Rafinăria Vega Ploiești, exemplu de reziliență, indiferent de vremuri și obstacole

• Rafinăria a fost chiar ținta unor bombardamente în Al Doilea Război Mondial 

Rafinăria Vega Ploiești are o istorie de 120 de ani, fiind cea mai longevivă unitate de prelucrare din România, un martor și un susținător al evoluției sectorului de rafinare. Înfiinţată într-o perioadă în care prelucrarea petrolului era o noutate la nivel mondial, Vega este unul dintre exponenţii industriei de rafinare din România.

Povestea ei este marcată de frământările prin care a trecut România, două războaie mondiale, lupte și interese pentru țițeiul și produsele petroliere obținute, dezvoltarea și implementarea de noi procese tehnologice, tranziția de la o economie centralizată la una bazată pe asigurarea de materii prime, în contextul unei piețe concurențiale (cerere și ofertă).

„Vega este o bucată de istorie, un exemplu de profesionalism și o poveste de succes, toate, înglobate într-o rafinărie specială, unică în România. Rafinăria are, în parcursul ei, puncte-cheie diverse, de la metoda Edeleanu, dezvoltată în laboratoarele de la Ploiești și extinsă ulterior la 70-80 de rafinării din întreaga lume, la tranziția către tehnologiile moderne și produse vitale pentru susținerea economiei naționale. În prezent, suntem singurii producători de bitum și hexan din România, iar astfel ne poziționăm ca o rafinărie specială, atipică, dar cu un rol strategic bine conturat în plan intern și regional. Vega a fost și este în continuare un pilon de stabilitate pentru mulți parteneri, având și un rol important în evoluția industriei petroliere din România”, a declarat Sorin Graure, Director General al Rompetrol Rafinare – operatorul rafinăriilor Petromidia Năvodari și Vega Ploiești.

• 1905 – Capitalizare inițială de 5 milioane lei aur și acționari majoritari din Germania

Ploieștiul și zonele limitrofe au fost și sunt puncte de referință pentru industrie, prima rafinărie fiind construită în Râfov, începând cu 1856. Ulterior, dezvoltarea segmentului a fost constantă, până la începutul secolului XX, când au început să apară rafinării mari.

În 1904, „Disconto Gesellschaft” (una dintre băncile preferențiale ale statului român în acea perioadă) împreună cu investitori francezi anunța intenția de a construi o rafinărie în partea de nord a orașului Ploiești.

Societatea Vega Ploiești a fost înființată în 5 ianuarie 1905, sub denumirea „Vega” – Societatea Anonimă Română pentru rafinarea petrolului, având o capitalizare inițială de 5 milioane lei aur și acționari majoritari din Germania.

În martie 1905, Consiliul de Administrație al societății, prezidat de Titu Maiorescu, a decis construcția unei rafinării în partea de nord a oraşului Ploieşti, în apropierea viitoarei gări Ploieşti-Nord a liniei ferate Ploieşti – Vălenii de Munte. În proiectarea rafinăriei s-a ținut cont de conformația terenului, iar dispunerea rezervoarelor de țiței și a instalațiilor de prelucrare a urmărit folosirea principiului de “cădere naturală”.

Lucrările de construcție au început în mai 1905 pe un teren de circa 50,4 hectare, achiziționat în luna martie ale aceluiași an, la care s-au adăugat ulterior cumpărarea a jumătate de pogon în apropierea râului Teleajan pentru construcția stației de pompare a apei necesare rafinăriei și circa 18,2 hectare în 1933 pentru extinderea activităților de profil (rezervoare, instalații, drumuri de acces, depou căi ferate).

Poziţionarea lângă calea ferată permitea transportul rapid al produselor obţinute la Vega către portul Constanţa şi de aici către cumpărătorii din întreaga lume, acest aspect fiind esenţial pentru dezvoltarea afacerii.

Astfel, au apărut primele unităţi pentru prelucrarea ţiţeiului, distilarea păcurei pentru uleiuri, rectificarea benzinei brute şi rafinarea de gaz lampant şi uleiuri. În 1905, rafinăria avea 145 de persoane (1 director, 6 ingineri, 7 funcționari administrativi, 11 maiștri, 120 de lucrători calificați și muncitori).

Pe 18 noiembrie 1905, rafinăria a început punerea în funcțiune a instalațiilor de prelucrare a țițeiului, aprovizionarea cu materie primă realizându-se în primă fază cu căruţele, apoi cu vagoane cisternă și în final, prin construcția și conectarea rezervoarelor la trei conducte – una din zona Buștenari – Recea și două din regiunea Moreni, cu legătură în Băicoi.

Până în 1907, fabrica se întindea pe 50 de hectare, iar în perioada interbelică se întindea pe o suprafaţă de 70 de hectare, fiind construite şi drumuri de acces, căi ferate şi depouri. Primul transport avea să fie livrat în februarie 1906.

La început, transportul ţiţeiului la Vega se făcea cu căruţele, apoi cu vagoanele cisternă. În paralel, se folosea şi transportul prin conductele societăţii Creditul Petrolifer, care aparţinea tot băncii nemţeşti „Disconto Gesselchaft – S. Bleichroder”. În 1905, rafinăria avea la dispoziţie pentru aprovizionare cu materie primă 300 de vagoane si vagoane cisterne.

În ceea ce priveşte cantitatea de materie primă procesată, s-a realizat un salt incredibil: în 1906, rafinăria a procesat un număr de 11.283 de vagoane cu ţiţei, iar în 1935 a atins cifra de 98.182. În perioada 1906 – 1935 s-au înregistrat  928.113 vagoane – circa 9,3 milioane tone ţiţei, valoarea ţiţeiului procesat fiind estimat la circa 4, 2 miliarde lei (medie ţiţei – 5.000 lei/vagon – 10 tone), potrivit Historia.

• În 1916 – Atac asupra instalațiilor industriale petroliere din sudul României, inclusiv Vega 

În anul 1916, ofensiva germană nu putea fi stopată şi exista pericolul ca petrolul românesc să cadă în mâinile Germaniei. În acest context, Marea Britanie şi Franţa au sugerat României să procedeze la autodistrugerea industriei petroliere pentru a lipsi Germania, fie şi pentru o perioadă, de resursele petroliere româneşti, conform datelor oferite de Mihai Vulpescu, muzeograf al Muzeului Petrolului din Ploieşti

Astfel, distrugerea instalațiilor industriale petroliere din sudul României în 1916 a reprezentat o acțiune de incendiere și ruinare, după un plan sistematic, în lunile noiembrie și decembrie 1916, a capacităților de producție și exploatare din domeniul industriei petrolului din județele Prahova, Dâmbovița și Buzău, ca urmare al eșecului Armatei României de a apăra Muntenia în fața înaintării trupelor Puterilor Centrale.

În acest context, la începutul lui decembrie 1916, o comisie formată din prinţul Bibescu, inginerul Gane, inginerul Tacit şi doctorul Zamfirescu, dar şi englezii Norton Griffiths, Thomas Masterson, Philippon, Ioan şi Saşa Chrisoveloni au decis incendierea rafinăriei Vega. Rafinăria a suferit avarii semnificative la instalațiile importante și peste 80% din cele peste 50 de rezervoare. Investițiile ulterioare în reparații au dus la consolidarea poziției rafinăriei, care, în 1919, era considerată a doua cea mai bună dintre cele 46 de rafinării existente în România la acea vreme, conform Bursa de Valori București și Rompetrol Rafinare.

Extras dintr-un raport al locotenent-colonelului Griffiths, trimis printr-o telegramă de către misiunea diplomatică britanică de la Iași: “Am descoperit 1.000 de rezervoare și 2.000 de sonde împrăștiate pe mai bine de 1.000 de kilometri pătrați.
În dimineața de 26 noiembrie, am condus de la București la Târgoviște. Toate valvele rezervoarelor au fost deschise și petrolul a fost lăsat să curgă în șanțurile dimprejur, apoi a fost aprins, iar rezervoarele au explodat. După aceea, a fost săpat un șanț către cisternele din interiorul rafinăriei. Valvele rezervoarelor au fost deschise și petrolul a luat foc. Inamicul înainta repede dinspre nord si sud, în spatele nostru.
Drumurile erau blocate de refugiați și de convoaiele în retragere. Asta ne-a întârziat serios. Blocarea sondelor a început la Ochiuri-Răsvad. Drugi de fier și tot felul de unelte au fost aruncate pe tuburile de foraj și apoi mecanismele au fost distruse. Erau practic imposibil de repus în funcțiune.
Inamicul era acum lângă Băicoi. Aici, o sută de rezervoare au fost aruncate în aer individual. Era o priveliște remarcabilă, iar fumul, care se întindea pe vreo sută de kilometri, trebuie să fi incomodat serios trupele adverse. Pe 29, la Moreni, grupuri mari de bărbați înarmați cu baroase au spart toată aparatura și chiar și piesele de schimb din depozite. Pe 4 decembrie, la Ploiești, am primit aprobarea generalului Averescu pentru distrugerea acelei părți din Valea Prahovei.
La Rafinăria Vega, un rezervor de 50.000 de tone a sărit practic în aer și dale de jumătate de tonă au zburat pe deasupra ofițerilor. Căpitanul Masterson și ceilalți abia au scăpat să nu fie zdrobiți sau arși. Un ofițer al Misiunii Britanice a fost literalmente suflat afară, cu hainele în flăcări”. 

Cu toate că societăţile petroliere care au fost deţinute de către nemţi în perioada Primului Război Mondial ar fi trebuit să intre în posesia statului român, ca pradă de război, nu a fost aşa. Marile trusturi internaţionale au demarat demersuri aprige pentru a pune mâna pe fabricile româneşti. Aşa că, în final, societatea franco-belgiană „Compagne Financière Belge des Pétroles” („Petrofina”) va prelua „Concordia”, iar trustul francez „Compagne Française des Pétroles” societăţile „Vega” şi „Creditul Petrolifer”. În 1922, „Concordia” va absorbi prin fuziune societăţile „Vega” şi „Creditul Petrolifer” devenind una dintre cele mai mari societăţi petroliere din ţară, controlată de trustul franco-belgian „Petrofina”, condus de Léon Wenger, care lucrase multă vreme în industria petrolieră din ţara noastră, conform Historia.

• Rafinăria Vega în al Doilea Război Mondial

Deși era una dintre cele mai mici rafinării din „Texasul” României, așa cum era cunoscută zona Ploiești-Băicoi-Câmpina, Vega alături de celelalte societăți de profil din Prahova a devenit ținta principală a armatei americane în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Ploieștiul constituia în timp de război unul dintre punctele fierbinți de pe glob, loc în care se concentra o bună parte din instalațiile europene cele mai moderne, producătoare de benzină cu înaltă cifră octanică, potrivit scriitorului Ioan Grigorescu. Combustibilul de calitate obținut la Ploiești servea armatei germane, mașinăriilor de război în special, un mare inconvenient pentru combatanții americani.

Astfel, în ianuarie 1943, la Casablanca, în Maroc, era aprobată „Capodopera Ploiești”, o operațiune aviatică fără precedent ale cărei ținte erau evident rafinăriile care furnizau mai mult de o treime din necesarul de combustibili superiori solicitați de mașina de război germană. Operațiunea a fost girată de cei mai puternici oameni ai planetei la acel moment, Roosevelt, președintele Americii și Churchill, premierul britanic.

Era vorba de un raid eminamente american, cu circa 200 de bombardiere grele, lansate ziua, de pe o bază africană (Benghazi, Libia) asupra principalelor rafinării ploieștene. În 18 luni, povestește scriitorul Ioan Grigorescu, România furnizase Germaniei peste șase milioane de tone de produse petroliere, majoritatea rafinate la Ploiești.

Țintele de preferință destinate raidului au fost Rafinăria Româno Americană, cu o capacitate de rafinare de 1.250.000 tone, căreia i s-a dat numele de cod Target White I (Ținta Albă numărul I), rafinăria Concordia – Vega cu 1.500.000 tone – Target White II, rafinăriile învecinate, Standard Petrol și Unirea Speranța cu 1.300.000 tone – Target White III, rafinăria cea mai puternică a Ploieștiului, Astra Română cu o capacitate de 200.000 de tone – Target White IV, Columbia Aquila cu numai 300.000 tone, dar cu o instalație de cracare de prim ordin – Target White V. Acestora li s-au adăugat rafinăriile Creditul Minier Brazi cu 600.000 tone benzină albastră cu cea mai înaltă cifră octanică, supranumită Blue Target, și Steaua Română de la Câmpina, a treia ca mărime din Europa, cu o capacitate de rafinare de 1.750.000 de tone, care a primit numele de cod Red Target. Toate aceste rafinării trebuiau bombardate simultan. În rafinăriile țintă au fost identificate 48 de instalații cheie, punctele vitale, pentru distrugerea cărora s-a folosit dublul cantității de bombe necesare.

La 1 august 1943, pe timp de zi, Ploieștiul avea să fie bombardat, țintele fiind cele nouă rafinării ale sale. Bilanțul operațiunii Tidal Wave a fost devastator pentru ambele părți implicate. Armata americană a pierdut peste 50 de avioane din cele 177 care au participat la operațiune, iar peste 300 de militari americani implicați au fost uciși, alți 300 fiind luați prizonieri.

Deși americanii au fost convinși că 40% din capacitatea de producție a rafinăriilor ploieștene a fost afectată în urma distrugerilor produse de bombardament, în realitate se pare că situația nu a stat chiar așa. În câteva săptămâni rafinăriile afectate s-au redresat și au reluat producția la capacitate maximă, printre ele și rafinăria Vega. Astăzi, în curtea rafinăriei se află conservate zidurile de apărare antiaeriană, urmele schijelor fiind martori clari ai istoriei nu demult apuse.

Tidal Wave a lăsat și urme pe care, culmea, abia în ziua de astăzi, la mai bine de jumătate de secol de la ”Duminica Neagră”, le resimțim. Orice intervenție în curtea rafinăriei trebuie făcută cu mare grijă și nu înainte de o atentă examinare a solului asupra căruia se intervine. Capcane pot fi oriunde, la orice pas, pentru că nimeni nu poate ști unde se află obuzele neexplodate.

“Nemţii, ca să evite bombardarea rafinăriei au făcut undeva pe câmp, mai încolo, mai spre nord, au făcut nişte machete şi aici au făcut perdele de fum şi de abur ca să-i păcălească să bombardeze altceva. Nu prea i-au păcălit. Nemţii au doborât atunci două treimi din avioane, se aşteptau şi aveau aici o baterie puternică antiaeriană. Chiar după ’90 am avut o vizită formată din 7-8 aviatori americani care mai erau în viaţă şi au vrut să vadă ce au bomdardat şi au venit aici la Vega”, relatau veteranii rafinăriei, în urmă cu mai mulți ani.

• Rafinăria Vega în perioada comunismului

După război, rafinăria Vega a intrat într-un amplu proces de refacere, ajungând în 1948 să funcţioneze aproape la capacitate maximă. Având în vedere că era perioada legii naționalizării, Vega a trecut în proprietatea statului, devenind Rafinăria nr. 2 Ploieşti. Pentru un timp a aparţinut Sovrompetrol, dar după ce sovieticii şi-au retras investiţia, ea a reintrat în posesia statului. În urma modernizării din 1955-1958, rafinăria producea detergenți, vaselină farmaceutică, geluri și lichid de fisurare pentru sonde, bitumuri speciale.

Se pare că în 1976, Partidul Comunist a decis să închidă Rafinăria Vega și să contruiască acolo un parc. Dar în urma eforturilor echipei de la Vega şi secretarului de partid al rafinăriei, Nicolae Ceaușescu decide ca rafinăria ploieşteană să rămână în viaţă şi să se profileze pe tonaj mic şi valoare mare, catalizatori.

Tot profesioniștii cu experiență ne-au povestit că, spre finalul anilor 1950, au avut loc modernizări, la fel și in 1977, perioadă în care au apărut instalația de n-hexan, dar și o secție de producție de catalizatori. A fost o mișcare strategică a vechiului regim, care a impus chiar ca rafinariile românești să se folosească de catalizatori din Vega, nu din import.

• Rafinăria Vega, după 1990

După Revoluțiel în 1990, rafinăria Vega Ploieşti a devenit societate comercială pe acţiuni.

Cea mai mare perioadă de criză prin care a trecut rafinăria Vega a fost perioada 1997-1998, după ce a fost inclusă pe lista alcătuită de Guvernul de la acea dată cu cele 17 întreprinderi care trebuiau închise. Aceasta deşi rafinăria nu avea nicio datorie, nici la furnizori, nici la stat.

Ulterior, pachetul majoritar de acţiuni al rafinăriei din Ploieşti a fost preluat, în mai 1999, de către Grupul Rompetrol (în prezent, KMG International), în baza unui contract de privatizare încheiat cu Fondul Proprietăţii de Stat.

Odată cu preluarea şi integrarea din octombrie 2000 a rafinăriei Petromidia Năvodari în activitatea Grupului Rompetrol, strategia de dezvoltare a unitaţii din Ploieşti a vizat transformarea acesteia dintr-o rafinărie clasică într-un producător şi furnizor de produse şi soluţii speciale (solvenţi ecologici, bitum cu destinaţie specială, combustibili ecologici pentru încălzire, alte produse dedicate – white – spirit, n-hexan etc).

În prezent, unitatea din Ploieşti funcţionează în sinergie perfectă cu rafinăria Petromidia- Năvodari, cea mai mare din România şi una dintre cele mai moderne din regiunea Mării Negre. Astfel, Petromidia îi asigură integral rafinariei din Ploieşti materiile prime/semifabricate necesare obţinerii unor produse speciale cu o valoare adăugată ridicată.

România este recunoscută, la nivel internațional, ca fiind prima țară din lume cu o producție oficială de țiței, înregistrată în 1857, an în care țara noastră a produs 275 de tone. A fost urmată, pe acest drum, de țări precum Statele Unite ale Americii (1859), Italia (1860) și Canada (1862).