi și Center for Strategic and International Studies (CSIS), analize privind caracterul de uzură al conflictului Rusia–Ucraina.

[2] U.S. Central Command (CENTCOM), declarații oficiale 2024–2026 privind atacurile asupra rutelor maritime din Marea Roșie; estimări privind impactul asupra comerțului global confirmate de analize internaționale de securitate maritimă.

[3] U.S. Department of Defense, Annual Report to Congress: Military and Security Developments Involving the People’s Republic of China, 2025.

[4] UNHCR și ReliefWeb, rapoarte privind criza umanitară din Sudan, 2024–2025.