De Oana Ijdelea
Într-un context global tensionat, în care capitalul privat caută predictibilitate și siguranță, inițiativa legislativă B562/2026 amenință să transforme România dintr-o piață atractivă într-un spațiu de evitat. Sub pretextul nobil al protejării intereselor strategice, proiectul de lege demonstrează o gravă necunoaștere a mecanismelor economice, descurajează investițiile private și riscă să izoleze economia națională exact atunci când avem mai mare nevoie de integrare, capital și dezvoltare.
Reașezarea geopolitică accelerată pe care o trăim este dominată de tensiuni profunde și schimbări structurale de o amploare fără precedent. Cu două conflicte deschise pe glob, în Ucraina și în Orientul Mijlociu, și cu o competiție economică acerbă între marile puteri, precum Statele Unite și China, regulile jocului economic s-au rescris din temelii. În această nouă arhitectură globală, capitalul privat nu mai caută doar multiplicare sau un randament rapid, ci caută, înainte de orice, predictibilitate, siguranță juridică și viteză de execuție. O planetă de peste opt miliarde de suflete care au nevoie zi de zi să mănânce, să se încălzească iarna, să stea la răcoare vara, să aibă acces la energie, internet și la toate facilitățile lumii moderne, oferă un ocean nesfârșit de oportunități. Investitorii strategici și marile companii au, slavă Domnului pentru ei, de unde alege atunci când își pun problema unde este cel mai bine să își plaseze resursele.
În tot acest peisaj hiper-competitiv, Parlamentul României dezbate o inițiativă legislativă care riscă să plaseze țara noastră direct pe lista neagră a destinațiilor de investiții: Propunerea B562/2026, pompos intitulată „privind protejarea intereselor naționale în domenii strategice”. Proiectul urmărește instituirea unor mecanisme prin care statul să poată interveni direct, prin preluarea de active critice în contul datoriilor fiscale sau prin exercitarea unor drepturi de intervenție în tranzacțiile private din sectoare cheie, în frunte cu cel al energiei.
Sub fardul unui patriotism economic populist și al unei presupuse salvări a infrastructurii esențiale, această propunere demonstrează o gravă necunoaștere a mecanismelor economice, a fluxurilor de creditare și a complexității proceselor de fuziuni și achiziții.
Cei care susțin o asemenea inițiativă par să ignore complet procesele fundamentale ale lumii de afaceri. O achiziție de companie, o fuziune sau preluarea unor active majore în domenii energetice și de infrastructură nu sunt simple cumpărături la tarabă. Procesele de M&A sunt construcții financiare și juridice extrem de complexe, drămuite în luni sau chiar ani de muncă asiduă. Un investitor serios alocă resurse umane și financiare uriașe doar pentru a evalua o oportunitate: echipe de avocați, auditori financiari și experți tehnici lucrează pentru a diseca fiecare detaliu într-un proces amănunțit de audit. Se elaborează oferte, se negociază clauze la sânge și, cel mai important, se securizează finanțarea bancară, pentru că în economia capitalistă modernă creditarea este modul de operare standard, fără de care marile proiecte nu pot exista. Iar la capătul acestui maraton de resurse, timp, bani și stres, propunerea B562/2026 vine și consacră un drept brut al statului român de a veni la final și de a-i sufla investitorului activul de sub nas, prin exercitarea unor prerogative discreționare.
Efectul juridic și economic al unei asemenea reglementări este devastator și este cunoscut în practica internațională sub numele de efect de descurajare masivă (chilling effect). Niciun investitor strategic rațional și niciun fond privat nu va mai cheltui sute de milioane sau miliarde de euro pentru a analiza, negocia și structura o tranzacție în România, știind că își asumă tot riscul și toate costurile pentru ca, la final, să funcționeze doar ca un broker gratuit în folosul statului român. Prin simpla existență a unui astfel de mecanism, investițiile se vor opri înainte de a începe, iar companiile românești vor fi izolate pe piață, devenind imposibil de valorificat la justa lor valoare.
Argumentul facil invocat de susținătorii legii, conform căruia se urmărește protejarea țării sau a consumatorului vulnerabil, este o simplă perdea de fum care nu rezistă niciunei analize juridice sau economice riguroase. Statul român nu este în prezent un spectator neputincios în fața tranzacțiilor din sectoarele strategice. Legislația actuală oferă un arsenal complet, robust și extrem de eficient de verificare, control și, la nevoie, blocare a oricărei preluări care ar putea pune în pericol siguranța națională. Avem cadrul rigid al examinării investițiilor străine directe prin mecanismul Comisiei de Examinare a Investițiilor Străine Directe (CEISD), avem reglementări sectoriale extrem de stricte dictate de autorități precum ANRE sau ANCOM și avem filtrul suprem al Consiliului Suprem de Apărare a Țării. Statul a demonstrat deja în repetate rânduri că știe și poate să folosească aceste pârghii pentru a proteja interesele strategice. A adăuga un mecanism brutal peste toate aceste pârghii nu înseamnă un plus de securitate națională, ci un surplus de arbitrariu, nesiguranță și birocrație toxică.
Incompetența sau reaua-credință devin și mai vizibile când privim detaliile tehnice ale mecanismului propus și termenele în care statul ar urma să-și exercite acest drept și să plătească prețul. Proiectul avansează cu seninătate ideea că statul va achita prețul integral al tranzacției în termen de nouăzeci de zile. Să ne punem însă câteva întrebări elementare de logică financiară și bugetară. Are statul român pus în stand-by, prin vreun fond secret de oportunitate, sute de milioane de euro pregătite în orice moment pentru achiziții neprevăzute de companii? Răspunsul este, evident, nu. Ce va face statul în momentul în care un contract privat este semnat? Se va apuca să caute bani în grabă, se va împrumuta masiv la cele mai mari dobânzi din Uniunea Europeană sau va secătui fondul de rezervă al Guvernului, destinat urgențelor și calamităților naționale, doar pentru a-și satisface poftele de proprietar?
Situația devine de-a dreptul absurdă dacă privim la logica juridică a proiectului, unde transferul dreptului de proprietate ar opera înainte de plata integrală a prețului. Ce se va întâmpla dacă, la expirarea celor nouăzeci de zile, statul nu va găsi banii necesari? Vânzătorul se va trezi într-o situație de coșmar: activul transferat și fără banii cuveniți. Răspunsul instituțional va fi, cel mai probabil, celebrul „asta e, dați-ne în judecată”, ilustrând o fugă patologică de răspundere și o lipsă totală de garanții juridice. Iar dacă presupunem, prin absurd, că banii nu ar fi o problemă, apare o altă întrebare critică: au companiile de stat capacitatea administrativă, tehnică și managerială de a prelua și opera eficient, într-un termen atât de scurt și fără niciun audit propriu (adică ori fără due dilligence – ca nu ar fi timp sau pe orbește – bazându-se pe verificările terțului privat) asemenea active de înaltă complexitate? Istoria ultimilor treizeci de ani ne arată că politizarea conducerilor, achizițiile publice greoaie și lipsa de viziune tehnologică ale entităților de stat au dus aproape întotdeauna la pierderi uriașe, acoperite ulterior tot din banii cetățenilor.
În definitiv, cetățenii și consumatorii nu sunt protejați prin etatizarea economiei sau prin ridicarea de bariere în calea capitalului străin, ci doar atunci când economia națională este puternică, mobilă, diversă și strâns integrată în piața europeană și globală. O piață a energiei competitivă, în care vin investitori de top cu tehnologii moderne și capital proaspăt, este singura garanție reală pentru servicii de calitate și facturi suportabile pe termen lung. Statul nu se poate erija în administrator universal fără a produce dezastru economic.
Sub masca înșelătoare a „protejării intereselor naționale”, propunerea B562/2026 reușește exact contrariul: alungă capitalul privat, blochează dezvoltarea și vulnerabilizează România pe harta economică a lumii. Nu poți proteja o țară sărăcind-o de opțiuni, tăindu-i accesul la finanțare și transformând-o într-un spațiu juridic (si mai) imprevizibil. Dacă decidenții politici doresc cu adevărat să protejeze România, trebuie să înțeleagă că adevărata siguranță națională se construiește pe încredere, competitivitate și reguli clare.
Proiectul B562/2026 trebuie corectat de urgență înainte ca prețul acestei erori legislative să fie plătit mai întâi de noi și ulterior de cei pe care a căror grijă o poartă asemenea inițiatori: urmașii urmașilor noștri.
| Știri BVB