Autor: Aurel Gângu – membru fondator CSIA (Clubul Seniorilor pentru Înzestrarea Armatei)
* Monitorizarea spațiului maritim românesc în era amenintărilor autonome
De la senzori izolați la o arhitectură integrată de supraveghere. În ultimii ani, evoluțiile din regiunea Mării Negre au demonstrat că mediul de securitate maritimă se află într-un proces accelerat de transformare. Dacă în trecut atenția era concentrată aproape exclusiv asupra navelor de suprafață, submarinelor și aviației militare, astăzi apar noi categorii de amenințări: drone navale autonome, ambarcațiuni rapide cu semnătură redusă, platforme fără echipaj și mijloace de infiltrare dificil de detectat prin metodele clasice.
Aceste schimbări obligă statele riverane să regândească modul în care își monitorizează și protejează spațiul maritim.
În cazul României, discuția nu ar trebui să se concentreze exclusiv asupra performanțelor unui anumit radar, ale unei anumite drone sau ale unui anumit sistem de senzori. Întrebarea esențială este dacă dispunem de o arhitectură integrată capabilă să furnizeze permanent o imagine operațională completă asupra celor aproximativ 30.000 km² ai Zonei Economice Exclusive din Marea Neagră.
-
Limitele supravegherii tradiționale
Radarele de coastă și sistemele clasice de observare reprezintă componente indispensabile ale securității maritime. Cu toate acestea, ele sunt supuse unor limitări fizice inevitabile, generate de curbura Pământului și de particularitățile mediului marin. Țintele mici, aflate la nivelul apei și având o semnătură radar redusă, pot deveni dificil de identificat la distanțe mari.
Experiențele recente din conflictele moderne au demonstrat că dronele navale și alte platforme autonome pot exploata tocmai aceste vulnerabilități, acționând la joasă altitudine sau la nivelul suprafeței mării și reducând timpul disponibil pentru reacție.
În consecință, supravegherea exclusiv de la sol nu mai este suficientă.
* Necesitatea unei arhitecturi multistratificate
O abordare modernă presupune construirea unui sistem de supraveghere organizat pe mai multe niveluri complementare.
Primul strat ar trebui să fie constituit din platforme aeriene fără pilot cu autonomie mare și capacitate de patrulare îndelungată. Rolul acestora nu este doar detectarea țintelor, ci asigurarea unei prezențe permanente deasupra spațiului maritim și extinderea semnificativă a orizontului de observare.
Prin operarea în regim de releu, un număr relativ redus de platforme poate asigura supravegherea continuă a întregii zone maritime de interes. Dotate cu radare moderne și senzori electro-optici, aceste sisteme pot genera o imagine de ansamblu imposibil de obținut exclusiv prin mijloace terestre.
Al doilea strat îl reprezintă supravegherea tactică de proximitate. Porturile, infrastructurile energetice offshore, căile de acces maritime și zonele costiere cu trafic intens necesită un nivel suplimentar de observare.
În acest scop, platformele fără pilot cu decolare și aterizare verticală pot executa misiuni persistente de patrulare, inclusiv pe timpul nopții, utilizând senzori optici și termali pentru identificarea contactelor suspecte. Acestea pot investiga rapid zonele semnalate de sistemele de supraveghere strategică și pot furniza informații detaliate factorilor de decizie.
Integrarea informației – adevăratul multiplicator de forță. Valoarea unui sistem de supraveghere nu este determinată exclusiv de performanța senzorilor săi, ci de capacitatea de a integra și valorifica informațiile colectate.
Datele provenite de la radarele de coastă, platformele navale, sistemele aeriene fără pilot și senzorii electro-optici trebuie reunite într-un sistem unic de comandă și control. Numai astfel poate fi obținută o imagine operațională comună, actualizată în timp real. În acest context, dezvoltarea unor instrumente bazate pe inteligență artificială poate reprezenta un avantaj semnificativ. Algoritmii moderni sunt capabili să identifice tipare, să semnaleze anomalii și să reducă intervalul dintre detectare și alertare, oferind decidenților un timp suplimentar pentru evaluare și reacție.
Sisteme precum SCOMAR oferă deja o fundație importantă pentru acest proces, însă evoluția amenințărilor sugerează necesitatea extinderii și adaptării continue a capabilităților existente.
O provocare strategică, nu doar tehnologică
În actualul context de securitate din regiunea Mării Negre, monitorizarea eficientă a spațiului maritim trebuie privită că o provocare de arhitectură operațională și de integrare a capabilităților.
Experiența conflictelor recente arată că succesul nu aparține neapărat actorului care dispune de cei mai mulți senzori, ci celui care reușește să transforme rapid datele colectate într-o imagine operațională coerentă și într-o capacitate de reacție eficientă.
Pentru România, dezvoltarea unei rețele multistratificate de supraveghere maritimă, bazată pe complementaritatea dintre senzori tereștri, platforme aeriene fără pilot și sisteme inteligente de procesare a informației, ar putea reprezenta una dintre direcțiile relevante pentru consolidarea securității maritime naționale.
În cele din urmă, viitorul supravegherii maritime nu pare să aparțînă unei singure platforme spectaculoase, ci unei arhitecturi integrate, reziliente și permanent conectate, capabile să ofere conștientizare situațională continuă într-un mediu strategic aflat într-o schimbare rapidă. Articolul exprimă o opinie personală bazată pe informații disponibile public și urmărește stimularea dezbaterii privind dezvoltarea capabilităților.
Notă CSIA: Clubul Seniorilor pentru Înzestrarea Armatei. Seniori cu multă expertiză și experiență în inițierea și finalizarea multor programe majore de achiziții. Și cu bani puțini.
| Știri BVB