Autor: Florin Cîțu, Fondator, BNW Advisory
- Alegerea reală nu este între austeritate și status quo, ci între intervenție permanentă și ajustare automată
Discursul economic dominant în România se construiește pe o premisă falsă: că singurul răspuns la deficitele gemene este o combinație de creșteri de taxe și subvenții țintite. Așa-numita TINA fiscală — There Is No Alternative — a devenit cadrul implicit al dezbaterii publice. Există însă o alternativă. Și nu este nici nouă, nici exotică.
Alternativa se numește piață liberă. Prețurile libere, cursul liber, piețele de muncă flexibile și un cadru fiscal care nu penalizează capitalul nu sunt poziții ideologice. Sunt mecanisme de ajustare automată. Atunci când le suprimi, creezi exact dezechilibrele pe care apoi le „rezolvi” prin taxe mai mari și subvenții mai scumpe. Austeritatea, în această logică, nu este disciplina pieței. Este cleanup-ul după intervenție.
* Cursul valutar
Un curs liber ajustează prin preț: deprecierea reduce importurile, stimulează exporturile, contul curent se autocorectează. Cursul administrat transferă ajustarea către cantități — adică șomaj, recesiune sau deficite gemene cronice.
* Prețurile libere
Plafonarea prețurilor — la energie, alimente, medicamente — suprimă informația economică. Consumatorul nu mai are motiv să economisească resursa scumpă. Producătorul nu mai are motiv să o ofere. Diferența devine deficit fizic, pe care statul îl acoperă cu subvenție. Subvenția se acoperă cu taxe. Iar când taxele nu mai ajung, vine austeritatea.
Într-o piață liberă, prețul ridicat al unui bun rar face exact ce ar trebui să facă o politică publică inteligentă: descurajează consumul neesențial și stimulează oferta. Fără un singur leu cheltuit din buget.
* Piața muncii
Suprataxarea contractelor part-time este vândută ca protecție a muncitorului și ca măsură de eliminare a evaziunii. Rezultatul real este invers: mai puține contracte formale, mai multă economie gri, accelerarea migrației, restrângerea bazei fiscale. Statul răspunde cu rate mai mari pe baza care rămâne sau cu subvenții de angajare. Adică alți bani publici.
O piață a muncii flexibilă produce mai multe venituri fiscale chiar și la rate mai mici, pentru că lărgește baza. Acesta este principiul elementar pe care îl ignoră toate „reformele” recente ale muncii.
* Impozitarea capitalului
În 2021, impozitul pe dividende în România era 5%. În 2023 a urcat la 8%. În 2025, la 10%. Din ianuarie 2026, la 16%. Triplare în cinci ani. Fiecare treaptă a fost prezentată ca act de „echitate fiscală”. Niciuna nu a fost prezentată pentru ce este: o reducere a stocului de capital, adică a productivității muncii și a salariilor reale ale cetățenilor care nu dețin capital.
Suprataxarea dividendelor este una dintre cele mai regresive măsuri pe care le poți adopta. Lovește în acumulare, adică în investiție și în locurile de muncă viitoare. La care se adaugă impozitul pe cifra de afaceri și complicarea regimului microîntreprinderilor — un sistem fiscal construit împotriva propriei baze productive.
* Statul pe întregul ciclu economic
O eroare metodologică majoră subîntinde dezbaterea publică actuală: rolul statului în economie este analizat aproape exclusiv ex-post — în prăbușire. Atunci toată lumea cere intervenția care „stabilizează”. Nimeni nu se uită la rolul jucat de același stat ex-ante — în perioada de avânt — când intervențiile lui au creat dezechilibrele care urmau să se materializeze.
Statul destabilizează simetric. Deficitele de astăzi nu sunt accidente externe. Sunt rezultatul intervențiilor anterioare. Iar „soluția” propusă acum — taxe mai mari plus subvenții țintite — nu este o corecție. Este o nouă intervenție, care va amplifica dezechilibrele și va pregăti următoarea criză.
* Lecția 2021
România are propriul precedent recent. În 2021, deficitul cash a scăzut de la 9,61% la 6,72% din PIB, deficitul ESA de la 9,3% la 7,2%, iar economia a crescut cu 5,7%. Consolidarea fiscală nu a produs contracție.
Cum a fost posibil? Pentru că ajustarea nu s-a făcut prin creșteri orizontale de taxe — adică prin lovituri în capital și muncă —, ci prin disciplinarea cheltuielilor curente și prin îmbunătățirea colectării. Pentru că nu s-a încercat plafonarea prețurilor pentru a „proteja” consumatorul de inflația globală care abia începea. Pentru că politica monetară a fost lăsată să-și îndeplinească mandatul.
Cazul 2021 nu este unic. Irlanda 1987–89, Danemarca 1983–86, Canada 1995–98, Suedia 1994–98 sunt toate episoade documentate de consolidare fără contracție, construite în jurul aceluiași principiu: când compoziția ajustării respectă libertatea economică, costul ei scade dramatic.
* Alegerea reală
Dezbaterea publică actuală este construită pe o falsă dihotomie: „austeritate dureroasă” versus „status quo nesustenabil”. Sunt, de fapt, două fețe ale aceleiași doctrine. Una intervine prin subvenție și plafonare, cealaltă intervine prin taxă și tăiere. Niciuna nu lasă piața să-și facă treaba.
Alegerea reală este alta: intervenție permanentă, care creează nevoia propriei perpetuări, sau ajustare automată, care lasă mecanismele economice să-și îndeplinească funcția. Piața liberă nu doar corectează dezechilibrele. Împiedică apariția lor.
Cine refuză libertatea economică alege austeritatea. Cele două nu sunt opuse. Sunt aceeași monedă, văzută din unghiuri diferite.
| Știri BVB