Autor: Radu Magdin, CEO al Smartlink Communications și consultant și analist de risc (geo)politic
România a prosperat în ultimele două decenii în bună măsură pe capital venit din Vest. Etapa care urmează cere altceva. Vom avea în continuare nevoie să atragem capital, dar va trebui să învățăm și să producem capital românesc capabil să joace în regiune. În jurul nostru, șase economii au trecut deja la ofensivă. A șaptea, Ucraina, va schimba tabla de joc în ziua în care armele vor tăcea.
Capitalul nu pleacă. Se rotește.
Timp de douăzeci de ani, povestea economică a Europei Centrale și de Est a fost aproape liniară. Capitalul venea din Vest, iar statele regiunii se întreceau să-l primească: fabrici, bănci, hipermarketuri, rețele de energie, centre de servicii. Câștiga cine oferea teren, forță de muncă ieftină și o fiscalitate prietenoasă.
Capitalul occidental rămâne esențial. Marile grupuri au devenit însă mult mai selective. Își revizuiesc portofoliile, ies din piețele în care nu mai sunt numărul unu sau doi și își concentrează resursele acolo unde randamentul și miza strategică justifică efortul. Randamentele pe care regiunea le oferea acum 15 sau 20 de ani nu mai vin de la sine.
Carrefour este exemplul cel mai recent și cel mai grăitor. Grupul francez a vândut operațiunile din România către Pavăl Holding, într-o tranzacție de 823 de milioane de euro, iar din 30 iunie 2026 Carrefour România nu mai apare în rezultatele grupului, decizia fiind legată de concentrarea pe piețele principale. Un detaliu merită reținut: printre pretendenții vehiculați în presa internațională s-a aflat și grupul polonez Żabka. De data aceasta, activul a rămas la un grup românesc. Nimic nu garantează că și data viitoare va fi la fel.
Rotația nu vine doar dinspre Vest. OTP, banca maghiară care a fost ani la rând simbolul ambiției regionale a Budapestei, a ieșit din România vânzându-și subsidiara către Banca Transilvania. Și capitalul regional își reevaluează pariurile.
Nu asistăm la un exod. România continuă să atragă investiții. Asistăm la o maturizare a capitalului, iar într-o asemenea fază contează un singur lucru: cine este pregătit să cumpere în momentul în care altcineva vinde. De aici pornește întrebarea care mă interesează cu adevărat. Cine ocupă terenul eliberat? Răspunsul ne obligă să ne uităm mult mai atent la cei 6+1 vecini competitivi ai României.
Flancul nordic: Polonia, Cehia, Ungaria
Polonia este cazul-școală al unei economii care a trecut de la statutul de destinație a capitalului occidental la cel de exportator de capital propriu. Companiile poloneze nu mai vin în România doar cu produse. Vin să cumpere, să construiască rețele și să ia cotă de piață.
Żabka a făcut-o metodic. Grupul a intrat în România în februarie 2024, preluând pachetul majoritar al DRIM Daniel Distribuție, iar în doi ani rețeaua Froo a ajuns la 204 magazine. Ambiția declarată este mult mai mare: grupul vorbește despre 4.000 de magazine în România. În farma, mișcarea a fost și mai vizibilă. Polpharma, cel mai mare producător farmaceutic din Polonia, a preluat Biofarm, o tranzacție de aproximativ 270 de milioane de euro, una dintre cele mai importante preluări pe piața de capital românească din ultimii ani. Vorbim despre o companie prezentă pe piață din 1921, cu mărci precum Carmol, Triferment sau Colebil.
Nu îi reproșez nimic vânzătorului. Fiecare exit are logica lui, iar banii polonezi sunt bineveniți. Tranzacțiile ne spun însă ceva despre cine are astăzi lichiditate, apetit și o strategie regională.
Cehia joacă după aceeași partitură, cu mai puțin zgomot. EMMA Capital, prin Premier Energy, și-a construit în România și în Republica Moldova o platformă energetică serioasă și continuă să crească prin achiziții. Capitalul ceh a înțeles de mult că regiunea este piața lui naturală.
Ungaria urmărește deliberat construcția unor campioni regionali în banking, energie, telecomunicații și industrie. Unele tentative reușesc, altele nu, iar exitul OTP arată că nici Budapesta nu câștigă toate partidele. Direcția rămâne însă limpede: capitalul maghiar caută dimensiune regională, cu un stat care îl însoțește fără complexe.
Varșovia, Praga și Budapesta nu ne mai privesc doar ca vecin sau ca piață de export. Ne privesc ca teren de expansiune. Este exact ce am numit, în alte texte, coopetiție: suntem aliați în NATO, parteneri în Uniunea Europeană, umăr la umăr pe flancul estic, și concurenți fără menajamente în piață. Cele două realități nu se exclud. Problemele apar doar atunci când una dintre părți o uită pe cea de-a doua.
Flancul sudic: Grecia, Turcia, Israel
Presiunea competitivă vine și dinspre sud.
După criza din 2010, băncile grecești s-au retras aproape complet din România. Capitalul grec a revenit însă pe altă ușă: energie, infrastructură, imobiliare. PPC, care a preluat activele Enel, a devenit unul dintre actorii importanți ai sistemului energetic românesc, iar pentru multe companii elene România a redevenit piața naturală de extindere.
Capitalul turcesc s-a sofisticat. Nu mai înseamnă doar comerț, construcții sau producție clasică, ci tot mai mult energie, industrie, logistică și achiziții cu miză strategică. Pentru Ankara, România este simultan o piață importantă și o platformă în interiorul Uniunii Europene.
Capitalul israelian are o istorie lungă în România, în imobiliare, agricultură, tehnologie și energie, și continuă să privească piața românească drept una dintre porțile firești spre Europa Centrală și de Est.
Grecia, Turcia și Israel nu sunt toate vecine pe hartă. Sunt însă, tot mai clar, vecine pe piață.
+1: Ucraina
Factorul care poate rescrie ecuația regională este Ucraina.
Astăzi funcționează ca economie de război. Mâine, reconstrucția va atrage capital, instituții financiare internaționale și companii de infrastructură, energie, tehnologie, logistică și industrie din toată lumea. Coridorul Odesa–Galați–Constanța poate deveni una dintre arterele economice ale Europei.
Geografia ne dă poziția. Nu ne dă și dividendele.
Există o asimetrie pe care ar trebui să o vedem acum, nu peste cinci ani: firmele ucrainene ar putea câștiga teren în România și în Uniunea Europeană mai repede decât câștigă firmele românești teren în Ucraina. Nova Post s-a internaționalizat în plin război, iar România este una dintre piețele unde se vede. După război, fenomenul se va accelera.
Reconstrucția Ucrainei nu poate fi gândită la București doar în termeni de tranzit, porturi și autostrăzi. Este o competiție pentru poziție economică. Dacă firmele poloneze, germane, franceze, americane sau turcești intră mai repede și mai adânc în economia ucraineană, iar firmele ucrainene intră între timp în România, riscăm un paradox: să fim una dintre principalele porți ale reconstrucției fără să fim printre principalii ei beneficiari corporativi.
Avem câțiva campioni. Ne trebuie o generație.
Vestea bună este că nu pornim de la zero.
Banca Transilvania a cumpărat OTP Bank România și are, prin Victoriabank, o poziție importantă în Republica Moldova. TeraPlast a mers și mai departe decât ne-am fi așteptat acum câțiva ani: după Republica Moldova, Ungaria, Austria și Croația, Spania a devenit a cincea piață externă a grupului. Aquila a finalizat preluarea KITAX, unul dintre primii cinci distribuitori din segmentul său în Ungaria, pas pe care conducerea companiei l-a descris drept intrarea pe a doua piață externă, după Republica Moldova. Pavăl Holding a trecut de la Praktiker Hellas la o tranzacție de altă magnitudine, Carrefour România.
Problema este de scară. Patru-cinci nume pe care le poate recita oricine urmărește piața nu fac o strategie de țară. Aceste cazuri trebuie să înceteze să fie excepții și să devină începutul unui model.
Am susținut de mai multe ori că statecraft-ul românesc nu va fi niciodată complet fără un businesscraft românesc. Avem nevoie, deliberat, de o generație mai numeroasă de companii capabile să cumpere, să investească, să producă și să vândă dincolo de granițe. Nu prin protecționism. Nici prin alegerea administrativă a unor „câștigători”. Prin construcția unui ecosistem în care firmele românești performante pot deveni regionale, iar unele dintre ele, globale.
Trei priorități pentru următorul guvern
România trebuie să-și revină, și nu doar în statisticile de creștere economică, ci în capacitatea de a concura. Într-o regiune în care ceilalți joacă ofensiv, următorul guvern ar trebui să pună pe masă trei priorități economice mari.
Prima este revenirea la capitolul competitivitate. Cifrele sunt dure. România a coborât 12 poziții, pe locul 61 din 70 de economii, în clasamentul IMD 2026, fiind devansată de Polonia (41), Ungaria (51) și Bulgaria (56). Detaliile sunt și mai neliniștitoare: am ajuns pe locul 69 la eficiența mediului de afaceri, de pe 50, și pe 61 la eficiența guvernamentală, de pe 44. Penultimul loc la eficiența mediului de afaceri nu e o simplă statistică. E mesajul pe care îl primește fiecare board care ne compară cu Varșovia sau cu Budapesta. Problema nu poate fi redusă la deficit sau la un ciclu economic nefavorabil. Competitivitatea înseamnă infrastructură, energie la preț competitiv, fiscalitate predictibilă, o administrație care decide repede, capital uman, digitalizare, inovare și, mai ales, un stat care nu pune frână companiilor care vor să crească. Nu poți avea ambiția unei economii regionale de prim rang cu instrumente de pluton secund.
A doua prioritate este atractivitatea pentru investiții străine. Capitalul occidental rămâne fundamental, dar competiția pentru el este mult mai dură decât acum zece sau douăzeci de ani. România trebuie să redevină o opțiune evidentă atunci când un board din Statele Unite, Germania, Franța sau Marea Britanie decide unde amplasează următoarea fabrică, investiție energetică, platformă logistică sau operațiune tehnologică. În paralel, trebuie să ne pregătim pentru un alt val, cel al capitalului asiatic și din Sudul Global. Pe măsură ce relațiile comerciale ale Uniunii cu India, Mercosur, statele Golfului și economiile asiatice se adâncesc, România poate deveni una dintre platformele europene ale acestui capital. Investițiile străine nu înseamnă doar locuri de muncă. Înseamnă capitalizarea unei țări, tehnologie, know-how și conectarea la centrele de decizie ale economiei globale.
A treia prioritate este internaționalizarea capitalului românesc și creșterea exporturilor, ridicate la rang de obiectiv economic național. Asta presupune finanțare dedicată, instrumente de garantare, intelligence comercial, sprijin pentru achiziții externe și o coordonare reală între stat, bănci, fonduri de investiții și antreprenori. Avem deja dovada că instrumentele funcționează atunci când există: Exim Banca Românească a finanțat cu 14,7 milioane de euro achizițiile TeraPlast din Ungaria și Spania. Ce lipsește este scara și consecvența. Avem oameni foarte buni în diplomația economică. Le trebuie un mandat politic clar și o mobilizare instituțională pe măsură. România trebuie să știe nu doar să invite investitorii la București, ci și să-și însoțească firmele la Varșovia, Praga, Istanbul, Dubai, Delhi sau São Paulo.
Cele trei priorități se alimentează reciproc. Competitivitatea atrage investiții. Investițiile capitalizează și modernizează economia. O economie mai competitivă și mai bine capitalizată produce, la rândul ei, companii capabile să exporte și să cumpere în afara granițelor.
De la România atractivă la România ofensivă
Aceasta este schimbarea de paradigmă de care avem nevoie.
Primul val care a transformat România a fost capitalul occidental. Rămâne vital, dar a devenit selectiv, iar fiecare investiție importantă trebuie din nou câștigată. Al doilea val este capitalul regional: polonez, ceh, maghiar, grec, turc, israelian. Este binevenit, cu condiția să înțelegem că economiile care îl produc ne sunt simultan parteneri și competitori. Al treilea val va fi tot mai mult cel asiatic și din Sudul Global, în căutare de platforme de acces la piața europeană.
România trebuie să atragă toate aceste valuri. Dar trebuie să învețe să-și producă și propriul val.
În deceniul care vine, succesul economic al României nu se va mai măsura doar după câte companii străine au fabrici sau centre de servicii la noi. Se va măsura și după câte companii românești au fabrici, subsidiare, rețele și clienți la Varșovia, Budapesta, Praga, Atena, Istanbul, Chișinău sau Kiev, și mai departe, în marile hub-uri ale economiei globale.
Cei 6+1 vecini competitivi nu sunt o amenințare. Sunt semnalul că regiunea s-a maturizat și că ceilalți au trecut deja la ofensivă.
Drumul nostru are trei trepte: de la România-destinație la România-platformă și, tot mai mult, la România-investitor. Ceilalți au urcat deja primele două. Ne rămâne să ținem pasul, și să o facem repede.
| Știri BVB