La finalul lunii martie 2026, rezervele valutare ale BNR erau aproape de maximul istoric: 67 de miliarde de euro. Cifra este prezentată constant ca o ancoră, o garanție, un motiv de încredere. Este, în realitate, parte dintr-un bilanț. Iar bilanțurile au costuri.
Cât plătim, în fiecare an
Mecanismul nu este controversat tehnic. Atunci când banca centrală cumpără valută pentru a acumula rezerve, introduce lei în sistem. Lichiditatea trebuie apoi gestionată, inclusiv prin operațiuni de sterilizare. Pe activul rezervelor, BNR câștigă randamentele plasamentelor în valută. Pe pasivul intern, suportă costul lichidității în lei.
Pe un stoc de peste 67 de miliarde de euro, chiar și o diferență de un punct procentual între cele două laturi ale bilanțului înseamnă sute de milioane de euro anual. Aceasta este prima de asigurare pe care o plătim. O plătește, în ultimă instanță, contribuabilul român, prin profitul nedistribuit la buget al băncii centrale.
Întrebarea legitimă, deci, nu este dacă rezervele trebuie să existe. Evident că trebuie. Întrebarea este: la ce le folosim?
Simetria care lipsește
Politica de curs a BNR din ultimul deceniu a fost o flotare gestionată cu o asimetrie vizibilă. Când presiunea pieței era ca leul să se întărească, BNR a cumpărat valută și a acumulat rezerve. Leul nu a fost lăsat să reflecte integral presiunea de apreciere.
Dar în direcția cealaltă, regula de intervenție nu este la fel de clar explicată. Nu susțin că BNR ar trebui să apere un anumit nivel al cursului — o bancă centrală nu trebuie să transforme un prag psihologic într-un obiectiv de politică monetară. Istoria arată că o linie fixă invitată să fie testată este, de obicei, testată până la capăt.
Întrebarea este alta: dacă intervenția este justificată pentru a limita aprecierea, de ce nu este explicată la fel de clar regula de intervenție atunci când presiunea este de depreciere?
Cum funcționează, de fapt, flotarea controlată
Oficial, BNR operează un regim de flotare cu intervenții discreționare. În practică, regimul funcționează ca un coridor implicit, niciodată declarat, ai cărui parametri sunt cunoscuți doar de banca centrală. Piața îi ghicește: bănci, trezorieri corporativi, investitori străini își construiesc poziții pe baza presupunerilor despre unde va interveni BNR și unde nu.
Această opacitate are două consecințe directe. Prima: cursul nu mai este un semnal economic, ci o variabilă administrată de a cărei interpretare depinde abilitatea fiecărui participant de a citi intențiile băncii centrale. A doua: când coridorul implicit cedează, nimeni nu știe unde este următorul nivel de referință, pentru că nivelul anterior nu a fost niciodată declarat. Piața caută orbește un nou punct de echilibru, iar mișcarea devine, prin construcție, mai violentă decât ar fi fost într-un regim transparent.
Regimul actual nu reduce volatilitatea. O reprogramează — din zilnică, mică și informativă, în episodică, mare și disruptivă.
Argumentul pentru un curs liber
Mișcările bruște ale cursului pe care le vedem periodic — o depreciere de aproape un procent într-o singură ședință, un nou maxim istoric atins în plină criză politică — nu sunt anomalii care apar în pofida politicii de curs gestionat. Sunt, în bună măsură, consecința ei. Un curs gestionat asimetric acumulează sistematic presiuni pe care apoi nu le mai poate disipa controlat. Când șocul lovește, presiunea acumulată nu mai iese treptat. Iese brusc.
Stabilitatea nu este o fotografie de bilanț. Este o funcție de reacție.
Un curs liber se comportă altfel. Apreciază când fundamentele cer apreciere și transmite semnalul economiei în timp real. Depreciază când fundamentele se deteriorează, dar gradual, pe parcursul slăbirii lor, nu concentrat în jurul unui eveniment politic.
Beneficiul cel mai important nu este însă unul tehnic, ci unul comportamental. Într-un regim de curs liber, oamenii — gospodării, antreprenori, exportatori, debitori în valută — învață să trăiască cu volatilitate ca fapt economic permanent. Își iau decizii informate: hedge când expunerea este mare, depozite în valută când este cazul, contracte indexate, planuri financiare care țin cont de mișcarea cursului. Volatilitatea devine vizibilă, predictibilă ca proces, chiar dacă nu ca direcție.
În regimul actual, această educație economică nu se produce. Cursul stă liniștit luni la rând, oamenii își fac calcule pe presupunerea implicită a stabilității, iar când șocul vine, sunt luați prin surprindere. O depreciere de 0,8% într-o singură zi — banală pe orice piață liberă din lume — devine titlu de presă și criză personală pentru cineva cu rată în euro și salariu în lei. Nu pentru că mișcarea este, în sine, dramatică. Pentru că nimeni nu a fost obișnuit cu ea.
Volatilitatea zilnică a unui curs liber este probabil mai mare. Volatilitatea de criză este aproape sigur mai mică. Iar costul anual al sterilizării devine, în mare parte, inutil.
Un curs liber nu înseamnă o bancă centrală pasivă. Înseamnă o bancă centrală care intervine rar, transparent, pe baza unor reguli explicite, și care folosește rezervele ca instrument de ultimă instanță, nu ca instrument permanent de gestionare a unui nivel pe care nu îl declară public.
Nu sugerez că o bancă centrală independentă ar folosi vreodată politica de curs pentru obiective politice. Dimpotrivă, tocmai independența cere transparență, simetrie și reguli explicabile.
Întrebarea de la care am pornit rămâne, însă, validă: dacă în anii buni leul nu este lăsat să se aprecieze integral, iar în anii de stres publicul nu înțelege clar cum este activată protecția oferită de rezerve, atunci pentru ce, exact, plătim prima de asigurare?
Răspunsul meu este că nu trebuie să o mai plătim. Un curs liber, gestionat de piață și nu de bilanțul băncii centrale, este soluția mai onestă, mai ieftină și — paradoxal pentru cei obișnuiți cu retorica oficială — mai stabilă pe termen lung.
| Știri BVB