Energia României: între criza de azi și strategia pentru următorii 20 de ani (Lucian Rusu, PNL)

Din perspectiva mea de senator și membru al Comisiei pentru energie din Senat, prima responsabilitate trebuie să fie menținerea echilibrului Sistemului Energetic Național, protejarea consumatorilor casnici și limitarea, pe cât posibil, a efectelor acestei perioade asupra economiei, însă o criză nu trebuie doar administrată, ci trebuie și înțeleasă, iar lecția pe care ne-o oferă situația actuală este că România are nevoie de un sistem energetic mai puternic, mai flexibil și mai bine pregătit pentru viitor.

România nu este singura țară europeană care se confruntă cu aceste probleme, iar situațiile din Ungaria, Franța sau Serbia, unde temperaturile ridicate și nivelurile scăzute ale apelor au afectat producția de energie, arată că fenomenele extreme pun presiune asupra tuturor sistemelor energetice, indiferent de structura mixului de producție.

Acest context european nu trebuie însă să devină o justificare pentru vulnerabilitățile noastre, ci un argument suplimentar pentru accelerarea investițiilor de care România are oricum nevoie.

Avem resurse, avem proiecte și avem acces la finanțare, dar trebuie să avem și capacitatea de a transforma aceste avantaje în energie produsă efectiv în România.

Gazele naturale, energia nucleară, hidroenergia, energia eoliană și cea solară trebuie privite ca elemente ale aceluiași sistem, alături de stocare și de rețele moderne, iar proiecte precum reactoarele 3 și 4 de la Cernavodă, reactoarele modulare mici, Neptun Deep, hidrocentralele începute și nefinalizate sau noile capacități regenerabile trebuie accelerate, pentru că securitatea energetică nu poate fi construită prin dependența de o singură sursă.

În același timp, trebuie să înțelegem că infrastructura energetică este infrastructură critică, iar investițiile strategice nu pot fi primele sacrificate atunci când apar presiuni legate de deficit, inflație sau constrângeri bugetare; dimpotrivă, într-o perioadă în care economia are nevoie de competitivitate și predictibilitate, investițiile în producție, stocare și rețele sunt tocmai cele care pot reduce vulnerabilitatea României și pot susține dezvoltarea economică.

Nu avem nevoie de un război politic între „cărbune” și „Green Deal”, pentru că o politică energetică serioasă nu se poate construi pe formule ideologice, ci pe criterii de eficiență, siguranță și competitivitate; dacă anumite capacități pe cărbune sunt necesare într-o situație de criză pentru menținerea echilibrului sistemului, ele trebuie utilizate responsabil, însă soluțiile de urgență nu pot deveni strategia energetică a României pentru următoarele decenii.

Obiectivul trebuie să fie un mix energetic diversificat, care să combine producția nucleară și hidro cu gazul, regenerabilele și capacitățile de stocare, susținut de rețele moderne și de interconectări care să permită energiei să ajungă acolo unde este nevoie.

Mai mult, discuția nu trebuie să se oprească la cantitatea de energie produsă, pentru că România are nevoie nu doar de energie suficientă, ci și de energie competitivă, iar costul acesteia influențează direct competitivitatea industriei, deciziile de investiții, prețul produselor și, în cele din urmă, locurile de muncă.

De aceea, fiecare investiție energetică trebuie analizată pragmatic, în funcție de energia pe care o produce, costul pe care îl presupune, timpul necesar pentru finalizare și contribuția pe care o aduce la stabilitatea și competitivitatea sistemului.

România are în același timp o oportunitate pe care nu își permite să o piardă, reprezentată de fondurile europene, inclusiv PNRR și Fondul pentru Modernizare, iar aceste resurse trebuie transformate cât mai rapid în proiecte finalizate, pentru că în energie fiecare întârziere înseamnă capacități care nu intră în sistem, investiții care nu se realizează și, uneori, o dependență mai mare de importuri.

Din acest motiv, cred că instituțiile responsabile de politica energetică trebuie să fie evaluate mai puțin după campaniile de comunicare și mai mult după capacitatea de a implementa proiecte, de a elimina blocajele și de a pune efectiv în funcțiune noi capacități de producție și infrastructură.

Din perspectiva mea, inclusiv prin activitatea din Comisia pentru energie din Senat, direcția este una clară: pe termen scurt trebuie să protejăm consumatorii și să menținem echilibrul sistemului, pe termen mediu trebuie să accelerăm investițiile în producție, stocare și rețele, iar pe termen lung trebuie să construim un sistem energetic care să ofere României securitate, predictibilitate și energie competitivă.

Nu putem construi politica energetică de la o criză la alta și nu ne putem permite să confundăm soluțiile pentru următoarele săptămâni cu strategia pentru următoarele decenii.

România are nevoie de o strategie energetică pentru următorii 20 de ani, iar actuala criză trebuie să fie motivul pentru care accelerăm investițiile, nu motivul pentru care le amânăm.

Pentru că securitatea energetică nu se construiește prin declarații, ci prin capacități de producție, rețele, stocare și investiții care rămân în economia României pentru generațiile următoare.