Autor: Dr. ing. dipl. Ulise TOADER
În decursul timpului, ROMÂNIA, amplasată într-o zonă geografică frământată de conflicte, a manifestat o preocupare permanentă pentru crearea unei industrii proprii de apărare.
Industria de apărare românească reprezintă una dintre cele mai importante componente ale dezvoltării industriale și strategice ale României moderne. Formată în principal în perioada interbelică și dezvoltată masiv după cel de-Al Doilea Război Mondial, aceasta a devenit, în anii ’70-’80, una dintre cele mai puternice industrii de profil din Europa de Est, contribuind decisiv la economia națională, la balanța comercială externă și la plata datoriei externe a României.
Pasul cel mai important în acest sens a fost făcut în perioada dintre cele două războaie mondiale. Marile unităţi industriale autohtone producătoare de armament au fost constituite ca atare în anii ‘30, unele dintre acestea în cooperare cu Cehoslovacia şi Germania.
Acţiunea de reorganizare a unităţilor industriale specializate în producţia de tehnică militară, a început în anii ’50 -’60, a continuat în anii ’70 -’80 cu crearea de capacităţi noi urmare unor exporturi conjuncturale.
Bazele industriei de apărare au fost puse încă din perioada interbelică, prin dezvoltarea unor uzine precum unitățile istorice de la Cugir, Moreni, Plopeni, Sadu, Tohan, Reșița sau Brașov – care produceau armament, muniții și echipamente militare pentru armata română.
După anul 1948, în contextul industrializării accelerate, industria de apărare a fost extinsă masiv, devenind un sector strategic al economiei naționale.
În perioada de maximă dezvoltare, respectiv anii 1975–1989, industria românească de apărare cuprindea peste 120 de întreprinderi și unități productive, institute de cercetare, centre de proiectare și platforme industriale specializate. În acest sector activau peste 200.000 de salariați – muncitori, ingineri, tehnicieni și cercetători – ceea ce transforma industria de apărare într-unul dintre cei mai mari angajatori industriali ai României.
Un element esențial care a făcut ca aceste întreprinderi să fie extrem de performante a fost principiul dualității producției. Aproape toate marile uzine ale industriei de apărare realizau atât producție militară, cât și producție civilă, utilizând aceleași capacități industriale, aceeași infrastructură tehnologică și aceeași forță de muncă înalt calificată. Acest model industrial dual permitea utilizarea continuă a capacităților de producție, eficientizarea costurilor și menținerea unui nivel tehnologic ridicat.
Astfel, uzinele industriei de apărare nu reprezentau doar fabrici de armament, ci adevărate platforme industriale integrate, capabile să producă o gamă foarte largă de bunuri civile: mașini-unelte, componente auto, produse metalurgice, echipamente hidraulice, aparatură industrială, bunuri de consum, motociclete, utilaje agricole și echipamente tehnologice pentru economia națională. Această capacitate duală transforma întreprinderile de apărare în adevărate motoare economice regionale și naționale.
Uzina Mecanică Cugir reprezenta unul dintre cele mai puternice exemple ale acestui model industrial. Pe lângă armamentul și muniția produse pentru armata română și pentru export, Cugirul realiza mașini-unelte, componente mecanice și produse civile exportate în numeroase state. Platforma industrială de la Cugir ajunsese să depășească 20.000 de angajați, devenind coloana vertebrală economică a întregii zone din Munții Apuseni.
La fel, Uzina Mecanică Plopeni, specializată în muniții și armament, dezvolta și importante capacități de producție civilă și industrială. Platforma industrială de la Plopeni număra, la rândul ei, peste 20.000 de lucrători în perioada de vârf, susținând dezvoltarea economică a întregii regiuni și contribuind la formarea unei elite tehnice și inginerești de excepție.
Același model funcționa la Moreni, Brașov, Tohan, Reșița, Sadu, Făgăraș, Mizil, Drăgășani, București sau Craiova, unde întreprinderile de apărare generau mii și zeci de mii de locuri de muncă, dezvoltau școli profesionale, institute de cercetare, cartiere muncitorești și infrastructuri sociale complete. În jurul acestor uzine s-au dezvoltat adevărate comunități industriale, iar multe orașe din România și-au construit identitatea economică în jurul industriei de apărare.
Totodată, în jurul marilor platforme industriale ale acestui sector strategic s-a dezvoltat un întreg sistem național de educație tehnică și profesională, destinat formării specialiștilor necesari industriei de apărare. Au fost create și susținute școli profesionale, licee industriale de specialitate, școli tehnice și de maiștri, precum și programe universitare și institute de învățământ superior tehnic, care pregăteau generații întregi de muncitori calificați, tehnicieni, ingineri și cercetători. Acest sistem integrat de pregătire profesională a reprezentat unul dintre pilonii performanței industriale românești, asigurând continuitatea expertizei tehnice și dezvoltarea unei adevărate elite inginerești și industriale, capabile să susțină atât producția militară, cât și dezvoltarea industrială civilă a României.
România producea aproape întreaga gamă de tehnică militară necesară armatei: armament ușor, muniții, artilerie, transportoare blindate, tancuri, avioane, elicoptere, explozivi, sisteme optice și electronice militare. Printre cele mai cunoscute produse românești s-au numărat transportoarele amfibii TAB, blindatele MLVM, tancurile TR 85, tunurile fabricate la Reșița, armele de infanterie produse la Cugir, avioanele IAR-93 și IAR-99 realizate la Craiova și Brașov, precum și muniția și explozivii produși în uzinele de la Cugir, Făgăraș, Victoria, Sadu sau Plopeni.
În anii ’80, România ajunsese una dintre cele mai importante puteri industrial-militare din Europa de Est. Potrivit analizelor internaționale, România era al nouălea exportator mondial de armament și al doilea exportator din Pactul de la Varșovia după Cehoslovacia, dintre statele nesovietice. Exporturile anuale de armament depășeau 620 milioane de dolari, reprezentând aproximativ 5–6% din totalul exporturilor românești.
În cadrul CAER (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc), România ocupa un loc important în producția de armament, echipamente mecanice și tehnică militară. Din punct de vedere industrial, România era considerată una dintre cele mai dezvoltate economii industriale din blocul estic, situându-se între primele patru state industriale ale CAER, după URSS, RDG și Cehoslovacia. În anumite domenii, precum producția de armament de infanterie, muniții, explozivi, vehicule blindate și construcții aeronautice, România avea capacități comparabile cu cele ale Poloniei și Cehoslovaciei.
România exporta armament și tehnică militară în peste 50 de state din Africa, Orientul Mijlociu, Asia și America Latină. Printre principalele piețe de desfacere s-au aflat Irak, Libia, Egipt, Siria, Algeria, Angola, Vietnam și alte state aflate în relații economice apropiate cu România. Industria românească producea atât sub licență sovietică, cât și produse dezvoltate local, adaptate pentru export.
Exporturile de armament au reprezentat una dintre principalele surse de valută forte ale statului român. În perioada 1980–1989, România a exportat armament în valoare estimată la aproximativ 9,5 miliarde de dolari, sumele fiind utilizate inclusiv pentru susținerea balanței comerciale externe și pentru plata datoriei externe a României.
Industria de apărare a contribuit decisiv la dezvoltarea altor ramuri industriale – metalurgie, chimie, electronică, construcții de mașini și cercetare tehnologică. De exemplu, România devenise în anii ’80 al doilea producător de sisteme electronice și de calcul din blocul estic după URSS, prin dezvoltarea platformelor industriale electronice și informatice precum ICE Felix.
De-a lungul existenței sale, până la revoluția din 1989, industria de apărare românească a demonstrat că România a avut capacitatea de a proiecta, produce și exporta tehnică militară complexă, asigurând independența strategică a statului și contribuind direct la dezvoltarea economică a țării. În perioada sa de vârf, România se afla între principalii producători și exportatori de armament ai Europei de Est și între primii zece exportatori mondiali de armament, având una dintre cele mai integrate și diversificate industrii militare din cadrul CAER.
După anul 1989, industria de apărare românească a intrat într-o perioadă de profundă transformare și declin, pe fondul schimbărilor politice, economice și geopolitice produse atât la nivel intern, cât și internațional. Prăbușirea sistemului socialist, desființarea CAER și a Pactului de la Varșovia, schimbarea doctrinelor militare și reorientarea strategică a României au afectat direct acest domeniu de activitate, care până atunci reprezentase unul dintre pilonii industriei naționale.
În anii ce au urmat, industria de apărare a suferit un recul accentuat, cauzat de pierderea piețelor externe tradiționale, reducerea drastică a comenzilor interne, dezorganizarea economică, lipsa investițiilor și absența unei strategii coerente de adaptare la noile realități economice și militare. Multe întreprinderi au fost închise, restructurate sau privatizate parțial, iar numeroase capacități de producție au fost abandonate sau trecute în conservare. Numărul angajaților s-a redus dramatic, de la peste 200.000 de salariați în perioada de vârf, la doar aproximativ 14.500 de angajați în prezent, reprezentând mai puțin de 10% din forța de muncă existentă înainte de 1990. Totuși, o parte dintre capacitățile industriale au fost păstrate și reorganizate sub umbrela ROMARM, principalul producător și exportator de produse militare din România.
În perioada postrevoluționară au fost elaborate mai multe programe de restructurare ale industriei de apărare, însă efectele acestora au vizat aproape exclusiv disponibilizarea de personal, fără a fi susținute în mod real de programe consistente de investiții, retehnologizare și reconversie industrială. În locul unei modernizări reale a sectorului, restructurarea s-a transformat de multe ori într-un proces de reducere a activității și de diminuare continuă a capacităților industriale.
Un moment important l-a reprezentat anul 2000, când, în urma presiunilor sindicale, dar și în perspectiva aderării României la structurile euroatlantice și la solicitarea organizațiilor financiare internaționale, a fost emisă Hotărârea de Guvern nr. 1008/26.10.2000, prin care a fost aprobat Programul-cadru de restructurare a sectorului producției de apărare. Programul prevedea măsuri de reorganizare și eficientizare a industriei, însă aplicarea acestora a fost limitată și dezechilibrată.
Astfel, măsurile de restructurare și reorganizare avute în vedere în ultimii ani au vizat în special separarea capacităților pe structură civil/militar, valorificarea activelor care nu erau incluse în inventarul capacităților producției de apărare, redimensionarea capacităților de producție pentru apărare, regruparea activităților cu grad redus de încărcare pe suprafețe mai mici, precum și diminuarea progresivă a personalului. Totodată, programele prevedeau dezvoltarea și retehnologizarea unor capacități de producție, însă aceste obiective au rămas, în mare parte, doar la nivel teoretic.
În realitate, dintre măsurile propuse în programele de restructurare au fost implementate aproape exclusiv cele privind disponibilizarea personalului. Fondurile solicitate pentru investiții și modernizare au fost insuficiente sau inexistente, ceea ce a dus fie la întârzierea majoră a proiectelor de retehnologizare, fie la abandonarea completă a unor investiții începute. În multe cazuri, lipsa finanțării a făcut imposibilă finalizarea proiectelor de modernizare necesare adaptării la standardele NATO și cerințele pieței internaționale.
De asemenea, fondurile necesare pentru menținerea capacităților de producție în stare de funcționare nu au fost alocate de la bugetul de stat, deși legislația prevedea explicit acest lucru. În aceste condiții, societățile din industria de apărare și filialele acestora au fost nevoite să suporte din resurse proprii costurile pentru conservarea și întreținerea capacităților, ceea ce a condus în timp la decapitalizarea operatorilor economici și la acumularea de datorii semnificative.
Un alt efect extrem de grav al politicilor aplicate după 1990 a fost distrugerea aproape completă a producției duale – civile și militare – care reprezentase una dintre marile forțe ale industriei românești de apărare înainte de 1989. Eliminarea sau reducerea drastică a producției civile a condus nu doar la pierderea unui număr uriaș de contracte și comenzi care susțineau activitatea curentă a uzinelor, ci și la pierderea masivă a personalului specializat și a expertizei tehnice acumulate în decenii.
În lipsa comenzilor civile și militare, multe dintre societățile din industria de apărare au rămas cu suprafețe industriale uriașe și cu active excedentare imposibil de valorificat eficient. Aceste active au devenit, în timp, o povară financiară majoră pentru operatorii economici, prin costurile permanente generate de paza obiectivelor, iluminat, conservare, întreținere, taxe și impozite. În numeroase cazuri, societățile din industria de apărare mai utilizează astăzi doar o mică parte din capacitățile industriale existente – uneori sub 10% din acestea – fiind însă obligate să suporte cheltuieli convențional constante pentru întregul patrimoniu industrial moștenit.
Acest proces de degradare industrială a avut efecte economice și sociale dramatice asupra multor orașe și regiuni ale României, care își construiseră întreaga identitate economică în jurul marilor platforme industriale de apărare. Comunități întregi au fost afectate de șomaj, migrație și depopulare, iar sistemul de învățământ tehnic și profesional construit în jurul acestor uzine s-a diminuat treptat, odată cu dispariția comenzilor și a perspectivelor profesionale pentru noile generații.
Astăzi, sistemul de învățământ tehnic și profesional a pierdut în mare măsură legătura cu această ramură industrială de importanță strategică. Tot ceea ce a fost construit în decenii – școli profesionale, licee industriale, școli tehnice și de maiștri, precum și specializări universitare dedicate industriei de apărare – lipsește aproape cu desăvârșire sau funcționează la un nivel mult redus. În consecință, industria de apărare se confruntă cu o criză severă de personal calificat și cu o îmbătrânire accentuată a forței de muncă.
În multe dintre fabricile industriei de apărare, media de vârstă a angajaților depășește astăzi 55 de ani, ceea ce evidențiază lipsa unui schimb real de generații și absența tinerilor specialiști atrași către acest sector. Mai mult decât atât, din cei aproximativ 14.500 de salariați existenți în prezent în industria de apărare, aproximativ 10% reprezintă personal care cumulează pensia cu salariul, situație care reflectă atât deficitul major de forță de muncă specializată, cât și dependența sistemului de experiența acumulată de generațiile vechi de specialiști. În lipsa unor programe coerente de revitalizare industrială, formare profesională și atragere a tinerilor către meseriile tehnice, există riscul ca o parte importantă a expertizei tehnologice și industriale acumulate de România în domeniul apărării să dispară definitiv.
Declinul industriei de apărare a fost accentuat și de implicarea excesivă a factorului politic în administrarea operatorilor economici din acest sector strategic. De-a lungul anilor, schimbările politice și conflictele dintre partide s-au răsfrânt direct asupra societăților din industria de apărare, prin numiri și revocări succesive ale conducerilor, blocarea unor proiecte sau investiții și obstrucționarea adversarilor politici aflați temporar la conducerea acestor companii, fapt care a afectat grav continuitatea managerială și dezvoltarea pe termen lung a sectorului.
În multe situații, în funcțiile de conducere ale unor operatori economici din industria de apărare au fost numite persoane exclusiv pe criterii politice, fără experiență managerială, industrială sau tehnică și fără vreo legătură reală cu specificul complex al acestui domeniu strategic. Simplul fapt că erau membri sau susținători ai unor partide politice aflate la putere a reprezentat principalul criteriu de promovare în funcții de decizie. La rândul lor, mulți dintre acești conducători și-au adus în structurile de conducere apropiați politici sau persoane fără pregătirea necesară, transformând uneori companiile din industria de apărare în zone de influență și interese de partid, în detrimentul performanței economice, al profesionalismului și al continuității strategice.
Numeroase articole și investigații apărute de-a lungul timpului în presa românească au semnalat în mod repetat influența excesivă a factorului politic în administrarea companiilor din industria de apărare, evidențiind cazuri de numiri controversate, schimbări succesive de management, conflicte de interese, blocaje administrative și promovarea unor persoane fără experiență relevantă în domeniu. Presa a relatat frecvent despre situații în care conducerile operatorilor economici au fost schimbate în funcție de alternanța politică la guvernare, iar criteriile profesionale au fost înlocuite de apartenența sau susținerea politică, cu efecte directe asupra stabilității și performanței companiilor.
Această situație este cu atât mai paradoxală cu cât OUG nr. 109/2011 privind guvernanța corporativă a întreprinderilor publice a fost adoptată tocmai pentru a asigura un management profesionist, performant și depolitizat al companiilor de stat, bazat pe criterii de competență, transparență și eficiență economică. În practică însă, în multe cazuri, principiile guvernanței corporative au fost aplicate formal sau denaturate, iar procedurile de selecție pentru funcțiile de conducere au ajuns să fie influențate politic sau adaptate intereselor de moment ale celor aflați la putere.
În loc să conducă la profesionalizarea managementului și la stabilitate managerială, aplicarea defectuoasă a prevederilor privind guvernanța corporativă a generat deseori efecte contrare: numiri temporare succesive, conduceri interimare prelungite, proceduri de selecție contestate și instalarea în funcții-cheie a unor persoane fără experiență relevantă în industria de apărare. În aceste condiții, operatorii economici din sector au fost privați de continuitate strategică și de capacitatea de a implementa programe reale de dezvoltare și modernizare pe termen lung.
Totodată, vidul legislativ, instabilitatea normativă și numeroasele carențe legislative privind finanțarea, administrarea, restructurarea și susținerea capacităților de apărare au contribuit semnificativ la subdezvoltarea acestui domeniu. Lipsa unei strategii naționale coerente și a unui cadru legislativ adaptat specificului industriei de apărare a făcut ca multe dintre societăți să funcționeze ani la rând într-o stare de incertitudine economică și administrativă, fără instrumentele necesare pentru modernizare, investiții și competitivitate internațională.
Deși adoptată târziu, Legea nr. 232/2016 privind industria națională de apărare ar fi trebuit să reprezinte fundamentul relansării și modernizării acestui sector strategic. Cu toate acestea, legea a suferit până în prezent numeroase modificări și „mutilări” legislative, operate de multe ori în funcție de interesele politice ale celor aflați temporar la putere, fără o viziune coerentă și predictibilă asupra dezvoltării industriei de apărare. În forma actuală, multe dintre prevederile sale sunt considerate insuficiente, birocratice sau dificil de aplicat, astfel încât legea ajunge în anumite situații mai degrabă să îngreuneze funcționarea și dezvoltarea operatorilor economici decât să sprijine revitalizarea sectorului.
O situație similară s-a înregistrat și în cazul Legii nr. 354/2003 privind regimul offsetului pentru contractele de achiziții pentru apărare, care ar fi trebuit să constituie un instrument strategic pentru protejarea și dezvoltarea economiei naționale și pentru echilibrarea balanței comerciale externe a României în domeniul apărării. În mod firesc, marile contracte de achiziții militare externe ar fi trebuit să genereze investiții, transfer de tehnologie, producție locală, creare de locuri de muncă și integrarea operatorilor economici români în lanțurile internaționale de producție și mentenanță.
În practică însă, mecanismele de offset au fost aplicate limitat, incoerent sau, în unele situații, aproape formal, fără efecte reale și consistente asupra dezvoltării industriei naționale de apărare. Astfel, România a ajuns în situația paradoxală de a aloca sume uriașe pentru înzestrarea militară din import, fără ca aceste programe să producă în mod proporțional beneficii industriale, economice și tehnologice pentru operatorii economici români. Lipsa unei strategii ferme privind utilizarea offsetului ca instrument de dezvoltare industrială a contribuit suplimentar la adâncirea dezechilibrelor din balanța comercială externă și la diminuarea capacităților de producție interne.
Deși în ultimii ani au fost alocate anumite sume de bani prin majorarea capitalului social al operatorilor economici cu capital de stat din industria de apărare, în vederea realizării unor investiții și procese de modernizare, aceste fonduri au fost, în general, insuficiente pentru atingerea obiectivelor reale de retehnologizare ale sectorului. În cele mai multe situații, sumele alocate nu au permis achiziționarea unor linii complete și moderne de fabricație, capabile să aducă un salt tehnologic semnificativ, ci doar realizarea unor intervenții punctuale sau „peticiri” ale liniilor de producție existente, multe dintre acestea având tehnologii depășite moral și fizic.
Mai mult decât atât, în numeroase cazuri, fondurile aprobate nu au putut fi utilizate eficient din cauza cadrului legislativ nefavorabil și a întârzierii aprobării bugetelor, care de multe ori s-a realizat spre finalul anului bugetar. Această situație a făcut imposibilă derularea în timp util a procedurilor de achiziții publice și de implementare a investițiilor conform legislației incidente, blocând sau întârziind semnificativ procesele de modernizare și afectând capacitatea operatorilor economici de a răspunde rapid cerințelor pieței și nevoilor strategice de apărare.
Situația geopolitică actuală, marcată de războiul din Ucraina, tensiunile majore de securitate de la granițele Europei și conflictele din Orientul Mijlociu, a determinat o schimbare profundă de abordare la nivel european în ceea ce privește industria de apărare. Statele europene au înțeles că dependența excesivă de importuri și lipsa unor capacități industriale proprii solide reprezintă un risc strategic major, motiv pentru care Uniunea Europeană a început să promoveze accelerat programe de finanțare, cercetare, dezvoltare și consolidare a industriei europene de apărare.
În acest context, inițiative precum programul SAFE, Fondul European de Apărare (EDF), programele privind producția de muniție, dezvoltarea capacităților industriale și consolidarea autonomiei strategice europene au deschis oportunități istorice pentru statele membre, inclusiv pentru România. Pentru prima dată după decenii de declin, industria românească de apărare avea șansa reală de a fi reconstruită din temelii, prin investiții masive în retehnologizare, dezvoltare industrială, transfer tehnologic și integrarea în marile lanțuri europene de producție militară.
Din păcate însă, România pare să rateze succesiv aceste oportunități strategice, în lipsa unei politici industriale coerente și a unei voințe reale de susținere a industriei naționale de apărare. În timp ce alte state europene, în special Polonia, au înțeles să utilizeze programele europene și fondurile destinate apărării pentru a-și dezvolta masiv propriile capacități industriale și pentru a-și susține economia națională, România continuă să rămână într-o poziție marginală, fără proiecte majore integrate și fără o strategie clară de revitalizare a operatorilor economici autohtoni.
Exemplul Poloniei este relevant și evidențiază diferența uriașă de abordare dintre cele două state. Polonia utilizează majoritatea fondurilor și contractelor de apărare pentru dezvoltarea industriei proprii, externalizând doar aproximativ 0,37% din sumele investite în domeniu. Prin această strategie, statul polonez susține dezvoltarea a peste 12.000 de firme implicate direct sau indirect în industria de apărare, generând efecte economice și sociale în aproape toate regiunile și județele țării. Industria de apărare a devenit astfel un motor de dezvoltare economică națională, de inovare tehnologică și de consolidare a securității strategice a Poloniei.
În contrast, România utilizează doar o parte infimă din resursele financiare disponibile pentru dezvoltarea industriei naționale de apărare, iar o mare parte a fondurilor destinate înzestrării armatei se îndreaptă către achiziții externe, fără un impact real asupra capacităților industriale autohtone. În multe situații, programele de înzestrare nu generează transfer tehnologic, integrare industrială sau dezvoltarea unui ecosistem economic național comparabil cu cel realizat de alte state europene. Mai grav, există percepția tot mai accentuată că oportunitățile create de actualul context geopolitic favorizează în principal marii jucători externi, în timp ce industria românească rămâne în continuare subfinanțată și marginalizată.
Scandalurile și controversele generate în jurul modului în care România gestionează programele europene și contractele din domeniul apărării ridică semne serioase de întrebare privind capacitatea statului român de a transforma actualul context strategic într-o oportunitate reală de reconstrucție industrială. În loc ca aceste programe să fie folosite pentru revitalizarea operatorilor economici români, pentru dezvoltarea cercetării și pentru crearea unui lanț industrial național competitiv, există riscul ca România să rămână doar o piață de desfacere și consum pentru marile companii externe, fără beneficii economice și industriale pe termen lung pentru economia națională.
Scandalul generat în jurul colaborării cu Rheinmetall a amplificat criticile privind modul în care România gestionează oportunitățile strategice din domeniul apărării. Potrivit informațiilor vehiculate în presa națională și internațională, compania germană ar urma să gestioneze contracte în valoare de aproximativ 5–5,6 miliarde de euro din programul SAFE alocat României, reprezentând cea mai mare parte a fondurilor destinate achizițiilor și dezvoltării capacităților de apărare.
Controversele au fost alimentate atât de acuzațiile privind concentrarea excesivă a fondurilor către un singur contractor extern, cât și de temerile legate de lipsa unui transfer tehnologic consistent și a unei implicări reale a industriei românești de apărare în aceste programe strategice. În spațiul public au apărut inclusiv acuzații privind creșteri semnificative de prețuri înaintea semnării contractelor SAFE, unele surse indicând majorări de până la 30%, fapt care a amplificat percepția că România riscă să devină mai degrabă o piață de desfacere pentru marii producători externi decât un beneficiar real al reconstrucției propriei industrii de apărare.
În actualul context geopolitic și strategic, relansarea industriei naționale de apărare nu mai reprezintă doar o opțiune economică, ci o necesitate strategică pentru securitatea și suveranitatea României. Lecțiile trecutului demonstrează că România a avut capacitatea de a construi una dintre cele mai puternice industrii de apărare din Europa de Est, capabilă să susțină atât economia națională, cât și independența strategică a statului. În același timp, experiențele ultimelor decenii arată că lipsa unei viziuni coerente, subfinanțarea, politizarea și fragmentarea decizională au contribuit decisiv la declinul acestui sector.
Pornind de la aceste realități, relansarea industriei naționale de apărare trebuie să se bazeze pe o strategie națională integrată, construită pe termen lung, care să depășească interesele politice conjuncturale și să trateze industria de apărare ca pe un domeniu strategic prioritar al statului român.
Un prim pas esențial îl reprezintă înființarea unei Agenții Naționale pentru Industria de Apărare, organizată după modelul de succes implementat de Polonia. Această structură ar trebui să funcționeze în subordinea directă a Prim-ministrului României, având rolul de coordonare strategică a întregului sector al industriei de apărare. O astfel de agenție ar elimina blocajele și conflictele instituționale existente în prezent între diferite ministere și autorități privind alocarea finanțărilor, comenzilor, contractelor și programelor de investiții.
În cadrul acestei agenții ar trebui integrată și structura responsabilă de gestionarea offsetului, astfel încât toate programele majore de achiziții militare și contractele externe să fie corelate direct cu obiectivele de dezvoltare ale industriei naționale de apărare. Integrarea mecanismului de offset în cadrul unei structuri unice de coordonare strategică ar permite utilizarea eficientă a fondurilor pentru atragerea investițiilor, transfer de tehnologie, dezvoltarea producției locale, integrarea operatorilor economici români în lanțurile internaționale de producție și crearea de noi capacități industriale și de cercetare în România. Offsetul trebuie să devină un instrument real de dezvoltare economică și industrială, nu doar o obligație formală asociată contractelor de achiziții externe.
Prin centralizarea deciziei strategice și coordonarea unitară a politicilor industriale și de apărare, România ar putea crea un mecanism eficient și predictibil de dezvoltare a capacităților industriale naționale, corelat direct cu nevoile Forțelor Sistemului Național de Apărare (FSNA) și cu obiectivele strategice ale Uniunii Europene și NATO. Totodată, o astfel de agenție ar putea asigura monitorizarea și implementarea coerentă a programelor europene dedicate industriei de apărare, precum SAFE, EDF și alte instrumente financiare destinate dezvoltării capacităților industriale și tehnologice europene.
Relansarea industriei de apărare trebuie să aibă la bază și dezvoltarea unor parteneriate strategice reale cu companii internaționale relevante din domeniu, însă aceste colaborări trebuie construite în jurul interesului național și al dezvoltării capacităților industriale din România. Parteneriatele externe trebuie să urmărească în mod obligatoriu transferul de tehnologie, integrarea operatorilor economici români în lanțurile de producție și mentenanță, dezvoltarea cercetării și producției locale, precum și formarea resursei umane specializate.
În paralel, este necesară susținerea activă a operatorilor economici privați din industria de apărare și integrarea acestora într-un ecosistem industrial național competitiv. România trebuie să depășească modelul economic bazat exclusiv pe operatori de stat și să stimuleze dezvoltarea unui sector privat puternic, inovator și flexibil, capabil să participe atât la programele naționale de înzestrare, cât și la marile proiecte europene și internaționale din domeniul apărării.
În acest sens, dezvoltarea parteneriatelor public-private reprezintă o direcție strategică obligatorie. Statul român trebuie să creeze cadrul legislativ și financiar necesar pentru asocierea operatorilor economici de stat cu firme private românești și internaționale, în vederea dezvoltării de noi capacități de producție, centre de cercetare, linii moderne de fabricație și proiecte comune de inovare tehnologică care să conducă în final la integrarea industriei românești în lanțurile europene de producție.Aceste parteneriate trebuie să transforme industria de apărare într-un motor de dezvoltare economică regională și națională, capabil să genereze locuri de muncă, investiții și dezvoltare tehnologică.
Un alt element fundamental al procesului de relansare îl reprezintă depolitizarea reală a operatorilor economici din industria de apărare. Experiența ultimelor decenii a demonstrat că politizarea excesivă a managementului a afectat grav performanța și stabilitatea acestui sector strategic. Numirile bazate pe criterii politice, lipsa continuității manageriale și influențele externe asupra deciziilor economice au generat blocaje, ineficiență și lipsa unor proiecte de dezvoltare pe termen lung.
În acest context, este absolut necesară aplicarea reală și integrală a spiritului și literei OUG nr. 109/2011 privind guvernanța corporativă a întreprinderilor publice, astfel încât selecția conducerilor operatorilor economici din industria de apărare să se realizeze exclusiv pe criterii de competență profesională, experiență managerială și performanță. Procedurile de selecție trebuie să fie transparente, competitive și independente de influențele politice, iar managementul companiilor trebuie stabilizat pentru a permite implementarea unor strategii industriale coerente și sustenabile.
Totodată, relansarea industriei naționale de apărare nu poate fi realizată fără reconstruirea sistemului de educație tehnică și profesională dedicat acestui sector. Este necesară reînființarea și dezvoltarea școlilor profesionale, liceelor tehnice, programelor universitare și centrelor de formare specializate în domeniul industriei de apărare, astfel încât România să poată pregăti o nouă generație de muncitori calificați, tehnicieni, ingineri și cercetători.
Industria de apărare trebuie tratată ca un ecosistem strategic integrat, în care educația, cercetarea, producția, investițiile și securitatea națională funcționează unitar, ca parte a unui proiect de țară.
Relansarea acestui sector nu înseamnă doar fabrici și linii de producție, ci reconstruirea unei capacități naționale de inovare, dezvoltare tehnologică și autonomie strategică.
România se află astăzi în fața unei alegeri istorice: fie își reconstruiește capacitatea industrială strategică, fie rămâne dependentă de importuri și vulnerabilă în fața schimbărilor geopolitice.
Contextul internațional, programele europene de finanțare și nevoia de consolidare a securității regionale creează premisele unei renașteri a industriei naționale de apărare. Însă această oportunitate poate fi valorificată doar prin decizii curajoase, coerente și profesioniste, care să pună interesul strategic al României deasupra intereselor politice de moment.
O industrie de apărare puternică nu înseamnă doar economie sau tehnologie, ci capacitatea reală a unui stat de a-și apăra libertatea, de a-și proiecta puterea și de a-și decide singur viitorul. Iar România nu mai are luxul de a amâna această decizie.
| Știri BVB