Autor: Dr. Marius Ioan Danilă
Fiscalitatea nu poate fi judecată exclusiv prin cât colectează statul. La fel de important este cât rămâne la dispoziția cetățenilor, cât pot economisi, investi și utiliza pentru a-și construi propria securitate financiară. Faptul că un impozit este legal nu înseamnă că orice nivel al său este justificat iar dreptul statului de a colecta nu este un drept nelimitat asupra patrimoniului cetățenilor.
Una dintre problemele persistente ale politicii fiscale românești este tendința de a privi contribuabilul predominant ca sursă de finanțare a bugetului, nu și ca participant la dezvoltarea economică. Atunci când apar dezechilibre, discuția se concentrează rapid asupra impozitelor si taxelor care pot fi majorate, asupra bazelor de impunere care pot fi extinse și asupra veniturilor suplimentare pe care statul speră să le colecteze. Mult mai rar sunt insa evaluate efectele cumulate asupra gospodăriilor, companiilor, economisirii și deciziilor de investiții.
Această perspectivă este din pacate incompletă. Resursele financiare care rămân în economie, la dispoziția populației și a companiilor, nu reprezintă venituri bugetare ratate, ci una dintre sursele fundamentale ale dezvoltării. O fiscalitate echilibrată trebuie să finanțeze serviciile publice, dar și să protejeze capacitatea sectorului privat de a produce veniturile din care acele servicii sunt finanțate. Cele două obiective pot fi compatibile; echilibrul se deteriorează însă atunci când majorarea colectării devine un scop aproape independent de consecințele economice.
Contextul actual al tarii noastre accentuează această contradicție. În prognoza publicată în mai 2026, Comisia Europeană anticipa pentru România o creștere economică de numai 0,1% în 2026, după 0,7% în 2025, în condițiile în care consolidarea fiscală și inflația afectau consumul. Prognozele pot fi revizuite, dar avertismentul economic rămâne relevant: ajustarea bugetară realizată preponderent prin sporirea sarcinii fiscale riscă să slăbească tocmai capacitatea economiei de a genera veniturile necesare consolidării finanțelor publice. Un stat care încearcă să își echilibreze bugetul diminuând capacitatea financiară a populației și a companiilor riscă să submineze baza economică pe care se sprijină.
Un buget poate fi consolidat contabil prin majorarea unor impozite, dar consolidarea devine durabilă numai dacă economia își păstrează capacitatea de a investi, de a crea locuri de muncă, de a mobiliza economii și de a genera venituri viitoare. De aceea, problematica centrală nu este numai cât trebuie să colecteze statul, ci și cât trebuie să rămână în economie pentru a-i susține dezvoltarea.
1. Fiscalitatea privită din perspectiva contribuabilului, nu doar a bugetului
România este prezentată frecvent drept o economie cu impozitare redusă prin comparație cu media europeană. Argumentul pleacă de la ponderea relativ mică a veniturilor fiscale în produsul intern brut, un indicator important pentru analiza finanțelor publice, dar insuficient pentru a descrie povara suportată de contribuabil. Faptul că veniturile fiscale reprezintă o pondere relativ redusă din PIB nu înseamnă că povara fiscală existentă asupra salariaților și companiilor care își declară integral veniturile este, la rândul ei, redusă. Dimensiunea economiei informale și diferențele de conformare pot accentua această discrepanță.
Datele Eurostat publicate la 29 octombrie 2026 fac distincția și mai relevantă. În 2025, veniturile României din taxe și contribuții sociale reprezentau 29,3% din PIB, față de media Uniunii Europene de 40,7%, țara situându-se pe penultimul loc din Uniune. În același an, veniturile nominale din taxe și contribuții au crescut în România cu 10,5% față de 2024, cel mai ridicat ritm procentual dintre statele membre, comparativ cu 5,5% la nivelul UE. Creșterea nominală nu poate fi atribuită exclusiv majorării taxelor: ea reflectă și evoluția veniturilor, prețurilor și activității economice. Dar tocmai asocierea celor două constatări arată de ce nu este suficient să invocăm distanța față de media europeană pentru a justifica noi sarcini fiscale.
Ponderea taxelor în PIB măsoară veniturile agregate ale statului, nu proporția din venitul fiecărui contribuabil care este prelevată prin impozite și contribuții. În cazul muncii salariate, de exemplu, cota nominală de 10% a impozitului pe venit este adesea prezentată ca dovadă a caracterului moderat al fiscalității. Dar CAS, CASS și modul de calcul al impozitului schimbă substanțial imaginea: pentru un salariat fără deduceri, dintr-un salariu brut de 100 de lei rămân aproximativ 58,5 lei net, înainte de a lua în calcul contribuția asiguratorie pentru muncă suportată de angajator. Este o sarcină efectivă asupra salariului brut diferită de cota izolată de 10% și, totodată, diferită de indicatorul internațional relevant, calculat raportat la costul total al muncii.
Nici venitul net nu marchează sfârșitul relației fiscale dintre cetățean și stat. Din resursele rămase sunt achitate bunuri și servicii care includ TVA, uneori și accize, precum și obligații aferente clădirilor, terenurilor și mijloacelor de transport. Aceste prelevări au baze și fapte generatoare distincte, astfel că procentele lor nu pot fi adunate pur și simplu într-o presupusă rată unică de impozitare. Pentru bugetul unei gospodării, efectul economic se cumulează: fiecare obligație reduce suma disponibilă pentru consum, economisire și investiție.
Aici apare o diferență esențială între examinarea juridică izolată a unui impozit și evaluarea economică a fiscalității. O cotă moderată privită separat poate deveni împovărătoare prin suprapunerea cu celelalte obligații, mai ales când veniturile reale stagnează și cheltuielile curente cresc. Nu vorbim despre o „triplă impunere” în sens juridic, ci despre prelevări succesive din resursele financiare ale aceleiași persoane. O fiscalitate nu devine moderată prin simplul fapt că își fragmentează povara în impozite, contribuții și taxe aparent independente.
Problema nu este existența impozitării, indispensabilă finanțării serviciilor publice, ci nivelul sarcinii cumulate și rezultatele obținute din resursele colectate. Cetățeanul trebuie să poată judeca fiscalitatea și prin accesul la servicii publice eficiente, infrastructură și un cadru predictibil pentru activitatea economică. Altfel, distanța dintre obligația de a plăti și beneficiul perceput erodează încrederea în relația dintre contribuabil și stat.
Un studiu publicat în iunie 2026 de Centrul de Formare APSAP, realizat în rândul a 3.308 de participanți la programele sale, indică faptul că 81,7% dintre respondenți apreciază nivelul impozitării din România drept excesiv, iar 71,9% consideră că statul nu încurajează inițiativa privată și dezvoltarea economică. Cercetarea nu este un sondaj probabilistic reprezentativ pentru întreaga populație și nu poate măsura obiectiv nivelul fiscalității. Ea oferă însă un indiciu relevant despre percepția unui segment activ profesional: problema fiscală este și una de încredere în eficiența utilizării banilor publici, nu doar de cote și baze de calcul.
Faptul că statul colectează relativ puțin din întreaga economie nu demonstrează că fiecare contribuabil plătește prea puțin. Și, cu atât mai puțin, că soluția este să i se ceară să plătească mai mult.
2. Proprietatea imobiliară: diferența dintre valoarea patrimoniului și capacitatea de plată
Dezbaterea privind impozitarea proprietăților la valoarea de piață ilustrează poate cel mai bine diferența dintre avere și lichiditate. Impozitarea veniturilor urmărește, în mod obișnuit, resurse realizate într-o anumită perioadă. Impozitul anual pe proprietate operează diferit: obligația există chiar dacă imobilul nu este vândut, nu este închiriat și nu generează venituri monetare.
Deținerea unui activ poate reflecta o capacitate economică, poate oferi beneficii de utilizare și poate reprezenta o bază legitimă pentru finanțarea serviciilor locale. Nu susțin că numai veniturile realizate pot fi impozitate. Dar există o distincție care nu poate fi ignorată: valoarea patrimoniului este o mărime economică, în vreme ce impozitul trebuie plătit în bani, din lichiditățile efectiv disponibile. Un proprietar poate deține un bun valoros și, în același timp, poate avea venituri curente modeste.
Această particularitate are o relevanță specială în România. Potrivit Eurostat, în 2024 aproximativ 94% din populație locuia în gospodării care dețineau locuința ocupată, cea mai mare pondere din Uniunea Europeană. Proporția trebuie înțeleasă și prin prisma istoriei proprietății după 1990, a “privatizării” fondului locativ și a rolului locuinței ca principală formă de securitate patrimonială a familiei. Ea nu înseamnă că 94% dintre români ar avea venituri ridicate ori patrimoniu ușor de transformat în numerar.
O persoană care a cumpărat un apartament cu treizeci de ani în urmă poate constata că valoarea acestuia a crescut considerabil datorită dezvoltării zonei, inflației imobiliare sau cererii de locuințe, fără să fi obținut vreun venit suplimentar. Aprecierea patrimonială este reală, dar nu aduce automat bani în cont. Pentru a o valorifica, persoana ar trebui, adesea, să își vândă locuința sau să se împrumute folosind-o drept garanție. Niciuna dintre opțiuni nu este neutră economic, iar în cazul locuinței familiale vânzarea poate însemna renunțarea la însăși stabilitatea pe care proprietatea era destinată să o ofere.
Un exemplu exclusiv ilustrativ este suficient: la o valoare de două milioane de lei și o cotă anuală ipotetică de 0,2%, impozitul ar fi de 4.000 de lei. Pentru un proprietar cu venituri de 4.000 de lei lunar, suma reprezintă peste 8% din venitul său anual, înainte de orice altă cheltuială. Exemplul nu descrie o cotă anunțată pentru un caz concret; arată doar că obligația calculată din valoarea unui activ poate avea o pondere cu totul diferită în veniturile celor care îl dețin.
Caracterul recurent agravează problema. La vânzarea unui activ, eventualul impozit pe câștig este asociat unei tranzacții care, în principiu, generează lichidități. Impozitul anual pe clădire trebuie achitat indiferent dacă proprietarul a avut sau nu venituri noi, indiferent de situația pieței și chiar dacă veniturile sale au scăzut după pensionare sau pierderea locului de muncă. În plus, locuința este dobândită, întreținută și renovată, în multe cazuri, din economii constituite din venituri deja impozitate. Juridic, bazele fiscale sunt distincte; economic, obligațiile succesive afectează aceeași capacitate de acumulare patrimonială.
Există aici și un argument juridic. Articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului protejează respectarea bunurilor și recunoaște, în același timp, dreptul statelor de a asigura plata impozitelor. Jurisprudența CEDO acordă statelor o marjă largă de apreciere fiscală, dar admite că o obligație fiscală poate ridica probleme de proporționalitate atunci când impune o sarcină individuală excesivă. În cauza N.K.M. împotriva Ungariei, Curtea a sancționat, în circumstanțele specifice ale cauzei, aplicarea unui impozit excepțional de 98% asupra unei părți a compensației de concediere. Hotărârea nu declară nelegitime impozitele ridicate în general și nu poate fi transferată automat asupra impozitelor locale românești. Ea ilustrează însă un principiu: legalitatea formală a prelevării fiscale nu epuizează analiza efectelor sale asupra proprietății.
Prin urmare, critica unei impozitări recurente excesive nu implică negarea dreptului statului de a impozita patrimoniul. Implică solicitarea ca baza de calcul și cota generală să fie stabilite la niveluri care nu creează, chiar prin construcția lor, dificultăți structurale pentru contribuabili. Aceasta este o opțiune mai coerentă decât proiectarea unei obligații greu de suportat și corectarea ulterioară a consecințelor printr-o multitudine de excepții personale.
3. Impozitarea la valoarea de piață: recomandări internaționale și particularități românești
Argumentele economice în favoarea impozitării proprietății la valoarea de piață nu trebuie ignorate. Imobilele nu pot fi relocate asemenea unor forme de capital financiar, iar o taxare bine construită a acestora poate produce distorsiuni mai mici asupra investițiilor productive decât alte impozite. Evaluările care nu reflectă deloc diferențele dintre bunuri pot genera, la rândul lor, inechități. Dar avantajul unei baze fiscale stabile pentru administrație nu demonstrează automat că o obligație mai mare este justificată sau suportabilă pentru proprietar.
În OECD Economic Surveys: Romania 2026, organizația constată că veniturile din impozitarea proprietății au reprezentat circa 0,6% din PIB în 2024, sub jumătate din media OECD, și recomandă trecerea la o bază apropiată de valoarea de piață, împreună cu majorarea graduală a cotelor. Acesta este punctul în care recomandarea trebuie examinată critic. Diferența față de o medie statistică nu constituie, în sine, dovada că o anumită categorie de contribuabili este insuficient impozitată. O comparație internațională poate identifica particularități ale structurii fiscale; pentru a justifica o majorare, ea trebuie completată cu evaluarea capacității reale de plată, a nevoilor de finanțare și a eficienței cheltuielilor publice.
Particularitățile structurii patrimoniale din România au o greutate deosebită. Proprietatea locativă larg răspândită reflectă și evoluții istorice, nu numai decizii de investiție bazate pe venituri curente mari. O casă moștenită, un apartament cumpărat în urmă cu decenii și o locuință într-o zonă al cărei preț a crescut rapid pot avea valori de piață importante fără să asigure proprietarilor venituri proporționale. De aceea, transferul unor soluții concepute pentru economii cu structuri de venit și proprietate diferite trebuie justificat prin analiza efectelor locale, nu prin simpla invocare a convergenței către media OECD.
Mai ales că raportul OECD recunoaște explicit discrepanțele dintre valorile proprietăților și veniturile proprietarilor, inclusiv în cazul gospodăriilor cu venituri reduse și al fondului locativ rural. Soluția recomandată constă în introducerea graduală a noii baze fiscale, însoțită de facilități țintite sau de amânarea plății până la vânzarea imobilului. Este o recomandare care trebuie prezentată corect, dar ale cărei premise merită contestate. Dacă un sistem de impunere este anticipat să creeze dificultăți financiare suficient de importante pentru a necesita, încă de la proiectare, scutiri, reduceri și amânări, de ce nu ar fi revizuite mai întâi baza și nivelul general al impozitului?
Amânarea plății poate proteja lichiditatea prezentă, dar nu elimină obligația; aceasta poate continua să se acumuleze și să diminueze valoarea netă obținută ulterior din valorificarea patrimoniului. La fel, facilitățile acordate pe baza veniturilor ori a altor caracteristici personale pot introduce praguri, verificări și obligații declarative suplimentare, complicând sistemul. Aceste instrumente nu sunt, prin definiție, lipsite de utilitate, dar nici nu reprezintă singura soluție posibilă. Înaintea multiplicării excepțiilor, trebuie evaluată oportunitatea regulii generale.
Recomandările instituțiilor internaționale trebuie judecate prin soliditatea argumentelor lor, nu acceptate automat în virtutea autorității emitentului. De altfel, OECD formulează și recomandări importante privind reducerea poverii asupra muncii, combaterea neconformării și eficientizarea cheltuielilor publice, unele compatibile cu obiectivele acestei analize. Critica de față privește o recomandare precisă: creșterea impozitării recurente a proprietății pe baza valorilor de piață, într-un context național în care legătura dintre valoarea activelor și lichiditatea gospodăriilor este adesea slabă.
Apropierea României de standardele OECD trebuie privită ca instrument al modernizării economice și instituționale, nu ca exercițiu de convergență statistică realizat indiferent de costuri. Aderarea nu presupune acceptarea necritică a fiecărei recomandări de politică fiscală. O economie matură trebuie să poată evalua aceste propuneri și să le adapteze realităților proprii. Nu convergența către un nivel mai ridicat al impozitării trebuie să reprezinte obiectivul, ci convergența către un nivel mai ridicat al prosperității.
Există, de asemenea, o distincție între actualizarea metodei de evaluare și majorarea impozitului efectiv. Trecerea la valoarea de piață nu ar însemna, matematic, creșterea inevitabilă a obligației dacă nivelul cotei ar fi recalibrat corespunzător. Dacă însă baza se majorează, iar cota rămâne inadecvată, ceea ce este prezentat drept modernizare tehnică se poate transforma într-o majorare fiscală abruptă. Înainte de adoptarea unei asemenea reforme, contribuabilii ar trebui să cunoască efectele estimate, criteriile de evaluare, impactul asupra diferitelor tipuri de proprietăți și mecanismele de corectare a erorilor.
Evoluțiile legislative recente ilustrează problema predictibilității. Legea nr. 239/2025 a modificat cadrul impozitelor locale, iar OUG nr. 9/2026 a introdus ulterior reduceri ale valorii impozabile de 15% pentru clădirile vechi de 50–100 de ani și de 25% pentru cele mai vechi de 100 de ani. Schimbări urmate atât de rapid de corecții indică dificultatea construirii unui cadru stabil. La 25 octombrie 2026, ministrul Finanțelor a declarat că trecerea la impozitarea la valoarea de piață nu va fi aplicată în 2027, afirmând și că jalonul aferent a fost eliminat din PNRR în urma negocierilor. Aceasta este poziția public comunicată la acel moment; nu transformă însă dezbaterea despre viitoarea arhitectură a impozitării proprietății într-una lipsită de relevanță.
Nici evaluarea în masă nu este lipsită de dificultăți. Valoarea de piață este rezultatul unei tranzacții concrete sau al unei estimări, nu o mărime exactă și permanent observabilă. Două apartamente aflate în aceeași clădire pot avea prețuri diferite în funcție de starea tehnică, renovări, orientare sau caracteristici dificil de surprins statistic. În localitățile cu puține tranzacții, incertitudinea poate fi și mai mare. Digitalizarea poate îmbunătăți evidența proprietăților și consecvența administrativă, dar nu înlocuiește metodologia transparentă și dreptul real al proprietarului de a contesta o evaluare.
Jurisprudența europeană oferă o ilustrare utilă. În cauza Jokela împotriva Finlandei, CEDO a examinat efectele combinate ale unor evaluări diferite ale terenului în procedura de expropriere și în cea de impunere succesorală. Curtea nu a stabilit că valorile trebuie să fie identice în toate procedurile, ci a apreciat că discrepanțele insuficient justificate și efectul lor cumulat pot încălca protecția proprietății. Pentru un eventual sistem informatizat de evaluare în masă, lecția este limpede: o valoare calculată automat nu devine incontestabilă prin simplul fapt că rezultă dintr-un algoritm.
Reguli uniforme pentru bunuri comparabile, nu clasificări după prosperitatea proprietarului
În dezbaterea privind echitatea fiscală se amestecă adesea două probleme distincte: diferențele obiective dintre proprietăți și circumstanțele personale ale celor care le dețin. Distincția dintre utilizarea rezidențială și cea nerezidențială are o justificare economică identificabilă, întrucât privește natura utilizării bunului. La fel, suprafața, caracteristicile constructive și alte elemente materiale pot explica diferențe între valori impozabile. Altceva este aplicarea unor cote diferite unor locuințe comparabile doar pentru că unul dintre proprietari are venituri mai mari, deține o a doua locuință sau a acumulat un patrimoniu mai extins.
Veniturile din chirii, dobânzi, dividende și alte activități economice pot fi impozitate potrivit naturii lor, dar simpla deținere a unui bun și venitul efectiv realizat sunt obiecte fiscale distincte. Un apartament folosit pentru locuire nu își schimbă natura rezidențială numai pentru că proprietarul deține și un alt apartament. Uniformitatea regulilor nu presupune ca imobile diferite să genereze aceeași sumă de plată; presupune ca bunurile comparabile să fie supuse acelorași criterii, clare și verificabile.
Sunt de preferat cote generale moderate și baze de calcul inteligibile, care să limiteze de la început riscul unor obligații disproporționate, în locul unui sistem în care obligația se stabilește la un nivel ridicat, iar administrația decide ulterior cine merită o reducere. În plus, clasificările personalizate aduc propriile costuri: declarații, praguri, reevaluări, contestații și riscuri de tratament neuniform. Proporționalitatea juridică, menită să limiteze ingerințele excesive ale autorității publice, nu impune prin ea însăși fiscalitate progresivă sau o multiplicare a cotelor.
Fragmentarea tratamentelor fiscale este vizibilă și în afara impozitării proprietății. Analizele The Tax Institute privind formele juridice de realizare a veniturilor indică diferențe considerabile ale sarcinii fiscale în scenarii specifice de comparație. Aceste scenarii nu sunt integral echivalente, deoarece veniturile din muncă, activități independente și capital presupun baze de calcul, contribuții și drepturi sociale diferite. Amplitudinea diferențelor ridică totuși o întrebare legitimă: cât din organizarea unei activități economice ajunge să fie decis de tratamentul fiscal și cât de criterii profesionale și economice propriu-zise?
La un nivel mai profund, transformarea acumulării individuale a patrimoniului într-un motiv permanent pentru prelevări suplimentare poate transmite un semnal contraproductiv. Dacă fiecare pas către independență financiară este întâmpinat cu o justificare nouă pentru creșterea obligațiilor, sunt afectate stimulentele pentru economisire, investiție și inițiativă individuală. Rolul fiscalității este finanțarea serviciilor publice, nu penalizarea sistematică a comportamentelor prin care cetățenii își construiesc prosperitatea.
Monumentele istorice: un regim fiscal justificat prin obligații publice obiective
Există însă situații în care statutul juridic al bunului, nu identitatea proprietarului, justifică un tratament distinct. Clădirile clasate oficial ca monumente istorice reprezintă un asemenea caz. Statul impune obligații speciale și permanente de protecție, conservare și, după caz, restaurare. Intervențiile necesită avize, soluții tehnice adecvate și specialiști, iar costurile pot depăși substanțial nivelul lucrărilor obișnuite. Proprietarul suportă, astfel, cheltuieli și constrângeri impuse în interesul public al conservării patrimoniului cultural.
Legislația prevede deja unele scutiri și facilități, cu domenii de aplicare și condiții diferite, însă acestea nu instituie în mod universal, pentru orice clădire clasată și pe întreaga durată a protecției, o regulă necondiționată de impozitare zero. Apare astfel o asimetrie: obligațiile speciale de conservare sunt continue, în timp ce tratamentul fiscal favorabil poate depinde de încadrarea legală concretă, de destinația imobilului sau de decizii administrative.
De aceea, consider justificată o regulă generală pentru clădirile clasate oficial ca monumente istorice: impozitul anual pe clădire să fie zero pe toată durata regimului legal de protecție, independent de veniturile proprietarului și de numărul altor bunuri deținute. Veniturile rezultate din eventuale activități economice desfășurate în imobil ar rămâne impozabile potrivit regimului aplicabil. Justificarea acestei scutiri nu este situația personală a contribuabilului, ci sarcina legală de interes public atașată bunului. Dacă societatea consideră conservarea patrimoniului suficient de importantă pentru a limita libertatea de intervenție a proprietarului și a-i impune cheltuieli suplimentare, renunțarea la impozitul anual asupra clădirii este o consecință economică justificabilă. Statul nu poate cere conservarea patrimoniului ca obligație publică și, în același timp, să ignore costul privat al îndeplinirii acestei obligații.
În esență, întrebarea nu este dacă statul poate identifica și evalua tot mai precis patrimoniul, ci dacă există o justificare economică pentru a transforma această capacitate tehnică într-o obligație anuală mai mare. România nu are nevoie să își majoreze impozitele pentru a semăna statistic cu alte economii. Are nevoie de o fiscalitate care să țină seama de propria structură patrimonială și de resursele efective ale populației.
4. Fiscalitatea, economisirea și formarea capitalului financiar autohton
Discuția despre reducerea fiscalității este asociată aproape automat cu stimularea consumului. Mecanismul este real: veniturile disponibile mai mari pot susține cererea pentru bunuri și servicii. Dar consumul reprezintă numai una dintre utilizările posibile ale resurselor rămase la dispoziția gospodăriilor. Cealaltă, esențială pentru dezvoltarea pe termen lung, este capacitatea de a economisi și investi.
O familie care poate păstra o parte mai mare din venitul obținut își poate constitui un fond de urgență, poate rambursa anticipat un credit, poate economisi pentru educația copiilor ori pentru pensionare și poate investi prin depozite, obligațiuni, fonduri de investiții sau direct pe piața de capital. Aceste decizii nu au efectele imediate ale consumului, dar sporesc reziliența financiară și contribuie, prin intermediul sistemului financiar, la mobilizarea resurselor pentru finanțarea economiei.
Economisirea nu este o retragere sterilă a banilor din circuitul economic. Depozitele pot susține creditarea, obligațiunile pot finanța emitenții, iar participarea la fonduri și instrumente ale pieței de capital poate direcționa economiile individuale către active financiare și, direct sau indirect, către investiții. Nu fiecare leu economisit se transformă într-o investiție productivă în România deoarece destinația capitalului depinde de instrumente și de condițiile pieței. Totuși, o bază internă mai largă de economisire poate diversifica finanțarea companiilor și poate reduce vulnerabilitatea economiei la modificarea condițiilor externe.
Din experiența mea în industria fondurilor de investiții, constat că mobilizarea economiilor populației către instrumente de investiții devine un proces tot mai dificil, îndeosebi în cazul clasei de mijloc. Există o gama larga de oportunități investiționale, iar fondurile oferă acces la administrare profesionistă și diversificare, cu riscurile proprii plasamentelor respective. Dar valorificarea acestor oportunități presupune existența unor resurse financiare disponibile și a unui orizont de economisire suficient de lung. În condițiile în care cheltuielile curente și obligațiile fiscale absorb o parte importantă din venituri, tocmai această capacitate de acumulare poate fi erodată.
Datele Eurostat publicate la 27 iulie 2026 indică pentru România o scădere de 5,3 puncte procentuale a ratei de economisire a gospodăriilor în trimestrul I 2026 față de trimestrul anterior, cea mai amplă dintre statele pentru care au fost disponibile informații. Este o variație trimestrială, care nu trebuie transformată într-o tendință permanentă demonstrată și nici atribuită exclusiv impozitării. Ea arată însă cât de sensibilă poate fi capacitatea de economisire la schimbarea condițiilor economice.
Studiul APSAP menționat oferă un indiciu complementar, din perspectiva experiențelor declarate. Dintre respondenți, 39,1% au afirmat că au fost nevoiți să folosească economiile constituite anterior, iar 15,1% că au rămas fără economii; numai 4,9% au declarat că economisesc mai mult decât înainte. Rezultatele nu pot fi extrapolate întregii populații și nici nu identifică fiscalitatea drept cauză unică, dar descriu dificultățile de acumulare financiară resimțite de o parte a participanților la cercetare.
Consecințele sunt bineinteles mai ample decât evoluția industriei fondurilor de investitii. O gospodărie fără rezerve este mai vulnerabilă la pierderea temporară a venitului, la o cheltuială medicală neașteptată sau la creșterea costului creditului. La nivel agregat, diminuarea persistentă a economisirii clasei de mijloc poate restrânge baza de capital financiar intern, cu efecte asupra pieței de capital, a intermedierii financiare și a finanțării investițiilor productive. Pentru o economie care dorește să își dezvolte capitalul privat autohton, capacitatea gospodăriilor de a economisi nu este un obiectiv secundar. Este o condiție a dezvoltării.
Această perspectivă schimbă și modul în care trebuie privită impozitarea veniturilor din capital. Dobânzile, dividendele și câștigurile din investiții reprezintă venituri și pot fi impozitate legitim; nu este necesară o scutire generală și nici crearea de privilegii pentru anumite categorii de investitori. Dar structura fiscală influențează randamentul net, apetitul pentru risc și decizia de a păstra capitalul investit pe termen lung.
Pentru dividendele distribuite începând cu 1 ianuarie 2026, cota generală de impozit este de 16%, sub rezerva dispozițiilor tranzitorii prevăzute de lege. În cazul câștigurilor din transferul titlurilor de valoare prin intermediarii reglementați, legislația aplicabilă din 2026 prevede, în condițiile sale specifice, reținerea unor cote de 3% sau 6%, în funcție de perioada de deținere, în timp ce alte tranzacții pot intra sub reguli diferite. În anumite situații se adaugă obligații de asigurări sociale de sănătate. Regimul este relevant nu numai prin nivelul cotelor, ci și prin stabilitatea sa, diferențele dintre instrumente și modul de recunoaștere a pierderilor.
Pentru investitor contează randamentul real, după inflație, costuri și impozitare. Un câștig nominal poate reprezenta în mare măsură compensarea pierderii puterii de cumpărare a capitalului; impozitarea lui poate reduce suplimentar beneficiul real. Aceasta nu înseamnă că toate câștigurile trebuie automat indexate fiscal cu inflația, soluție care ar avea propriile costuri de implementare, dar justifică analizarea efectelor impozitării dincolo de simpla comparație a cotelor. La fel, un regim care impozitează câștigurile și permite numai limitat valorificarea pierderilor poate modifica raportul dintre riscul asumat și randamentul net anticipat.
Predictibilitatea este la fel de importantă. Pentru un investitor care economisește pentru pensionare sau pentru educația copiilor, schimbările fiscale repetate complică planificarea și pot descuraja asumarea unui orizont investițional lung. România are nevoie de reguli simple, stabile și aplicabile uniform situațiilor comparabile, nu de succesiuni de tratamente preferențiale care obligă persoanele fizice să își organizeze investițiile în funcție de facilitățile momentului.
O politică fiscală orientată către dezvoltare nu ar trebui să urmărească numai cât poate cheltui populația astăzi, ci și cât capital este capabilă să acumuleze pentru mâine.
5. Deficitul bugetar și obligația de a examina eficiența cheltuielilor
Argumentul deficitului bugetar este legitim. România are nevoie de o traiectorie credibilă de consolidare fiscală, pentru că finanțarea persistentă a cheltuielilor prin îndatorare mărește vulnerabilitatea bugetului, poate ridica costurile de finanțare și transferă obligații asupra contribuabililor viitori. În prognoza din mai 2026, Comisia Europeană estima un deficit de 6,2% din PIB pentru 2026 și de 5,8% pentru 2027. Aceste niveluri explică de ce reducerile fiscale nu pot fi adoptate responsabil în absența unor surse credibile de acoperire.
Ar fi nerealist să presupunem că orice reducere de impozite se autofinanțează imediat prin stimularea economiei. Efectele favorabile pot apărea cu întârziere, pot avea amplitudini diferite de cele estimate sau pot fi diminuate de conjunctură. Consolidarea fiscală nu poate fi proiectată pe baza unor beneficii viitoare incerte. Dar nici gravitatea deficitului nu justifică transformarea majorării taxelor într-un răspuns permanent și aproape automat la dezechilibre.
În sectorul privat, dificultățile financiare persistente determină examinarea structurii costurilor, a productivității și a activităților care consumă resurse fără rezultate suficiente. Administrația publică trebuie supusă unei exigențe comparabile, chiar dacă obiectivele sale nu pot fi reduse la profit financiar. Instituții cu atribuții suprapuse, programe prelungite fără evaluarea eficacității, subvenții fără obiective măsurabile și investiții începute fără perspective realiste de finalizare trebuie analizate sistematic.
Aprobarea unei cheltuieli în buget și respectarea procedurilor de plată nu demonstrează, prin ele însele, că banii au fost utilizați eficient. Legalitatea este obligatorie, dar eficiența se apreciază prin raportare la rezultate, costuri și alternative. O reformă reală a cheltuielilor presupune evaluări periodice, responsabili instituționali, termene clare și publicarea rezultatelor, nu numai angajamente generale de reducere a risipei.
Aceasta nu înseamnă tăieri uniforme și nici sacrificarea investițiilor necesare în educație, sănătate, infrastructură sau servicii publice de bază. Dimpotrivă, eliminarea cheltuielilor cu eficiență redusă ar trebui să protejeze tocmai investițiile esențiale. Evaluarea trebuie să includă și costul inacțiunii: întârzieri, proiecte abandonate, lucrări nefinalizate și pierderi perpetuate dintr-un exercițiu bugetar în altul.
Aceeași rigoare este necesară la nivel local. Atunci când se propune majorarea impozitelor pe proprietate pentru finanțarea serviciilor comunitare, contribuabilul ar trebui să poată afla cât costă acele servicii, cum au evoluat cheltuielile administrative, care este gradul de colectare și ce măsuri de eficientizare au fost luate. Înainte de a solicita un efort suplimentar populației, autoritatea publică trebuie să arate ce efort de îmbunătățire a utilizării resurselor își asumă ea însăși.
Dreptul statului de a colecta impozite trebuie însoțit de obligația de a demonstra ce obține societatea în schimbul lor. Aceasta nu suprimă necesitatea consolidării bugetare, ci schimbă ordinea în care sunt examinate soluțiile.
6. Colectare mai bună și o traiectorie credibilă de reducere a poverii fiscale
Alături de eficientizarea cheltuielilor, îmbunătățirea colectării reprezintă o condiție importantă pentru crearea unui spațiu bugetar care să permită, în timp, reducerea fiscalității. Raportul OECD din 2026 indică pentru România un decalaj de conformare la TVA de 29,5% în 2024, cel mai ridicat din Uniunea Europeană. Indicatorul reprezintă diferența dintre TVA teoretic datorată potrivit legislației existente și veniturile efectiv colectate; el include efectele fraudei și evaziunii, dar și insolvențe, erori și alte cauze.
Acest decalaj nu poate fi confundat cu o rezervă bugetară disponibilă imediat. Nu fiecare sumă teoretic neîncasată poate fi recuperată, iar proiecțiile de reducere a decalajului trebuie să fie prudente. Totuși, dimensiunea indicatorului arată că sporirea veniturilor nu trebuie căutată exclusiv în creșterea cotelor aplicate celor care se conformează deja. Digitalizarea, analiza de risc, schimbul de date între instituții și controalele mai bine țintite pot contribui la diminuarea diferențelor de conformare, cu condiția ca ele să fie însoțite de simplificarea obligațiilor contribuabililor corecți.
Există aici și o problemă de echitate economică. Companiile care respectă regulile suportă atât obligațiile fiscale, cât și costurile administrative ale conformării, în timp ce activitățile nedeclarate pot beneficia de un avantaj competitiv nejustificat. Combaterea evaziunii poate îmbunătăți concurența și baza de venituri publice fără să impună automat noi cote tuturor actorilor economici.
Fiscalitatea companiilor nu poate fi separată de aceea a populației. Majorarea costurilor și diminuarea capitalului disponibil al firmelor pot afecta salariile, angajările și investițiile. La rândul lor, veniturile disponibile ale gospodăriilor influențează cererea și economisirea, în timp ce economiile mobilizate prin sistemul financiar pot contribui la finanțarea mediului privat. Ar fi contradictoriu ca statul să creeze programe publice pentru stimularea investițiilor și, simultan, să neglijeze efectele propriei fiscalități asupra resurselor private din care aceleași investiții ar putea fi finanțate.
O traiectorie responsabilă de reducere treptată a poverii fiscale ar trebui să se sprijine pe trei elemente: economii bugetare recurente, venituri suplimentare efectiv încasate prin îmbunătățirea conformării și o evaluare prudentă a efectelor economice ale modificărilor fiscale. Numai primele două, în măsura în care sunt cuantificate și confirmate, pot constitui fundamentul ferm pentru angajamente fiscale permanente; efectele de stimulare a economiei trebuie tratate ca beneficii potențiale, nu ca venituri certe anticipate.
Prin această abordare, reducerea deficitului și diminuarea treptată a poverii fiscale nu mai sunt obiective prezentate artificial drept incompatibile. Ordinea devine explicită: cheltuieli justificate, colectare corectă, economii verificate și transferul treptat al spațiului obținut către reducerea obligațiilor care frânează munca, economisirea și investițiile.
7. Un nou contract fiscal între stat și contribuabil
România are nevoie de o perspectivă multianuală, nu de o succesiune de ajustări fiscale reactive. Prima prioritate ar trebui să fie reducerea treptată a sarcinii asupra muncii, prin reguli generale și predictibile care să micșoreze diferența dintre costul total suportat de angajator și venitul net primit de salariat. În același timp, trebuie urmărită limitarea diferențelor nejustificate dintre formele juridice de realizare a unor venituri comparabile, fără a ignora diferențele reale dintre riscurile și drepturile asociate acestora.
A doua direcție privește impozitarea proprietății: cote generale moderate, baze de calcul transparente, reguli uniforme pentru bunuri comparabile și respectarea distincțiilor obiective dintre utilizările rezidențiale și nerezidențiale. Nu este necesar ca impozitul pe clădire să devină un instrument de clasificare administrativă permanentă a proprietarilor după salariu, pensie, avere sau numărul locuințelor deținute. Eventualele mecanisme de protecție socială pot fi analizate distinct de proiectarea regulii fiscale generale. Pentru monumentele istorice, obligațiile publice speciale de conservare justifică regimul obiectiv de scutire integrală propus anterior.
A treia direcție privește fiscalitatea economisirii și a investițiilor personale. Stabilitatea cotelor, tratamentul inteligibil al câștigurilor și pierderilor și limitarea diferențierilor arbitrare pot contribui la formarea capitalului financiar pe termen lung.
A patra direcție, transversală, este simplificarea conformării. Regulile fiscale trebuie să fie suficient de clare pentru a putea fi înțelese și aplicate fără ca orice decizie economică obișnuită să necesite un exercițiu sofisticat de interpretare legislativă.
Aceste priorități nu sunt promisiuni de reduceri fiscale imediat autofinanțate. Ele trebuie corelate cu consolidarea bugetară, revizuirea cheltuielilor publice și îmbunătățirea colectării, astfel încât beneficiile să poată fi susținute în timp. Relația dintre stat și contribuabil nu poate rămâne unilaterală: cetățeanul are obligația de a plăti impozitele legal datorate, iar administrația are obligația de a utiliza eficient fondurile, de a explica necesitatea noilor sarcini și de a nu considera resursele private drept un rezervor bugetar nelimitat.
8. Relansarea economică începe și cu independența financiară a cetățenilor
Relansarea economică nu poate fi redusă la investiții publice, fonduri europene și programe de finanțare administrate de stat. Ea depinde și de puterea gospodăriilor de a constitui rezerve, de capacitatea companiilor de a reinvesti și de existența unui capital privat autohton suficient de solid pentru a susține creșterea. O economie în care cetățenii pot economisi și investi este, pe termen lung, mai rezilientă decât una în care tot mai multe gospodării trăiesc exclusiv din veniturile lunii curente.
Dincolo de efectele asupra consumului și investițiilor, fiscalitatea are o dimensiune mai profundă: autonomia economică a individului. Libertatea economică nu se reduce la dreptul formal de a munci, de a deține proprietăți sau de a întreprinde; ea presupune și existența unor resurse care permit exercitarea efectivă a acestor drepturi. Atunci când obligațiile succesive absorb o proporție tot mai mare din veniturile disponibile, iar acumularea patrimoniului devine ea însăși pretext pentru sarcini recurente mai ridicate, capacitatea cetățeanului de a-și construi un viitor financiar independent poate fi afectată.
Această perspectivă obligă și la o evaluare critică a digitalizării controlului fiscal. Instrumentele electronice, interoperabilitatea și analiza datelor pot combate evaziunea și reduce costurile conformării, obiective legitime și necesare. Dar eficiența tehnică a colectării nu reprezintă, prin ea însăși, dovada unei politici fiscale bune. Dacă modernizarea se traduce aproape exclusiv prin noi cerințe, noi verificări și posibilitatea de a identifica permanent baze suplimentare de impunere, fără o simplificare vizibilă pentru contribuabili și fără o examinare la fel de riguroasă a cheltuielilor statului, progresul administrativ poate deveni unilateral. Modernizarea statului nu trebuie confundată cu perfecționarea capacității sale de a impozita.
Nu este necesar să recurgem la metafore precum cea a „sclaviei fiscale”, întâlnită inclusiv în analizele unor specialiști, pentru a înțelege gravitatea riscului. Dincolo de forța retorică a expresiei, problema economică rămâne: o societate în care gospodăriile își pierd treptat capacitatea de economisire și acumulare a capitalului devine mai vulnerabilă și mai dependentă de resursele curente, indiferent cât de sofisticate devin mecanismele prin care statul își colectează veniturile.
Statul nu trebuie să renunțe la responsabilitatea finanțării serviciilor publice, dar nici să trateze patrimoniul și veniturile cetățenilor ca pe o resursă disponibilă fără limite. România are nevoie de un stat care colectează corect, cheltuiește eficient și investește responsabil. Are nevoie, în egală măsură, de cetățeni și companii care dispun de suficiente resurse pentru a economisi, a investi și a construi prosperitate.
Înainte de a discuta cât mai poate colecta statul de la populație, ar trebui să discutăm cât trebuie să rămână la dispoziția populației pentru ca economia să se poată dezvolta durabil.
Repere documentare
- Comisia Europeană, Economic forecast for Romania, prognoza din mai 2026
- Eurostat, EU and euro area tax-to-GDP ratio up in 2025, 29 octombrie 2026
- Eurostat, Tax revenue statistics (date detaliate privind creșterea nominală a încasărilor)
- OECD, OECD Economic Surveys: Romania 2026, capitolul privind fiscalitatea și colectarea
- Eurostat, Housing in Europe – 2025 edition
- Eurostat, Household real income per capita stays stable in the euro area and increases in the EU, 27 iulie 2026
- Centrul de Formare APSAP, Studiu privind percepția fiscalității, iunie 2026
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului, N.K.M. împotriva Ungariei, 14 mai 2013
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Jokela împotriva Finlandei, 21 mai 2002
- Legea nr. 239/2025 și OUG nr. 9/2026
- Ministerul Finanțelor, declarațiile din 25 octombrie 2026 despre impozitarea proprietății, relatate de Digi24
- ANAF, regimul impozitului pe dividende începând cu 2026
- Curtea de Apel Timișoara, Decizia civilă nr. 1278/17 decembrie 2024, dosar 2984/30/2023
- Ziare.com, analiza fiscalității salariaților și companiilor și declarațiile The Tax Institute, octombrie 2026
| Știri BVB