Autor: Radu Magdin, CEO al Smartlink Communications și consultant și analist de risc (geo)politic
Sectorul privat românesc are cu ce să se mândrească. Și poate că a venit momentul să o spunem mai clar, mai articulat și mai ambițios decât am făcut-o până acum — nu ca un gest de auto-felicitare, ci ca un act de luciditate strategică.
România nu este o economie de ieri. Înainte de Al Doilea Război Mondial, țara noastră avea deja o clasă antreprenorială conectată la circuitele europene de capital, capabilă de inovație industrială și de viziune economică pe termen lung. Bursele, băncile, rafinăriile, industriile alimentare și textile ale României interbelice nu erau periferie — erau parte dintr-un proiect de modernizare coerent, întrerupt violent de război și de cincizeci de ani de experiment comunist. După 1989, sectorul privat românesc nu prea a avut cum sa continue ceva (avand in vedere si prabusirea economiei comuniste) — a reconstruit aproape de la zero, în condiții de volatilitate instituțională, lipsă de predictibilitate fiscală și absența oricărei culturi consolidate a capitalismului de piață. Că a reușit, în aceste condiții, să producă companii viabile, competitive și uneori remarcabile — este, în sine, o performanță istorică.
Și totuși, după trei decenii de reconstrucție, multe companii românești se lovesc de un adevăr strategic incomod: există un plafon de creștere — un „glass ceiling” al ambițiilor locale. Piața internă a fost, multă vreme, suficientă. Nu mai este. Există, desigur, excepții care trasează direcția. România începe să producă campioni regionali și, în unele cazuri, globali. De la grupuri antreprenoriale puternice în FMCG și hospitality, precum Alexandrion până la companii de tehnologie, IT și cybersecurity care exportă nu doar produse / servicii, ci inteligență și arhitectură digitală românească. În agricultură și energie, expertiza românească este recunoscută tot mai mult în Africa și Orientul Mijlociu, acolo unde companiile noastre nu merg cu mâna întinsă, ci cu know-how și soluții. Aceste evoluții arată că România poate. Dar arată și altceva: că România nu și-a valorificat încă nici pe departe potențialul strategic de internaționalizare.
Comparativ cu Polonia, Cehia sau chiar Ungaria, companiile românești au rămas, în medie, prea concentrate pe piața internă. Aceasta nu este doar o limitare de ambiție — este o vulnerabilitate structurală, cu atât mai vizibilă într-un context economic marcat de presiuni pe cashflow, costuri de operare ridicate și încetinirea unor motoare de creștere interne care până acum funcționau aproape automat. Prin urmare, următoarea etapă strategică pentru sectorul privat românesc este internaționalizarea — nu ca opțiune, ci ca imperativ de supraviețuire și creștere.
Companiile românești trebuie să devină mai ambițioase. Să caute parteneriate strategice, nu doar contracte. Să atragă finanțare internațională, nu doar credite bancare locale. Să construiască alianțe și ecosisteme, nu doar relații tranzacționale. Să intre în regiune — în CEE, în piețele adiacente — ca jucători cu strategie, nu ca furnizori de nișă sau subcontractori doar. Să gândească european și global, chiar dacă primul pas concret este o Românie regională activă, prezentă, conectată la marile lanțuri europene de producție, tehnologie și investiții.
Aceasta este logica „Romania Globală” — nu un slogan de conferință, ci o arhitectură de internaționalizare. Companiile românești care vor traversa acest prag vor descoperi că există piețe care îi așteaptă, parteneri care caută exact ce România poate oferi și o fereastră de oportunitate geopolitică — România ca flanc estic al NATO, ca stat UE stabil, ca nod logistic și energetic — care nu va rămâne deschisă la nesfârșit.
Dar există și o dimensiune mai profundă a acestei discuții, una care ține de psihologia colectivă a clasei antreprenoriale românești: mândria.Prea mult timp, sectorul privat românesc s-a definit în raport cu sectorul public — mai eficient, mai muncitor, mai dinamic, mai puțin corupt. Această comparație era necesară. Nu mai este suficientă. Sectorul privat trebuie să depășească faza defensivă și să își asume un rol de leadership — nu față de stat, ci față de societate și față de viitor.
Într-un moment în care spațiul public și politic pare adesea lipsit de viziune economică coerentă, de un proiect articulat de relansare națională, mediul de afaceri privat trebuie să devină unul dintre principalii generatori de direcție, energie și încredere. Să propună. Să construiască. Să pledeze. Să formeze coaliții de interes strategic — nu de lobby îngust, ci de arhitectură de țară. Businessurile mari de familie, ecosistemele antreprenoriale, asociațiile de business mature pot deveni, în lipsa leadership-ului politic consistent, vehicule de coeziune națională și de proiect de viitor.
Aceasta este adevărata miză a mândriei: nu satisfacția succesului individual, oricât de legitimă, ci asumarea unui rol colectiv în construcția unei Românii competitive, reziliente și relevante la scară globală. România are nevoie, în egală măsură, de o strategie de brand economic construit de și prin sectorul privat. Companiile românești trebuie să vorbească mai mult — și mai bine — despre excelența românească. Despre contribuțiile României în planul inovației globale, al securității energetice, al agriculturii durabile. Despre inginerii, arhitecții, programatorii, antreprenorii și profesioniștii români care livrează performanță pe piețe unde România nu are, încă, imagine suficient de puternică. Este nevoie de o campanie articulată — publică, privată, diplomatică — de promovare a României economice și tehnologice: ca hub manufacturier și digital în CEE, ca poartă europeană pentru investitorii din Asia și din Golful Persic, ca platformă regională de producție, energie, agricultură și securitate cibernetică, ca economie cu talent competitiv și capacitate demonstrată de adaptare strategică.
Adevărata provocare pentru sectorul privat românesc nu mai este dacă poate reuși. A demonstrat deja că poate — în condiții vitrege, cu resurse limitate și fără sprijinul constant al unui stat cu viziune. Provocarea reală este dacă are suficientă încredere, ambiție și coerență pentru a gândi la scară regională și globală, pentru a construi nu doar companii, ci campioni, nu doar profit, ci influență, nu doar supraviețuire, ci relevanță. Iar mândria, în acest context, nu este un sentiment. Este un instrument strategic pentru Romania Ambițioasă, singura care poate face relansarea să fie mai rapidă.
| Știri BVB