Autor: Laurenţiu Stan, consultant financiar, Kapital Minds
Ce este valoarea? Ceea ce credem noi că e, ceea ce spun alții sau ceea ce rezistă în timp? Trăim înconjurați de percepții distorsionate: unele lucruri sunt valorizate peste măsură, altele ignorate pe nedrept. Supraestimăm și subestimăm constant, iar adevărata provocare rămâne să distingem între aparență și esență.
În activitatea mea de evaluator, mă confrunt des cu diverse percepții distorsionate. Una dintre acestea este că evaluatorul nu face altceva decât să aplice niște „algoritmi” și „indici” standard, din a căror combinare matematică ”iese valoarea”. Realitatea este că, pentru a estima valoarea unui bun, evaluatorul aplică abordări, metode și tehnici recunoscute la nivel global și publicate în standarde profesionale pe care toți cei care activează în acest domeniu trebuie să le respecte. Evaluarea nu este pură matematică, ci un proces intuitiv care combină economia și finanțele cu ingineria, juridicul și nu numai, cu scopul de a susține, cu subiectivitate și profesionalism, deciziile vânzătorilor și cumpărătorilor de diverse bunuri, ale altor profesioniști, ca auditorii, contabilii și avocații, precum și ale autorităților statului român.
O altă percepție eronată, pe care, din fericire, o întâlnesc din ce în ce mai rar, este că evaluatorul trebuie să facă orice pentru a estima o valoare care să-l mulțumescă pe client. Aici apar de fiecare dată discuțiile despre cele două extreme – supraevaluarea sau subevaluarea, după caz și… percepție (ca să nu spun interes). Spre exemplu, când cumperi un imobil și apelezi la credit pentru a finanța o parte din preț, banca îți cere o evaluare. Dacă evaluatorul estimează o valoare de piață mai mică decât prețul la care s-au înțeles părțile, verdictul este rapid: „subevaluare!!!” Dar dacă raportul ar fi avut ca scop determinarea valorii impozabile (că tot se încearcă de câțiva ani impozitarea la valoarea de piață), clientul tot nemulțumit ar fi fost: „supraevaluare!!!”.
La evaluarea imobilelor, percepția apare mai repede și este, aparent, mai justificată, pentru că tranzacțiile sunt mai frecvente și prețurile sunt destul de transparente, cel puțin cele de ofertă. Dacă știi că apartamentul de deasupra s-a vândut săptămâna trecută cu 100 de mii de euro, iar evaluatorul îți spune că al tău valorează 95 de mii de euro, primul gând care-ți vine în cap este „subevaluare!”, chiar dacă poate au fost ceva finisaje în plus sau clauze speciale în contractul vecinului care au generat un preț mai mare decât valoarea de piață. Tendința oamenilor este de a căuta un vinovat, iar vinovatul este găsit mai mereu în exterior.
Dar ce ne facem cu firmele? Cum poate cineva să perceapă dacă o firmă este „subevaluată” sau „supraevaluată”? Nicio firmă nu seamănă cu alta atât de bine ca două apartamente suprapuse. Primele percepții și cele mai subiective sunt ale părților implicate. Antreprenorul, care vede în propria-i firmă ani de muncă, sacrificii și speranțe, tinde să supraestimeze, în timp ce investitorul o poate subestima dacă se uită doar la cifrele brute și nu vede (sau ignoră) potențialul real. Rolul evaluatorului este să aducă între vânzător și cumpărător obiectivitatea și imparțialitatea care pot asigura succesul tranzacției, să pună la aceeași masă perspectivele diferite ale celor două părți, să filtreze emoțiile și percepțiile și să aducă echilibru. O evaluare profesionistă pleacă de la indicatori financiari obiectivi, precum EBITDA. Însă acest indicator nu este întotdeauna cel din situațiile financiare raportate, ci unul care trebuie puțin ”cioplit” prin eliminarea veniturilor și cheltuielilor care nu sunt recurente sau care țin de decizii subiective ale acționarilor. De multe ori, după aceste ajustări, profitabilitatea reală este mai mică decât cea din situațiile financiare, și, implicit, valoarea afacerii scade față de așteptările proprietarului. În același timp, în multe companii există active intangibile de a căror valoare antreprenorul nu este pe deplin conștient: brand recunoscut, portofoliu de clienți recurenți, know-how, software sau brevete de invenție. Chiar dacă nu apar în bilanț la valoarea lor reală, aceste resurse pot îmbunătăți prețul plătit de investitor. O evaluare corectă nu este doar un exercițiu de calcul, ci și un instrument de aliniere a așteptărilor, util pentru înlăturarea iluziilor și acceptarea mai rapidă a realității.
Cele două percepții extreme se pot observa și în alte domenii, nu doar în evaluare. Putem observa aceeași dinamică și în economie. Piețele trăiesc din supraevaluări și subevaluări. Am trecut prin bule speculative – de la dot-com la criptomonede – în care investitorii au confundat speranța cu valoarea. Am văzut și sectoare ignorate ani întregi, considerate marginale, dar care s-au dovedit vitale mai târziu, precum energia regenerabilă sau infrastructura medicală. Exuberanța și miopia alternează, iar rezultatul este același: decizii distorsionate, pierderi de resurse, șanse ratate.
În politică, fenomenul este chiar mai vizibil. Promisiunile electorale sunt supraevaluate pentru a fi livrate către emoția colectivă, fără să se ia în calcul costurile reale. În același timp, regulile, mecanismele și procesele care asigură stabilitatea sunt adesea subevaluate: ni se par plictisitoare, rigide sau birocratice, dar absența lor lasă loc haosului. Supraestimăm liderii providențiali, chiar dacă sfidează logica, și subestimăm cadrul instituțional care garantează continuitatea. Iar dezechilibrul acesta se plătește inevitabil, mai devreme sau mai târziu.
Și în societate este la fel. Social media a devenit un mecanism global de supraevaluare a aparențelor și de subevaluare a profunzimii. O poză, un like, un clip viral par mai valoroase decât ani de efort sau relații autentice. În piața muncii, tinerii sunt subevaluați pentru lipsa de experiență, iar seniorii pentru lipsa de „adaptabilitate”, când de fapt ambele categorii au resurse imense care, cu un raționament mai „uman”, ar putea fi integrate mai bine. Cele două extreme apar frecvent și în relațiile personale, de prietenie – supraestimarea conduce la dezamăgire, iar subestimarea, la regret.
Lecția evaluării depășește cifrele dintr-un raport. A evalua înseamnă a pune ordine între percepție și realitate, între emoție și logică, între ce credem că e valoros și ceea ce chiar contează. O societate care se lasă condusă de extreme devine una instabilă, vulnerabilă la iluzii și șocuri.
Poate că avem nevoie să aplicăm mai des principiile evaluării și în afara economiei: să ne întrebăm care este valoarea reală a promisiunilor politice, a relațiilor sociale, a trendurilor economice. Și să ne obișnuim cu gândul că valoarea nu e niciodată doar o etichetă sau o aparență, ci un echilibru atent construit între date, context și raționament.
| Știri BVB